Cross-border insurance subrogation: Conflict between Rome I contractual and Rome II subrogation rules

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

Examinând actele de la dosar şi decizia atacată, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul C., obligarea pârâtei la plata sumei de 131.161,41 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul şi recuperarea medicală a asiguratului D. şi contravaloarea indemnizaţiei de accident plătită acestuia pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie produs la 20.07.2014, la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, de la 15.08.2015 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1, art. 107, art. 192, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art. 2199, art. 2210 şi art. 2223 C. civ., art. 11 pct. 3, art. 49, art. 50 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 64 din Normele la Ordinul CSA nr. 14/2011; art. 93 din Regulamentul CEE nr. 1408/1971/14.06.1971; art. 85 din Regulamentul CEE nr. 883/2004/29.04.2004; Legea elveţiană privind asigurarea împotriva accidentelor nr. 832.20; Legea elveţiană cu privire la partea generală a drepturilor asigurărilor sociale nr. 830.1.

Prin încheierea din 20.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 3167 din 18 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 66.471,7 CHF cu titlu de despăgubiri, la plata penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere aferente sumei arătate, cu începere de la 15.08.2015 până la data plăţii efective şi la plata sumei de 16.395,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea sentinţei atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte şi la plata sumei de 61.363.36 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul şi spitalizarea asiguratului, D., precum şi în contravaloarea indemnizaţiei de accident plătită acestuia pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie din 20.07.2014 în care a fost vătămat; a penalităţilor aferente acestei sume în valoare de 0,1%/zi de întârziere, începând cu 15.08.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal; a cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi constând în costurile de traducere, precum şi taxa de timbru şi onorariul de avocat aferente sumei solicitate prin apel, la care se adaugă cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 20.09.2018 a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând desfiinţarea încheierii, sub aspectul soluţiei pronunţate pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.; rejudecarea cauzei, modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a pretenţiilor formulate prin acţiune.

Prin decizia civilă nr. 488A din 11 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 20.09.2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 3167/18.10.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3167/18.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 48.545,65 CHF cheltuieli de spitalizare; a respins cererea de acordare a penalităţilor de întârziere la aceste sume ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamantă şi a sumei de 5.007 RON cheltuieli de judecată în fond; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.559 RON cheltuieli de judecată în apel.

La 29 ianuarie 2021, pârâta B. S.A.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 488A din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; în subsidiar, casarea hotărârii recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea apelului formulat de B. S.A., cu consecinţa respingerii apelului şi a cererii de chemare în judecata formulată de reclamantă; obligarea intimatei-reclamante A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată (onorariu avocat şi taxă de timbru) pentru faza procesuală a apelului şi a recursului; pentru eventualitatea admiterii recursului, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea intimatei A. la restituirea tuturor sumelor plătite de recurenta-pârâtă în temeiul deciziei nr. 488A/11.06.2020.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia este parţial nemotivată, fiind pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Arată recurenta că decizia din apel este nemotivată sub aspectul considerentului prin care s-a reţinut că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane.

După ce a evocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că, în speţă, a prezentat, în cadrul apelului, o analiză a diferitelor criterii în funcţie de care pot fi clasificate contractele de asigurare şi a dezvoltat o serie de argumente doctrinare în raport de care a susţinut faptul că asigurarea încheiată între intimata-reclamantă şi asiguratul D. este o asigurare de persoane.

Arată recurenta că, analizând acest aspect, prin considerentul expus în paragraful final de la pagina 13 din decizie, instanţa a reţinut că "în speţă nu suntem în prezenţa unui contract de asigurare de persoane, fără a arăta raţionamentul care stă la baza acestei concluzii. Recurenta a redat un extras din decizia atacată şi a conchis că, deşi instanţa de apel menţionează că "a reţinut mai sus", în realitate nu există niciun paragraf în cadrul căruia să se facă o analiză care să concluzioneze în sensul că asigurarea încheiată între A. şi D. nu ar fi o asigurare de persoane.

