Territorial jurisdiction in labor disputes: validity of alternative competence and prohibition of ex officio declination

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale la 15.03.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei lunare de neconcurenţă de 51.427,25 RON, în cunatum total de 822.836 RON, aferentă perioadei 15.11.2019-15.03.2021 şi în continuare, până la împlinirea termenului contractual de 24 de luni şi a dobânzii legale aferente debitului, calculate de la data scadenţei până la plata efectivă a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. art. 21-22, art. 268 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 275 şi art. 278 din Codul Muncii, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi art. 1.535 C. civ.

La 14.06.2021, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate nulitatea clauzei de neconcurenţă de la pct. 8 din contractul individual de muncă încheiat între părţi şi să se dispună diminuarea efectelor clauzei de neconcurenţă în ceea ce priveşte aplicarea în timp a clauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 2619/21.10.2021, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Pentru a hotărî astfel, apreciind că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competenţă teritorială derogatorie de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă şi că reclamantul nu are domiciliu în circumscripţia Tribunalului Cluj, a stabilit că determinarea comptenţei teritoriale în cauză se realizează în raport cu locul de muncă al reclamantului, aflat în raza de competenţă a Tribunalului Satu Mare.

La 10.11.2021, dosarul a fost înregistrat, sub acelaşi număr unic, pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, care prin sentinţa civilă nr. 13/LMA/03.02.2022 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Cluj; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, evocând dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi decizia nr. 411/11.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că potrivit legislaţiei în vigoare, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, fie cea de la locul unde îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamnatul, fie cea de la locul de muncă al acestuia, iar alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului, opţiune manifestată prin învestirea uneia dintre instanţele deopotrivă competente.

Cum, în speţă, reclamantul are reşedinţa în raza teritorială a Tribunalului Cluj, reşedinţa având valenţele juridice ale domiciliului, în materie procesuală, acesta fiind locul unde reclamantul locuieşte efectiv, acesta a înţeles să investească iniţial instanţa de la reşedinţa sa, respectiv Tribunalul Cluj, a apreciat că acesta este competent să soluţioneze cauza.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa a fost învestită cu un conflict de muncă ivit între reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, relevante pentru stabilirea competenţei, în cauza de faţă, sunt dispoziţiile art. 269 din Codul muncii şi cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Norma de competenţă teritorială instituită de legiuitor în sfera litigiilor de muncă este alternativă, fiind prevăzută în beneficiul reclamantului, căruia i se permite să opteze între mai multe instanţe, deopotrivă competente.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., în cazul competenţei alternative, "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

În cazurile de competenţă alternativă, odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea reclamantului în alegerea instanţei nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii se stabileşte în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

Totodată, se cuvine subliniat că şi în ipoteza reţinerii ca temei de drept pentru determinarea competenţei teritoriale în conflictele de muncă a normei reglementate de art. 210 din Legea nr. 263/2010, noţiunea de "domiciliu" prevăzută de aceasta, trebuie interpretată în sens larg, luându-se în considerare locuinţa în fapt a reclamantului, respectiv, reşedinţa acestuia, deoarece prin reglementarea unei competenţe alternative se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie a reclamantului şi apărării acestuia care, în cele mai multe cazuri, se află pe o poziţie de inferioritate în cadrul raportului juridic de muncă.

Prin urmare, la stabilirea competenţei teritoriale în această materie se vor avea în vedere domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul reclamantului sau locul său de muncă.

Aşa fiind, constatând că reclamantul avea, la data sesizării instanţei, reşedinţa în România, în municipiul Cluj-Napoca Napoca, potrivit înscrisului aflat la dosarul Tribunalului Cluj şi că opţiunea procesuală manifestată de reclamant, în temeiul art. 116 C. proc. civ., a fost de a învesti Tribunalul Cluj cu litigiul dintre el şi pârâta S.C. B. S.A., Înalta Curte constată că acesta a devenit competent să soluţioneze cauza.

Sub un alt aspect, este de notat că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.

Având în vedere că norma de competenţă teritorială în acest caz este alternativă şi nu exclusivă şi că pârâta nu a invocat această excepţie, în conformitate cu art. 129 alin. (2) coroborat cu art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa iniţial învestită cu soluţionarea conflictului de muncă nu o putea invoca din oficiu.

Prin urmare, constatând că Tribunalul Cluj a fost învestit în mod legal cu soluţionarea pricinii, faţă de raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2022.