Tort claim statute of limitations commencement: knowledge of liable party versus formal criminal identification and minor's representation capacity

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 16.10.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 210.000 RON, cu titlu de daune morale, la plata sumei de 3.900 RON, cu titlu de daune materiale şi la plata penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente despăgubirilor, calculate de la data depunerii cererii de chemare în judecată şi până la data achitării acestora, cu cheltuieli de judecată.

La 19.11.2018 reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care, prin sentinţa civilă nr. 3812/13.11.201 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a fost admisă, acţiunea fiind respinsă ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1656A/26.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu majoritate, în complet de divergenţă, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 2528 C. civ. şi art. 1394 C. civ.

Subsumat primei critici, după prezentarea considerentelor instanţei de prim control judiciar în ceea ce priveşte momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, recurenta a evocat dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., afirmând că nu a cunoscut persoana vinovată în momentul producerii accidentului, 10.06.2015, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În argumentare, recurenta a arătat că formularea plângerii penale de către mama sa nu putea să semnifice că a cunoscut persoana responsabilă de fapta ilicită încă de la 10.06.2015. În acest sens, a arătat că faţă de vârsta pe care o avea în momentul producerii accidentului auto, 17 ani, semnarea plângerii penale exclusiv de către mama sa nu putea să semnifice un reper util, opozabil reclamantei, spre a se considera că data formulării plângerii coincide cu data cunoaşterii persoanei vinovate de producerea prejudiciului.

Apreciind legalitatea opiniei separate, recurenta a menţionat că imposibilitatea cunoaşterii persoanei vinovate încă din momentul faptei ilicite deriva atât din împrejurarea că în accidentul auto au fost implicaţi doi şoferi auto, cât şi din durata îndelungată a cercetărilor penale efectuate în vederea stabilirii persoanei responsabile.

Totodată, a relevat că a formulat o plângere penală, după împlinirea vârstei de 18 ani, fără ca autorul faptei să fi fost identificat prin aceasta.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat ipoteza promovării unei acţiuni în răspundere civilă delictuală imediat după producerea accidentului, subliniind că raportat la dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., 406 alin. (3) şi (4) şi 413 C. proc. civ., aceasta nu avea obligaţia să demareze acţiunea civilă înainte de a cunoaşte cu certitudine cine este persoana vinovată de producerea accidentului şi că un astfel de demers legal ar fi fost greşit.

A arătat că dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. nu pot fi interpretate decât în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când cel interesat a cunoscut sau a putut cunoaşte în mod sigur, fără echivoc, persoana vinovată. Or, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, autoarea căii de atac a subliniat că a putut cunoaşte persoana vinovată numai din ordonanţa de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa la 29.03.2018 şi din concluziile expertizei tehnice auto efectuate în dosarul nr. x/2018 care a avut ca obiect pretenţiile celui de-al doilea şofer implicat în accident, C., împotriva intimatei-pârâte, în calitate de asigurător al făptuitorului responsabil, D..

Astfel, a susţinut că faţă de cele menţionate, prescripţia a început să curgă abia de la data comunicării ordonanţei de clasare arătate mai sus.

Referitor la aplicarea greşită de către instanţa de prim control judiciar a dipoziţiilor art. 1394 C. civ., autoarea căii de atac a formulat critici privind considerentele instanţei de apel prin care a înlăturat raportul de expertiză medico-legală întocmit în anul 2020 din probatoriul cauzei, susţinând că în mod greşit aceasta a apreciat că nu are valoarea unei expertize şi că încadrarea unei fapte ca infracţiune nu era de competenţa instanţei civile, ci a celei penale.

Sub acest aspect, a subliniat că raportul de expertiză medico-legală din anul 2020, pe care l-a depus în apel pentru a evidenţia consecinţele faptei ilicite, reprezenta o probă concludentă, pertinentă şi utilă, fiind efectuată în temeiul aceluiaşi istoric medical pe baza căruia au fost întocmite şi expertizele anterioare.

Totodată, a arătat că în mod greşit s-a reţinut că instanţa de prim control judiciar ar fi fost învestită cu soluţionarea unei cauze penale, în condiţiile în care solicitase doar să se constate că, faţă de numărul de zile de îngrijiri medicale, fapta săvârşită de D. reprezenta infracţiunea de vătămare corporală din culpă.

În opinia sa, instanţa de apel ar fi putut aprecia ca nefiind de competenţa instanţei civile judecarea unei astfel de cereri, numai dacă s-ar fi solicitat şi atragerea răspunderii penale a şoferului vinovat. Mai mult, a susţinut că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., instanţa civilă avea competenţa de a stabili prejudiciul în raport cu numărul de zile de îngrijiri medicale.