Precizează autoarea căii de atac că lipsa de motivare priveşte un aspect relevant din perspectiva aplicării excepţiei pe care o conţine art. 2210 C. civ., în sensul că, în dreptul român, asigurătorul este subrogat în drepturile persoanei despăgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Apreciază recurenta că, procedând în această manieră, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre parţial nemotivată, prin care s-a provocat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 19 din Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).

Pentru început, recurenta apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este admisibil şi în situaţia încălcării unei norme obligatorii ce face parte din dreptul Uniunii Europene, raportat la art. 148 alin. (2) din Constituţia României, art. 4 şi art. 5 din C. proc. civ. şi art. 288 din TFUE.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanţa de apel nu a observat faptul că art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II) se referă strict la legea aplicabilă regresului exercitat de terţ împotriva debitorului (persoană responsabilă), iar nu şi la regresul exercitat împotriva asigurătorului debitorului.

Instanţa nu a făcut distincţia dintre regresul împotriva debitorului (persoană responsabilă), acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală şi regresul împotriva asigurătorului debitorului, acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală.

Instanţa a luat un text din materia răspunderii delictuale (art. 19 din Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale) şi 1-a aplicat prin extrapolare unei acţiuni în răspundere contractuală, răspundere care este reglementată prin Regulamentul Roma I.

Concluzionează recurenta că, procedând în această manieră, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că posibilitatea şi limitele regresului exercitat de reclamantă împotriva recurentei se determină potrivit legii elveţiene.

În continuare, recurenta redă o serie de extrase din decizia atacată, cu privire la considerentele instanţei de apel în soluţionarea căii de atac împotriva încheierii din 20.09.2018 şi concluzionează că, pe baza acelor considerente, instanţa de apel a reţinut că legea aplicabilă dreptului terţului A. de a se regresa împotriva asigurătorului de răspundere civilă B. este legea elveţiană, lege care permite regresul în mod necondiţionat (spre deosebire de legea română).

Recurenta, deşi apreciază corecte considerentele instanţei de apel, la care a făcut referire, consideră eronată concluzia trasă pe baza acestor considerente, concluzie care are la bază o greşită aplicare a art. 19 din Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).

Susţine aceasta că, greşeala comisă de instanţă constă în aceea că, deşi art. 19 din Regulamentul Roma II se referă strict la determinarea legii aplicabile regresului faţă de debitor (persoană responsabilă), instanţa a extrapolat nepermis norma, aplicând-o şi pentru regresul împotriva asigurătorului debitorului (persoană responsabilă).

Faptul că art. 19 din Regulamentul Roma II determină exclusiv regresul terţului A. împotriva debitorului (C.), iar nu şi regresul împotriva B. (care este asigurătorul debitorului), rezultă, în opinia recurentei, din următoarele argumente:

- aşa cum s-a reţinut şi prin decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele "C-359/14 şi C-475/14, persoana responsabilă de producerea unui prejudiciu răspunde pe plan delictual, în timp ce asigurătorul persoanei responsabile răspunde întotdeauna pe plan contractual (el neavând o culpă în producerea prejudiciului).

Arată autoarea căii de atac că diferenţa dintre cele două planuri ale răspunderii prezintă relevanţă inclusiv sub aspectul identificării legii aplicabile regresului, respectiv legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (adică răspunderii delictuale) se determină potrivit Regulamentului Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, în timp ce legea aplicabilă răspunderii contractuale se determină potrivit Regulamentului Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

În acest sens, recurenta evocă considerentul nr. 54 din Decizia CJUE pronunţată în cauzele C-359/14 şi C-475/14:

"în al doilea rând, trebuie amintit că obligaţia unui asigurător de a acoperi prejudiciul cauzat unei victime nu rezultă din prejudiciul cauzat acesteia din urmă, ci din contractul dintre aceasta şi asiguratul responsabil. O astfel de obligaţie îşi are deci originea într-o obligaţie contractuală, legea aplicabilă unei astfel de obligaţii trebuind să fie determinată în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului Roma I".

