Cassation appeal annulled for failure to frame specific illegality grounds in annulment of arbitral award

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare adresată Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 18.033.312,50 RON, reprezentând: 5.868.766,20 RON, sume reţinute în temeiul Contratului x/12.03.2012 încheiat intre pârâtă, în calitate de Beneficiar, şi Antreprenorul B. nereturnate reclamantei; 2.688.980 RON, penalităţi pentru returnarea cu întârziere a sumelor reţinute; 9.475.566,20 RON, penalităţi pentru plata cu întârziere a lucrărilor efectuate şi neachitate de pârâtă Antreprenorului B., ca urmare a rezilierii Contractului nr. x/12.03.2012, precum şi la plata penalităţilor de întârziere echivalente cu dobânda legală penalizatoare intre profesionişti până la plata efectivă a creanţei şi a cheltuielilor arbitrale.

După efectuarea şi depunerea raportului de expertiză tehnică, reclamanta a majorat cuantumul pretenţiilor la 18.158.036,4 RON, sumă compusă din: 5.868.766,2 RON - sume reţinute în temeiul Contractului şi nereturnate reclamantei (garanţii de bună execuţie); 3.157.703 RON - penalităţi pentru returnarea cu întârziere a Sumelor Reţinute; 9.131.567,24 RON - penalităţi pentru plata eu întârziere a lucrărilor efectuate.

În motivarea cererii precizatoare, s-a arătat că, prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit că CPR ar fi trebuit să fie emis la 25 noiembrie 2013, moment de la care încep să curgă penalităţile de întârziere solicitate prin cererea principală.

Penalităţile datorate de pârâtă au fost actualizate până la 15 iunie 2020.

Prin încheierea de la 09.10.2019 Tribunalul arbitral respins excepţia de necompetenţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâtă, şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin Hotărârea Arbitrală nr. 52/03.09.2020 pronunţată în dosarul arbitral nr. x/2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins excepţiile necompetenţei, lipsei calităţii procesuale active şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă, a admis cererea de arbitrare principală, astfel cum a fost precizată şi, în consecinţă, a obligat pârâta CNAIR la plata către reclamanta A. a sumei de 18.158.036,4 RON, reprezentând 5.868.766,2 RON - sume reţinute de pârâtă (garanţii de bună execuţie) în temeiul Acordului contractual nr. x/12.03.2012, încheiat între pârâtă, în calitate de beneficiar, şi antreprenorul B. şi nereturnate, 3.157.703 RON - penalităţi pentru returnarea cu întârziere a sumelor reţinute şi 9.131.567,24 RON - penalităţi pentru plata cu întârziere a lucrărilor efectuate şi neachitate antreprenorului B., a sumei de 245.310,89 RON cheltuieli arbitrale, precum şi a penalităţilor de întârziere echivalente cu dobânda legală penalizatoare între profesionişti, de la 16.06.2020 până la plata efectivă a sumelor datorate reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri, precum şi a încheierii din 09.10.2019 a formulat acţiune în anulare reclamanta CNAIR, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2020, invocând drept motive de nelegalitate împrejurarea că litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului - art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., faptul că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau a dat mai mult decât s-a cerut - art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., precum şi încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispoziţiilor imperative ale legii - art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 40 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea în anulare a încheierii de la 03.09.2020 şi a Sentinţei arbitrale nr. 52 din data de 03.09.2020, ambele pronunţate de Tribunalul arbitral, în dosarul nr. x/2019, formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii in anulare a sentinţei arbitrale nr. 52 din 03.09.2020, si a încheierii din data de 09.10.2019, pronunţate in dosarul nr. x/2019 de Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comerţ si Industrie a României.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa s-a pronunţat, în cauză, fără a avea în vedere aspectele esenţiale, prezentate în acţiunea în anulare.

Astfel, a arătat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ. şi dispoziţiilor art. 6 din CEDO, întrucât nu cuprinde motivele care au format convingerea judecătorului pentru a pronunţa soluţia şi, implicit, motivele pentru care au fost înlăturate argumentele sale şi probele administrate în dovedirea acestor argumente.

Totodată, a susţinut că o hotărâre care, în condiţiile legii, nu evocă raţiunile ei, este o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile ce guvernează procesul civil. Motivarea trebuie sa fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, precizând punctual motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat argumentele părţilor.