Conchizând, a menţionat că, faţă de concluziile raportului de expertiză efectuat în anul 2020 care relevă că recurenta a avut nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 154, art. 193, art. 194 şi art. 196 C. proc. pen.. şi cele ale art. 1394 C. civ., iar termenul de prescripţie aplicabil era cel de 5 ani, care a început să curgă de la data producerii accidentului şi se împlinea la 10.06.2020, ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică pentru dezbateri, în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale evocate, Înalta Curte reţine că un prim motiv de recurs a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., în ceea ce priveşte statuările instanţei de apel, în majoritate, referitoare la criteriul cunoaşterii persoanei care trebuie să răspundă pentru repararea pagubei determinate de accidentul auto, ca moment determinant pentru începutul cursului prescripţiei extinctive.

Concordant opiniei sperate prezentate, recurenta a considerat că numai la data finalizării cercetărilor penale şi comunicării ordonanţei de clasare a putut cunoaşte, dincolo de orice îndoială, persoana vinovată de producerea evenimentului păgubitor. Astfel, a apreciat că instanţa de apel a statuat greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la data producerii accidentului ori, cel mai târziu, la data la care mama reclamantei minore a formulat plângere penală, deoarece actul săvârşit de părinte pentru minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu poate produce efecte contra celui astfel reprezentat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi că, suplimentar aspectelor subliniate de către recurentă, instanţa de apel a stabilit şi că nu poate fi considerat relevant că organele de urmărire penală au întârziat stabilirea persoanei vinovate, de vreme ce, prin procesul-verbal constatator întocmit la data producerii accidentului auto, s-au subliniat suficient de clar atât dinamica faptelor, cât şi persoana considerată vinovată, aşa încât victima a rămas în mod culpabil în inactivitate, aşteptând alte comunicări ale organului de urmărire penală. S-a mai reţinut în apel, în opinia majoritară, că ordonanţa de clasare ulterioară nu a adus nicio lămurire suplimentară în privinţa persoanei vinovate, dar şi că reclamanta putea acţiona, chiar independent de existenţa procesului penal, în faţa instanţei civile. A fost evocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că în dreptul intern român există dispoziţii care permit părţii interesate să acţioneze în faţa instanţelor civile încă de la data săvârşirii faptelor prejudiciabile şi că prescripţia nu este întreruptă dacă procesul penal s-a încheiat fără a se da o soluţie acţiunii civile alăturate.

Instanţa supremă, examinând acest motiv de casare, stabileşte că în privinţa începutului cursului prescripţiei sunt aplicabile dispoziţiile art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.; în acest sens, deşi dreptul subiectiv la reparaţie se naşte în patrimoniul celui păgubit încă de la data producerii faptului juridic cu caracter ilicit cu consecinţe prejudiciabile, totuşi, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă numai din momentul în care partea păgubită poate acţiona juridic, în mod util. Din acest punct de vedere, art. 2528 alin. (1) C. civ. statuează că prescripţia îşi începe cursul la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât pe cel care răspunde de ea.

Cum aceste elemente cu circumscriu stabilirii celor două momente preponderent în plan probatoriu, iar în proces este litigioasă chestiunea cunoaşterii persoanei vinovate de producerea accidentului, pe baza actelor dosarului, Înalta Curte arată că se va raporta, în examinarea chestiunii litigioase, la starea de fapt deplin stabilită în faţa instanţelor devolutive.

Este relevant de subliniat că au fost avute în vedere de instanţa prim control judiciar şi de părţi următoarele date considerate relevante pentru stabilirea cursului prescripţiei extinctive: data producerii faptei, cea a formulării plângerii penale de către mama reclamantei - minoră cu capacitate restrânsă de exerciţiu la acea dată -, momentul formulării plângerii penale în dosarul de urmărire penală de către reclamantă şi data comunicării ordonanţei de clasare a cauzei penale.

Înalta Curte subliniază, contrar celor reţinute în apel că, în acord cu dispoziţiile de drept aplicabile - art. 2528 alin. (1) C. civ.-, data evenimentului păgubitor poate fi considerată relevantă ca moment al începutului prescripţiei, numai în măsura în care ea se confundă totodată cu momentul cunoaşterii prejudiciului şi persoanei considerate vinovate de către cel interesat să acţioneze.

Instanţa de apel nu a demonstrat această suprapunere de fapt, reţinând doar că accidentul a avut un grad de complexitate scăzut, că dinamica accidentului rutier şi stabilirea persoanei vinovate s-au clarificat prin chiar procesul-verbal constatator întocmit de organele de poliţie la data faptei şi că reclamanta putea solicita consultarea dosarului penal pentru a se informa cu privire la aceste date, raportându-se, însă, doar la elemente de circumstanţă, care nu conturează fără echivoc că victima accidentului, în mod obiectiv, a luat cunoştinţă de aceste date ori trebuia să le cunoască la acel moment, în mod neîndoielnic. De aceea, acest reper nu poate fi evaluat ca relevant în stabilirea cursului prescripţiei.