Prin urmare, apreciază greşită concluzia instanţei de apel potrivit căreia legea aplicabilă regresului împotriva debitorului (persoana responsabilă) ar fi aceeaşi sau determinată după aceleaşi reguli, ca şi regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile. Totodată, arată că instanţa a procedat greşit când a luat un text din materia obligaţiilor necontractuale, pe care 1-a aplicat unui caz de răspundere contractuală, răspunderea asigurătorului de răspundere civilă care intră sub incidenţa Regulamentului Roma I.

Mai arată recurenta că art. 19 nu se referă şi la asigurătorul persoanei responsabile, deci nu se poate reţine că acest text poate fi aplicat în vederea determinării legii aplicabile regresului împotrivă asigurătorului persoanei responsabile.

Se mai arată că, aşa cum a reţinut şi CJUE în decizia pronunţată în cauzele conexate C-359/14 şi C-475/14, legea care stabileşte posibilitatea şi limitele regresului exercitat de terţul care 1-a despăgubit pe creditor, este diferită după cum regresul este exercitat împotriva persoanei responsabile (care răspunde pe plan delictual) sau împotriva asigurătorului persoanei responsabile (care răspunde pe plan contractual).

În cazul regresului exercitat împotriva debitorului (persoană responsabilă), răspunderea este delictuală, iar posibilitatea şi limitele regresului se determină potrivit art. 19 din Regulamentul Roma II privind obligaţiile necontractuale.

În cazul regresului exercitat împotriva asigurătorului debitorului, răspunderea este contractuală, iar posibilitatea şi limitele regresului se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I - adică prin raportare la legea aplicabilă contractului de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, apreciază că, întrucât, în speţă, regresul a fost exercitat direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, iar nu împotriva debitorului (persoană responsabilă), rezultă că legea care determină posibilitatea şi limitele regresului se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I şi este legea română.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2227 şi 2210 C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002, dar şi a clasificării din Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, faptul că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane, înlăturând de la aplicare excepţia instituită de art. 2210 C. civ.

Astfel, se arată că instanţa de apel a reţinut, în principal, că regresul exercitat de A. împotriva B. este supus condiţiilor prevăzute de legea elveţiană, dar, în subsidiar, a reţinut şi că regresul este permis inclusiv prin raportare la legea romană. Susţine recurenta că, pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a făcut trimitere la dispoziţiile art. 2210 C. civ. şi a afirmat că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane.

Recurenta consideră că reţinerea este nelegală, întrucât contravine atât prevederilor art. 2227 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002, cât şi clasificării făcute prin Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015, ale căror dispoziţii le evocă pentru a concluziona că o asigurare ce are ca obiect un atribut al persoanei fizice (viaţa, sănătatea sau integritatea corporală), indiferent dacă este obligatorie sau facultativă şi indiferent dacă este cu sau fără capitalizare (componentă de economisire), respectiva asigurare este o asigurare de persoane.

În continuare, recurenta evocă aprecieri doctrinare, care îi susţin punctul de vedere exprimat în memoriul de recurs.

Susţine că argumentul prin care reclamanta afirmă că asigurările de persoane sunt doar acele asigurări care au o componentă de economisire, este nefondat. La fel ca şi obligativitatea, capitalizarea reprezintă doar un criteriu de clasificare al asigurărilor.

Concluzionând, solicită să se reţină că asigurarea încheiată între A. şi D. este o asigurare de persoane şi că instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 2227, art. 2210 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002.

În ce priveşte solicitarea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, arată că reclamanta a adresat o cerere către recurentă privind plata imediată a tuturor sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 3167/2018 şi prin Decizia nr. 488A/2020, B. dând curs acestei cereri şi achitând suma de 1.087.406,39 RON către reclamantă.

Prin urmare, în eventualitatea casării deciziei atacate, solicită, în aplicarea dispoziţiilor art. 724 C. proc. civ., să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea intimatei-reclamante A. la restituirea sumei de 1.087.406,39 RON.

Recurenta nu a menţionat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 4 martie 2021, iar intimatului-intervenient la 5 martie 2021.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 5 aprilie 2021, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă nu a menţionat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 22 aprilie 2021 şi intimatului-intervenient la 28 aprilie 2021.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea 14.12.2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru a facilita înţelegerea prezentei decizii, situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită în etapele anterioare, este dată de producerea unui accident de circulaţie în care au fost implicate autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de numitul C. şi autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de numita E..