Or, în speţă, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este vădită.

Totodată, recurenta arată că sentinţa civilă nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptată de instanţă, fiind încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., care obligă instanţa să asigure calificarea exactă a acţiunii reclamantei.

De asemenea, recurenta expune aspecte teoretice ce vizează motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că aprecierile instanţei sunt eronate, fiind de natură să schimbe natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al actelor din dosarul cauzei, fiind lipsită de temei legal, ori dată cu aplicarea sau încălcarea legii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că acţiunea în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. a) şi h) C. proc. civ.

A arătat recurenta că motivul de anulare invocat de CNAIR S.A. este art. 608 alin. (1) lit. h), ce) vizează aspecte ce tin de conţinutul hotărârii arbitrale.

In ce priveşte sentinţa arbitrala nr. 52/03.09.2020, recurenta a considerat că aceasta este nelegală, întrucât tribunalul arbitral a respins în mod eronat ca neîntemeiate excepţiile invocate de CNAIR S.A. prin Răspunsul la cererea de arbitrare.

Invocând art. 22 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa nu este ţinută de temeiul juridic arătat în cererea de chemare în judecată, ci de obiectul cauzei, iar motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. urmează a fi dezvoltat prin aceea că sentinţa arbitrala nr. 52 din 03.09.2020 încalcă dispoziţii imperative ale legii.

Astfel, în interpretarea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., o hotărâre este nulă nu numai dacă violează ordinea publică, dar şi atunci când încalcă dispoziţiile imperative ale legii.

Recurenta arată şi că tribunalul arbitral nu a analizat toate argumentele legale şi probele depuse la dosarul cauzei şi a soluţionat greşit excepţiile invocate, respectiv: excepţia necompetenţei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a A., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

O altă critică vizează faptul că instanţa de fond nu a analizat susţinerile sale, referitoare la excepţia necompetenţei tribunalului arbitral, în raport de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a A., recurenta a precizat că Tribunalul Arbitral, in mod greşit, a apreciat că sunt incidente in prezenta cauza dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în dosarele nr. x/2015, nr. y/2015 şi nr. 157/2015, această excepţie a fost invocată raportat la nulitatea contractelor de cesiune succesive intervenite, în timp ce, în cazul de faţă, excepţia se întemeiază pe inopozabilitatea contractelor de cesiune faţă de reclamantă.

După prezentarea unor consideraţii teoretice cu privire la noţiunea de calitate procesuală activă, recurenta a prezentat argumentele pentru care consideră că in patrimoniul reclamantei A. nu exista dreptul de a încasa sumele de bani solicitate prin prezenta cerere şi, ca atare, aceasta nu poate avea calitate procesuală activă in prezenta cauza.

Recurenta a susţinut că sentinţa arbitrală încalcă dispoziţiile imperative ale Legii nr. 125/20.06.2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului şi pentru modificarea art. 52 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

În acest sens a arătat că cesionarea creanţelor ce decurg din acest contract era condiţionată de acceptarea CNAIR S.A., or, atât timp cât aceasta nu a acceptat cesiunea de creanţă, nu se poate vorbi de un drept născut ca temei al pretenţiilor reclamantei din acţiunea arbitrala.

Chiar daca a fost aprobat contractul de cesiune de către Tribunalul Comercial din Viena, prin decizia din data 27.06.2014, Tribunalul (in procedura de insolventa) nu s-a pronunţat asupra condiţiilor de validitate ale acestuia, ci doar a aprobat incheierea contractului de cesiune ca operaţiune juridică.

Contractele de Cesiune de creanţa, incheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 125/20.06.2011, nu sunt opozabile CNAIR S.A..

In concluzie, contrar considerentelor instanţei de fond, faţă de argumentele mai sus menţionate, recurenta a apreciat că în soluţionarea acestei excepţiei au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii, astfel că devind incidente dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de incidenţa art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta a susţinut că reclamanta se află în culpă şi că dreptul acesteia la acţiune este prescris.

În susţinerea acestui aspect au fost redate dispoziţiile art. 2500 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 2523 din acelaşi cod şi au fost prezentate o serie de noţiuni teoretice privind instituţia prescripţiei extinctive.