Nu poate fi, de asemenea, considerată ca relevantă în cauză, în sensul dispoziţiei legale indicate, nici data la care mama victimei accidentului a formulat plângere penală, chiar dacă acest act a fost considerat ca făcut în interesul persoanei prejudiciate. Instanţa supremă subliniază că atât la data producerii accidentului, cât şi la data formulării plângerii penale examinate, reclamanta era minoră cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În acest sens, legea civilă ataşează minorului care a împlinit vârsta de 14 ani capacitatea de a se angaja în acte juridice, producătoare de efecte juridice în favoarea sau împotriva acestuia, în nume propriu, cu încuviinţarea părintelui sau tutorelui legal.

O interpretare justă a dispoziţiilor legale aplicabile în materia capacităţii de exerciţiu a minorului impune concluzia că actele părintelui nu pot produce efecte împotriva minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu dacă actele nu emană în condiţiile legii, prin angajamentul juridic al minorului aflat în această situaţie juridică. Aşadar, nu poate fi opusă, în mod util, în sensul art. 2528 alin. (1) C. civ., ca marcând începutul cursului prescripţiei extinctive, data plângerii penale formulate de mama victimei, cu atât mai mult cu cât din conţinutul acesteia rezultă că autoarea plângerii a acţionat în nume propriu, iar nu în numele fiicei sale.

Examinarea actelor dosarului impune însă a se reţine că la 10.09.2015 reclamanta a formulat, după împlinirea vârstei de 18 ani, acţionând în puterea deplinei sale capacităţi civile, plângere penală în dosarul în care se efectuau acte de urmărire în legătură cu accidentul produs la 10.06.2015, eveniment de care este legat, în mod netăgăduit, producerea prejudiciului solicitat prin prezenta acţiune. Examinarea conţinutului acestui act permite instanţei observaţia că, la data formulării lui, A. a solicitat tragerea la răspundere penală şi civilă, în cadrul procesului penal, a persoanei vinovate de producerea accidentului. Fără a identifica în conţinutul plângerii persoana considerată vinovată, la data formulării ei, în mod neîndoielnic, reclamanta din prezenta cauză a avut acces la actele şi lucrările dosarului penal şi a putut considera că unul dintre conducătorii auto implicaţi în accident, ori ambii pot fi răspunzători pentru producerea prejudiciului reclamat. În măsura în care prin plângerea penală formulată A. a solicitat organului de urmărire penală stabilirea culpei specifice a fiecăruia dintre cei doi conducători auto implicaţi în evenimentul rutier şi introducerea în cauză a societăţii de asigurare a şoferului responsabil, rezultă că reclamanta avea prefigurate ori putea să prefigureze elementele necesare pentru formularea acţiunii civile corespunzătoare.

Se cuvine subliniat că dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. impun cunoaşterea persoanei responsabile de către cel vătămat prin fapta prejudiciabilă, adică identificarea acestuia în sensul considerat de cel păgubit, iar nu stabilirea persoanei vinovate în mod incontestabil, acest element constituind o componentă a cercetării judecătoreşti; numai organului judiciar îi revine competenţa de a statua asupra acestui fapt ca element juridic al răspunderii civile delictuale. De aceea, reclamantul trebuie doar să fie în măsură să indice persoana considerată vinovată, printr-o cunoaştere, pe baza unor date apreciate personal, a celui pe care îl consideră responsabil.

Or, pe aceste date, fiind necontestat că la data formulării propriei sesizări penale, reclamanta putea şi trebuia să cunoască persoana ori persoanele apreciate ca responsabile de producerea accidentului şi că acest moment reprezintă un reper obiectiv, dincolo de care i se poate imputa o pasivitate culpabilă în inacţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că momentul formulării de către reclamantă a plângerii penale proprii marchează începutul cursului prescripţiei extinctive.

Instanţa supremă înlătură argumentul central a recurentei, determinat de împrejurarea că numai organul de cercetare penală putea numi persoana vinovată de producerea accidentului auto, pentru că, astfel cum s-a subliniat, stabilirea persoanei responsabile este atributul exclusiv al activităţii de judecată, iar statuările organelor de anchetă penală nu se pot opune instanţei civile în mod incontestabil. În sine, desfăşurarea unei anchete penale nu constituie un impediment pentru sesizarea instanţei civile cu o cerere în despăgubire, iar dreptul material permite victimei unui eveniment păgubitor să formuleze în faţa instanţei civile o acţiune în despăgubire în măsura în care cunoaşte, după propriile evaluări, prejudiciul şi persoana considerată responsabilă pentru producerea lui.