Din cercetările efectuate de organele judiciare a rezultat că accidentul s-a produs din vina şoferului C., asigurat RCA al recurentei B..

Relevant pentru cauza dedusă spre soluţionare este faptul că, în urma accidentului, s-a produs vătămarea corporală a numitului D., persoană care era asigurat în Elveţia pentru accidente de muncă şi accidente în afara muncii, asigurător fiind intimata-reclamantă A.. În temeiul contractului de asigurare încheiat conform Legii asigurărilor de sănătate din Elveţia, între oraşul Bulach, în calitate de angajator, instituţie la care era angajat persoana vătămată şi asigurătorul A., acesta din urmă l-a despăgubit pe D. în legătură cu contravaloarea tratamentelor medicale şi de recuperare efectuate în Elveţia ca urmare a vătămărilor suferite şi a achitat acestuia o serie de indemnizaţii pentru incapacitatea de muncă apărută pe durata recuperării.

Ca urmare a plăţii acestor despăgubiri, asigurătorul A., prevalându-se de subrogarea în drepturile asiguratului său, a chemat în judecată asigurătorul de răspundere civilă auto al persoanei vinovate de producerea accidentului, B. şi a solicitat plata despăgubirilor pe care a pretins că le-a achitat persoanei vătămate D..

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. a motivat că instanţa de apel a identificat greşit legea aplicabilă regresului exercitat de reclamantă împotriva asigurătorului de răspundere civilă a debitorului (persoană responsabilă, de producerea prejudiciului), întrucât nu s-a făcut distincţia dintre regresul împotriva debitorului (persoana responsabilă), "acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală" şi regresul împotriva asigurătorului debitorului, "acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală". Recurenta-pârâtă susţine că legea aplicabilă pentru exercitarea acţiunii în regres formulate de asigurătorul care a despăgubit victima unui accident, împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului, este legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat între asigurătorul RCA şi persoana responsabilă de producerea accidentului, lege care se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, în cauză fiind legea română.

În analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la greşita aplicare a art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), instanţa de recurs porneşte de la premisa corectă, reţinută de instanţele devolutive şi acceptată de recurenta-pârâtă, aceea că legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. şi asiguratul D. (persoana vătămată) este legea elveţiană, iar legea aplicabilă raportului de asigurare dintre B. si C. (persoana responsabilă de producerea accidentului) este legea română.

Aşadar, în cauză există două raporturi contractuale de asigurare încheiate:

- primul, între intimata-reclamanta, A., în calitate de asigurător şi asiguratul D., victima accidentului, contract guvernat de legea elveţiană a asigurărilor de sănătate;

- al doilea, între recurenta-pârâtă, B. şi D., persoana vinovată de producerea accidentului, guvernat de legea română privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

După cum se poate observa, nu există raporturi contractuale între cei doi asigurători, respectiv între intimata-reclamantă, asigurătorul persoanei vătămate în urma accidentului rutier şi asigurătorul persoanei responsabile de producerea accidentului şi nici raporturi delictuale.

În cauză raportul juridic este unul complex, grefat pe efectele contractului de asigurare RCA, generate de producerea riscului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de asigurare pentru accidente de muncă şi pentru alte accidente decât cele de muncă, în temeiul căruia victima accidentului a fost îndemnizată de asigurătorul elveţian, care s-a subrogat în locul acesteia pentru a acţiona împotriva asigurătorului RCA, prin transmiterea dreptului de creanţă născut în patrimoniul victimei. Este lipsită de suport legal disocierea pe care recurenta-pârâtă o face, pentru a susţine că regresul împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului este guvernat de Regulamentul Roma II, iar regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului este guvernat de legea aplicabilă contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, care se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, în cauză fiind legea română.

