Abusiveness of unilaterally modifiable interest margin in bank loan and burden of proving direct negotiation

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

1. Obiectul cererii introductive. Temeiul de drept

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, în data de 06.01.2016, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând să se constate abuziva clauza prevăzuta la art. 1.2 al contractului de credit nr. x/19.05.2008 prin care a stabilit o dobânda variabila, in funcţie de indicele de referinţa Lîbor şi marja băncii ce este variabilă, criteriu pur subiectiv fără a exista o formula transparentă, obligarea paratei sa elimine aceasta clauza abuziva, obligarea pârâtei să interpreteze dobânda variabila pentru perioada 19.11.2008 prezent şi în viitor prin raportare la evoluţia Libor la 3 luni şi marja băncii de la momentul încheierii contractului de 4,90% ce trebuie menţinută fixă şi nu variabilă, obligarea pârâtei să restituie sumele încasate in plus faţă de dobânda ce ar fi trebuit încasată după formula indicată mai sus si dobânda abuziv calculată; plata dobânzii legale la diferenţa ce va rezulta, să se constate abuzivă clauza prevăzuta la punctul 1.3 lit. a) în baza căreia i-a fost perceput un comision de acordare de 2378 CHF, obligarea pârâtei sa elimine aceasta clauză şi să dispună restituirea sumei de 2378 CHF percepută cu titlu de comision de acordare, să se constate abuzivă clauza prevăzuta la art. 8.2 prin care banca a stabilit fără o negociere prealabila ca orice litigiu viitor între părţi să fie soluţionat de instanţele judecătoreşti din Bucureşti, să se constate abuzive clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar dispunând îngheţarea, cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plaţilor in temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului restituind diferenţa achitata in plus de la momentul primei rate achitate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia primei instanţe:

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 63 din 16.01.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. (fostă, S.C. C.), astfel cum a fost restrânsă prin renunţarea la judecata a două petite. S-a constatat caracterul abuziv al art. 1.2 din Contractul de credit nr. x/19.05.2008, numai în privinţa dreptului băncii pâ'âle de a modifica unilateral marja de 4,90 puncte procentuale. A fost Obligată aârâta să restituie reclamanţilor suma de 28.335,12 CHF percepută în temei JI clauzei constatată abuzivă, ce va fi achitată în RON la cursul BNR de la momentul plăţii efective, precum şi să plătească dobânda legală aferentă acestui debit calculată de la momentul perceperii fiecărei astfel de rate majorată cu marja variabilă şi până la momentul restituirii efective. Au |fost respinse restul pretenţiilor ca nefondate. Au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei suma de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1003 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; s-au compensat cheltuielile de judecată, şi au fost obligaţi reclamanţii sa plătească pârâtei suma de 97 RON, cu titiu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea recurată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1762, pronunţată la data de 26 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2017, a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii apelului; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 63/16.01.2020, pronunţate; de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., şi a obligat apelanta la plata către intimaţi a sumei de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta D. S.A. Bucureşti, solicitând, admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei recurate, în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de către aceasta, cu consecinţa respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată, şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor ocazionate cu judecata.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin(1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele motive:

În pronunţarea deciziei instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, prevederi ce atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenţiei de credit şi a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea 193/2000, a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 şi a celor statuate de Codul cu privire la restabilirea situaţiei anterioare şi repararea prejudiciului.

Recurenta-pârâtă susţine că banca a creat toate condiţiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, a acţionat cu bună-credinţă, neexistând un dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate.

În ceea ce priveşte prevederile art. 3.2 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze din contractul de credit, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile O.U.G. nr. 50/2010, art. 4 din Legea 193/2000, C. civ., înscrisurile deduse judecăţii, precum şi concluziile raportului de expertiză judiciară, aceasta reţinând caracterul abuziv al clauzei ce stabileşte modificarea marjei, şi, implicit, a dobânzii, conform deciziei băncii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 11.03.2021, sub nr. x/2017.

II.1. Apărarea formulată

Intimaţii- reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 28 aprilie 2021, prin care, pe cale de excepţie, au invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 30 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 20 ianuarie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică, la data de 24 februarie 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă supune instanţei de recurs greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1.clauza nu a fost negociată; 2.prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3.dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că s-a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamanţii, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul - instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

În raport de clauza privind dobânda variabilă, se critică decizia instanţei de apel şi sub aspectul încălcării sau al aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reţine că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părţilor faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispoziţiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Se observă că susţinerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu însăşi motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că prin contractul părţilor nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii şi, pe cale de consecinţă, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la "decizia băncii".

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanţieze înţelesul sintagmei "decizia băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară şi neechivocă, aşa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contractul de credit, prin acea clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluţie fiind cunoscută doar de bancă şi stabilită de aceasta în mod arbitrar şi fără nicio raportare concretă la evoluţia pieţei financiare.

În mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşindu-se interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreţia băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe juridice.

Sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienţilor consumatori de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că intimaţii- reclamanţi consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opţiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

De altfel, jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte pe o poziţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

În raport de criticile aduse deciziei recurate, recurenta-pârâtă susţine că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ, acest articol enumeră, cu claritate, fiecare dintre cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor asumate de reclamanţi care ar putea conduce la rezilierea contractului.

A accepta opinia contrară, înseamnă a considera că prin contractul de credit se permite profesioniştilor să creeze situaţii oneroase în defavoarea consumatorilor, prin nespecificarea în mod clar a situaţiilor pe care trebuie să le evite pentru a nu se supune riscului de reziliere a contractului.

Ca atare, nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte prin care aceasta susţine nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte prevederile art. 3.2. din contractul de credit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze din contractul de credit.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant A., reprezentând onorariu de avocat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1762 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. să plătească intimatului- reclamant A. suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2022.