De aceea, este irelevantă, în aprecierea momentului începutului cursului prescripţiei extinctive, data finalizării, prin clasare, a anchetei penale şi, pe cale de consecinţă, data la care reclamantei i-a fost comunicată ordonanţa dată în procesul penal.

Statuând astfel asupra datei începutului cursului prescripţiei, urmează a se examina, în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, aplicarea de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1394 C. civ., pentru a stabili durata prescripţiei.

În măsura în care instanţa de apel a stabilit că revine instanţei penale competenţa de a stabili dacă o faptă ilicită intră în conţinutul material al unei infracţiuni şi că probele administrate exclud aprecierea că reclamantei i-au fost acordate îngrijiri medicale peste limita unui număr de 90 de zile, neputând fi aplicate dispoziţiile art. 1394 C. civ., recurenta a arătat că nu s-a dat valoare în planul probatoriu unui raport de expertiză medico-legală prin care se concluziona că victimei accidentului auto i-au fost necesare, pentru vindecare, îngrijiri medicale pe o durată stabilită între 100 şi 105 zile, că legea nu acordă o valoare preconstituită probelor judiciare, dar şi că, potrivit art. 28 C. proc. pen.., instanţa civilă nu este ţinută de hotărârea penală de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Răspunzând aceste critici, instanţa supremă subliniază că nu poate integra controlului de legalitate modalitatea în care instanţa de apel a interpretat o probele în analiza lor de ansamblu, dând relevanţă unora ori respingând motivat altele, deoarece legea recunoaşte instanţei o libertate de apreciere care nu poate cenzurată în recurs. Se cuvine subliniat că instanţa de apel nu a statuat asupra probelor dând o valoare preconstituită unora, ci a justificat, în examinarea cauzei, motivele pentru care anumite probe nu pot fi evaluate după propunerea solicitată de apelantă, iar aceste justificări nu au fost criticate din perspectiva încălcării unor norme procedurale.

De asemenea, în evaluarea cauzei instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen..; în apel nu s-a dat prevalenţă niciunui act de jurisdicţie penală de stabilire a prejudiciului, recurenta creând o confuzie între existenţa prejudiciului, ca o consecinţă a faptului ilicit şi caracterizarea ori individualizarea faptului păgubitor însuşi. În realitate, critica recurentei deduce instanţei de recurs reverificarea caracteristicilor faptului ilicit pentru delimitarea lui ca infracţiune, aspect care, în apel, s-a tranşat exclusiv pe târâm probatoriu.

De aceea, pe baza celor relevate, Înalta Curte înlătură motivul de casare referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează, în acest caz, durata termenului prescripţiei, subliniind ca instanţa de apel nu a comis o încălcare ori aplicare greşită a legii în aprecierea că, pentru pretenţia afirmată, durata prescripţiei este de 3 ani.

În fine, pe baza celor subliniate în cuprinsul considerentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că examenul motivelor de casare impune concluzia că la data formulării cererii de chemare în judecată,15.10.2018, dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris, aşa încât decizia din apel a dat chestiunii de drept examinate o soluţie legală, iar motivele de casare, astfel cum au fost formulate prin memoriul de recurs, sunt nefondate şi impun respingerea recursului.

Este necesar de subliniat totodată că nu va fi examinat motivul de casare opus de recurentă prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor în această fază a procesului, prin care deduce instanţei de control judiciar necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 2537 pct. 3 C. civ. coroborate cu cele ale art. 2541 C. civ.

Acest motiv, prin care se opune instanţei de control judiciar un argument nou de nelegalitate al deciziei din apel, neinvocat în etapele procesuale anterioare, determinat întreruperea cursului prescripţiei prin constituirea de parte civilă a reclamantei în procesul penal, a fost formulat după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 394 C. proc. civ., aplicabile în recurs, astfel cum se statuează în art. 494 C. proc. civ., aşa încât instanţa de recurs nu are posibilitatea de a-l lua în examinare.

De asemenea, acest nou motiv de casare, deducând instanţei de recurs examinarea unei cauze specifice de întrerupere a cursului prescripţiei, prin formularea, de către partea vătămată, în procesul penal, a unei cereri de constituire ca parte civilă, vizează încălcarea unor norme juridice cu caracter relativ, iar nu de ordine publică. În aceste condiţii, nefiind îndeplinite cerinţele art. 489 alin. (3) C. proc. civ., acest motiv suplimentar de casare nu a fost însuşit de instanţa supremă spre a fi fost pus în dezbaterea părţilor din oficiu.

În concluzie, constatând că motivele de recurs regulat formulate au caracter nefondat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul, potrivit art. 496 C. proc. civ., dispoziţie care înglobează şi cererea accesorie a recurentei, vizând plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1656A/26.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.