Răspunderea asigurătorului RCA nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat faţă de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală, există şi în sarcina conducătorului auto vinovat. Practic, prin această formă de asigurare, asiguratul, debitor în raport cu victima transferă către societatea de asigurări obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care în lipsa contractului de asigurare, i-ar reveni celui vinovat de producerea accidentului. În această situaţie, asigurătorul răspunde pentru asiguratul său în limitele stabilite prin contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, spre deosebire de asiguratul responsabil de producerea accidentului, care este ţinut să repare integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

Trebuie subliniat că art. 19 din Regulamentul Roma II face o distincţie în privinţa aspectelor care intră sub incidenţa regimului delictual şi a celor care intră sub incidenţa regimului contractual. Articolul 19 din cuprinsul acestui regulament, intitulat "Subrogarea", are următorul cuprins:

"În cazul în care o persoană («creditorul») are o creanţă faţă de altă persoană («debitorul»), iar un terţ are obligaţia de a-l despăgubi pe creditor sau l-a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea obligaţiei respective, legea care reglementează obligaţia terţului de a-l despăgubi pe creditor determină dacă şi în ce măsură terţul are dreptul de a-şi exercita, faţă de debitor, drepturile pe care creditorul le avea faţă de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor şi creditor."

Aplicând aceste prevederi legale în cauză rezultă că, în situaţia în care un terţ, şi anume asigurătorul A. a despăgubit victima unui accident (D.), creditor al unei obligaţii delictuale de despăgubire împotriva conducătorului unui vehicul auto, chestiunea subrogării în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligaţiei terţului de a despăgubi această victimă. Mai exact, articolul 19 din Regulamentul Roma II prevede că, în această ipoteză, subrogarea în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligaţiei terţului de a-l despăgubi pe D., creditorul obligaţiei de despăgubire, respectiv legea elveţiană aplicabilă raportului de asigurare, în temeiul căreia A. l-a despăgubit pe D., victima accidentului şi s-a subrogat în drepturile acestuia.

Aşa fiind, în mod greşit susţine recurenta-pârâtă că legea aplicabilă regresului faţă de debitor sau faţă de asigurătorul care răspunde în locul debitorului este legea română, aplicabilă raportului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. Este real că legea aplicabilă obligaţiei asigurătorului B. de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate (responsabilă de producerea accidentului) faţă de victimă sau faţă de persoana care s-a subrogat în drepturile victimei rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată şi intră sub incidenţa dreptului naţional care reglementează acest contract de asigurare. Însă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, această lege nu reglementează condiţiile şi limitele în care terţul, care a despăgubit victima unui accident de circulaţie, se subrogă în locul acesteia pentru a acţiona împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto. Legea aplicabilă în acest caz este legea care guvernează obligaţia terţului solvens de a despăgubi această victimă, în locul căreia s-a subrogat, în cauză legea Elveţiană.

În acest cadru, se constată că celelalte critici formulate de reclamantă pornesc de la premisa greşită că legea română se aplică regresului exercitat de intimata-reclamantă, pentru a susţine că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2227 şi art. 2210 C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 şi a clasificării făcute prin anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel, în principal, a reţinut că regresul exercitat de A. împotriva B. este supus condiţiilor prevăzute de legea elveţiană, iar, în subsidiar, a reţinut că regresul este permis inclusiv prin raportare la legea română, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2210 C. civ., însă, a apreciat greşit că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane.