De asemenea, recurenta a arătat că obligaţia de plată a primei jumătăţi din sumele reţinute, precum şi penalităţile aferente, a devenit exigibilă la 25.11.2013 (data până la care se putea emite Certificatul de Plată la Reziliere), astfel că termenul de prescripţie s-a împlinit la 25.11.2016, în timp ce obligaţia de plată a celei de-a doua jumătăţi din sumele reţinute a devenit exigibilă la 25.11.2015 (data expirării perioadei de garanţie de 24 de luni de la aprobarea certificatului de Plată la Reziliere), astfel că termenul s-a împlinit la 25.11.2018.

A considerat recurenta că, în speţă, nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, contrar celor reţinute de instanţă.

În concluzie, recurenta a menţionat că hotărârea arbitrală, prin care s-a respins această excepţie, încalcă dispoziţiile imperative ale legii în materia prescripţiei.

O altă critică a recurentei vizează soluţia de respingere a susţinerilor sale referitoare la nelegalitatea sentinţei arbitrale cu referire la obligarea acesteia la restituirea sumelor reţinute şi la plata unor penalităţi.

Din analiza rationamenului instanţei de fond, rezultă că acesta se fundamentează pe o ipoteza greşită, a susţinut recurenta.

Astfel, în ce priveşte obligarea la plata penalităţilor pentru plata cu întârziere a lucrărilor executate şi neachitate, aceasta a arătat că a invocat incidenţa prevederilor art. 608 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. civ., susţinând că prin cererea de arbitrare s-a solicitat suma de 9.131.567,24 RON, reprezentând penalităţi pentru plata cu întârziere a lucrărilor efectuate, calculate pe perioada 07.03.2014 - 18.01.2018, însă tribunalul arbitral a acordat penalităţi echivalente cu dobânda legală penalizatoare între profesionişti, de la 16.06.2020 până la plata efectivă a sumelor datorate A..

Totodată, s-a arătat că în dosarul nr. x/2018 a fost pronunţată decizia nr. 2648/24.09.2020 prin care CNAIR a fost obligată la plata către A. a sumei de 1.821.411,57 RON, reprezentând dobânda legală aferentă creanţei în cuantum de 22.592.045,76 RON, prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentinţa arbitrală nr. 11/18.01.2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2015.

Intimata a transmis întâmpinare prin care a susţinut, în esenţă, că prin cererea de recurs, recurenta reia argumentele care vizează fondul litigiului arbitral, repetate deja în faţa primei instanţe, şi, de asemenea, aceasta nu a indicat normele imperative ce au fost încălcate sau aplicate greşit de prima instanţă, ci repetă toate argumentele expuse în faţa tribunalului şi reluate în acţiunea în anulare. În consecinţă a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În şedinţa publică din 2 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, şi a reţinut cauza în pronunţare atât pe această excepţie, cât şi pe fondul recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Se constată că recurenta a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (pct. 6); respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8), fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că argumentele expuse de recurentă sunt generice sau pur teoretice, fără a fi expuse în concret critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise acestui motiv de casare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, de asemenea, că în expunerea argumentelor în susţinerea motivului de recurs reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că tribunalul a soluţionat greşit excepţiile invocate şi a reţinut în mod greşit situaţia de fapt. Totodată, recurenta face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză.

Susţinerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva sentinţei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi exprimate în acţiunea în anulare, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

De altfel, în privinţa recursului dedus judecăţii ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din etapa procesuală anterioară; în fapt, aceleaşi motive au fost deduse curţii de apel spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului, trecând peste faptul că instanţa de casaţie nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluţionarea unor astfel de aspecte.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din acţiunea în anulare, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în acţiunea în anulare nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii recurate.

Totodată, se constată că, prin criticile formulate, recurenta procedează la redarea unor dispoziţii legale, fără a arăta în concret în ce mod instanţa de apel le-a încălcat ori le-a aplicat greşit.

Se reţine ca dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor hotărârii recurate, or criticile recurentei care vizează fondul litigiului arbitral nu vor putea fi analizate, acestea vizând aspecte de netemeinicie.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în acţiunea în anulare indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, şi, în consecinţă, va anula recursul, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere, totodată, şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată.

Anulează recursul declarat de recurenta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 40 din 23 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2022.