Negative conflict of jurisdiction resolved in favor of Timiş Tribunal for labor claim over unused leave repayment

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 03 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 1.214 RON, sumă ce reprezintă contravaloarea a 8 zile de concediu de odihnă pe anul 2020, necuvenite (1.064 RON) + 150 RON ajutor material de Paşte.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 1216/PI din 17 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş, secţia I-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a sa, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta SNTFC C.F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Cererea formulata in instanţa de către reclamanta împotriva pârâtului se încadrează in materia conflictelor de munca, competenta teritoriala privind soluţionarea unor astfel de cereri fiind exclusiva si revine instanţei competente in a carei circumscriptie reclamanta isi are domiciliul sau reşedinţa ori, dupa caz, sediul, precum si locul de munca, asa dupa cum obliga dispozitiile prevazute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii coroborate cu cele prevazute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competenta determinand capacitatea unei instante judecatoresti de a solutiona în exclusivitate conflictele de munca.

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede ca atunci cand in fata instantei de judecata se pune in discutie competenta acesteia ea este obligata sa stabileasca instanta competenta, in speta necompetenta fiind de ordine publica, asa cum este aratat de dispozitiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., reclamanta SNTFC CFR Calatori S.A. care este angajatorul paratului conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. având sediul in raza de competenta a Tribunalului Bucureşti, iar sucursala Timisoara care a formulat actiunea are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A.

2.2). La data de 10 august 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar prin sentinţa civilă nr. 7827 din 12 noiembrie 2021, a admis exceptia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurări Sociale; a declinat competenta de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. - SUCURSALA REGIONALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CALATORI TIMISOARA, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiş; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în baza art. 134 din C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Deşi reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara este o sucursală, absenţa personalităţii juridice este lipsită în acest caz de relevanţă juridică, raportat la prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.., de reţinut fiind, totodată, că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu SNTFC CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, care are sediul în municipiul Timiş, sucursală legal constituită potrivit ordonanţei nr. 40/28 aug 1997.

Mai mult, s-a reţinut, reclamanta şi-a individualizat şi precizat sediul în municipiul Timiş. De altfel şi locul de muncă, stabilit de părţi prin contract individual de muncă este tot în judeţul Timiş şi pentru întreg demersul juridic desfăşurarea actelor procedurale în acelaşi loc asigură o mai bună administrarea a actului de justiţie, în continuare, fiind evocate decizii de speţă pronunţate de I. C. civ..J.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Timiş, pentru următoarele considerente:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârât A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv, cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speţă, însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantei".

Potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru".

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. "C.F.R." S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, care şi-a exercitat atribuţiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara.

Cu toate că, în susţinerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, instanţa de conflict a invocat dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, fiind în situaţia unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.

Aşadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competenţe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiţiei, cât şi interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanţei geografice, îşi poate susţine apărarea la o instanţă cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create şi premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părţi.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată, că în speţă, competenţa de soluţionare a pricinii revine Tribunalului Timiş, care este şi instanţa sesizată de reclamantă, în aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2022.