Verificând considerentele care fundamentează decizia atacată, se constată că are caracter supraabundent menţiunea din considerente potrivit căreia "şi legea română permite regresul, reglementând subrogarea asigurătorului în drepturile persoanei prejudiciate, căreia i-a achitat despăgubirile", cu trimitere la prevederile art. 2210 C. civ. şi art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Instanţa de apel a reţinut fără echivoc aspectul "că raportul dintre persoana prejudiciată D. şi apelanta reclamantă A. S.A., respectiv dreptul acesteia din urmă de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite cu titlul de despăgubire sunt guvernate de legea acestui contract de asigurare, care este legea elveţiană". În acest context, instanţa de recurs notează că recurenta-pârâtă nu a criticat considerentele din cuprinsul deciziei recurate referitoare la legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. şi asiguratul D. (persoana vătămată), prin memoriul de recurs apreciind corectă această statuare. Aşadar, subrogarea asigurătorului elveţian în drepturile creditorului, asiguratul său se supune legii elveţiene aplicabile relaţiei lor, iar nu prevederilor art. 2210 C. civ. referitoare la subrogarea asigurătorului din dreptul naţional. Prin urmare, dreptul de regres se exercită potrivit legii elveţiene, situaţie în care nici excepţia pe care o instituie art. 2210 C. civ. nu este operabilă în prezenta cauză. Aşadar, este lipsită de relevanţă susţinerea recurentei-pârâte referitoare la clasificarea contractului de asigurare dintre A. şi D., ca fiind o asigurare de persoane, prin raportare la art. 2227 C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 şi la clasificarea făcută prin Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015. Acest contract de asigurare nu poate fi clasificat ca fiind o asigurare de persoane, exceptată de la exercitarea dreptului de regres prin raportare la criteriile prevăzute de legea română, întrucât nu se poate admite că legea elveţiană guvernează contractul de asigurare, iar clasificarea acestuia se determină potrivit distincţiilor regăsite în legea română, neputându-se extrapola prin aplicarea criteriilor de clasificare din legea română unui contract de asigurare guvernat de o lege străină.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că legea elveţiană permite expres regresul, potrivit art. 72 alin. (1) din Legea federală elveţiană cu privire la Partea generală a dreptului asigurărilor sociale (ATSG), depusă în extras la filele x şi urm. dosar fond, vol. 1. Potrivit acestei prevederi "în faţa unui terţ care răspunde pentru cazul asigurat, în momentul în care are loc incidentul, instituţia care acordă prestaţiile sociale intervine în dreptul persoanei asigurate şi a urmaşilor acestora până la nivelul prestaţiilor legale".

Acelaşi drept de regres este recunoscut şi de prevederile art. 85 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, potrivit cu care, "(1)în cazul în care, în temeiul legislaţiei unui stat membru, o persoană beneficiază de prestaţii ca urmare a unui prejudiciu rezultat din fapte desfăşurate într-un alt stat membru, toate drepturile instituţiei debitoare faţă de o parte terţă care are obligaţia să furnizeze compensaţii pentru repararea prejudiciului sunt reglementate de următoarele reguli:a) în cazul în care instituţia responsabilă de furnizarea prestaţiilor este, în temeiul legislaţiei pe care o aplică, subrogată în drepturile pe care beneficiarul le are împotriva părţii terţe, această subrogare se recunoaşte de fiecare stat membru".

Or, în privinţa dispoziţiilor legale din dreptul elveţian aplicabile regresului exercitat de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate din perspectiva condiţiilor şi a limitelor în care acest drept se poate exercita, iar considerentele care fundamentează decizia, din această perspectivă, au intrat în puterea de lucru judecat.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este parţial nemotivată, fiind pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sub aspectul considerentului prin care s-a reţinut că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane. A motivat că acest aspect este relevant din perspectiva excepţiei prevăzute de art. 2210 C. civ., aceea că, în cazul asigurărilor de persoane, nu este permisă subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

Instanţa de recurs reţine, în concordanţă cu considerentele precedente, că legea aplicabilă dreptului de regres este legea străină, fiind exclus argumentul recurentei referitor la aplicarea prevederilor art. 2210 C. civ. român. Aşadar, nu prezintă relevanţă aspectul dacă asigurarea încheiată între A. şi D. este o asigurare de persoane clasificată astfel după criteriile prevăzute de legea română, întrucât acest raport juridic nu este guvernat de legea română. Considerentele care fundamentează decizia atacată reţin incidenţa legii elveţiene în privinţa dreptului intimatei-reclamante de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite cu titlu de despăgubire, astfel că stabilirea naturii contractului de asigurare guvernat de legea elveţiană prin prisma criteriilor de clasificare prevăzute de legea română nu este posibilă şi este lipsită de relevanţă. Prin urmare, vor fi înlăturate şi aceste motive de recurs.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 488A din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 1 martie 2022.