Unlawful urban land occupation: Delictual liability for occupation without title notwithstanding existing buildings and implied consent

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Dorohoi la 4 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Dorohoi, prin primar, a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 206.147,23 RON, cu titlu de despăgubiri calculate pentru folosirea fără drept a terenului în suprafaţă de 28.342,04 mp, situat în Dorohoi, judeţul Botoşani, aflat în proprietatea reclamantului, pentru perioada 1 ianuarie 2014 - 1 ianuarie 2017, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data punerii în întârziere şi până la plata integrală a debitului principal.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat faţă de cererea introductivă de instanţă, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.

A solicitat, pe cale reconvenţională, ca instanţa să înscrie dreptul său de servitute de trecere cu piciorul sau cu alt mijloc de transport asupra terenului pentru care reclamantul cere despăgubirile din acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 558 din 10 aprilie 2018, Judecătoria Dorohoi a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

Prin sentinţa nr. 52 din 8 februarie 2019, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. A admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma totală de 206.147,23 RON, reprezentând despăgubiri calculate pentru folosinţa terenului în suprafaţă de 28.342,04 m.p., situat în municipiul Dorohoi, judeţul Botoşani, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la 4 ianuarie 2018 şi până la achitarea debitului.

Anterior pronunţării acestei sentinţe, la termenul din 12 iunie 2018 tribunalul a disjuns soluţionarea cererii reconvenţionale.

Împotriva sentinţei de primă instanţă pârâta a declarat apel.

Prin decizia nr. 307 din 11 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând în principal casarea ei şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată tribunalului, iar în subsidiar casarea doar a deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a învederat următoarele:

Instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, dispoziţiile art. 6 C.E.D.O şi pe cele ale art. 6 C. proc. civ. având în vedere că proba cu interogatoriu a fost respinsă, deşi a susţinut că necesitatea administrării acesteia a rezultat din perspectiva argumentelor reţinute prin sentinţa apelată.

A arătat că, în ceea ce priveşte administrarea probei cu expertiză, instanţa de apel nu a motivat respingerea acesteia, ci doar a făcut aprecieri cu caracter general.

Recurenta a mai susţinut că instanţele de judecată au dat valenţă juridică unui act juridic ce nu era în fiinţă, contractul de redevenţă nefiind semnat de către aceasta.

În acest context, a afirmat recurenta că, pentru legala soluţionare a cauzei, se impune administrarea probatoriului care să stabilească cu exactitate suprafaţa de teren folosită de către recurentă în perioada 2084-2017, vinovăţia, valoarea lipsei de folosinţă pentru terenul construit şi cel neconstruit.

În continuare, recurenta a invocat jurisprudenţa în materie, respectiv decizia nr. 413 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O altă critică se referă la încălcarea dreptului la apărare şi la greşita schimbare a temeiului de drept al acţiunii, fără punerea în discuţie a temeiului de drept reţinut, atât la fond cât şi în apel. Astfel, a arătat recurenta, temeiul de drept al acţiunii l-au reprezentat dispoziţiile art. 1.345 şi art. 871 C. civ., nefiind indicate prevederile art. 1.357 C. civ., iar din analiza petitului acţiunii reiese că au fost solicitate despăgubiri, invocându-se concomitent răspunderea civilă delictuală pentru neplata obligaţiilor contractuale, în corespondent cu temeiul de drept indicat în finalul acţiunii.

Aşadar, a precizat recurenta, la instanţa de fond apărările au fost formulate în raport de argumentele prezentate în acţiunea promovată, iar în apel litigiul a fost înregistrat având ca obiect răspunderea civilă delictuală, iar solicitarea privind administrarea probatoriului a fost respinsă cu motivarea că probele nu au fost solicitate la prima instanţă.

În dezvoltarea aceleiaşi critici s-a mai argumentat că în cuprinsul considerentelor reţinute în primă instanţă nu a fost indicat temeiul de drept în virtutea căruia a fost admisă acţiunea, că s-a dat eficienţă stabilirii contravalorii despăgubirilor, dispoziţiilor art. 871 C. civ., invocate de către intimat, ce reglementează obligaţiile concesionarului.

Recurenta a mai arătat că instanţa de fond a îmbinat elementele răspunderii civile delictuale cu cele contractuale, soluţie ce a fost menţinută şi de către instanţa de prim control judiciar, care a reţinut că trebuie să achite intimatului sumele solicitate, reprezentând obligaţii rezultate dintr-un contract de concesiune nesemnat niciodată de către recurentă, contrar dispoziţiilor art. 697 C. civ.

În acest fel, afirmă recurenta, instanţa de apel a menţinut confuzia tribunalului între concesiune, ce generează obligaţia de a plăti redevenţa şi folosirea terenului ca fapt ilicit şi obligaţia corelativă de a plăti despăgubiri, aplicând greşit dispoziţiile art. 872 C. civ.

S-a afirmat că, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 872 alin. (2), art. 548 alin. (1) şi art. 549 C. civ., instanţele au suplinit acordul de voinţă al recurentei la încheierea contractului de concesiune, deşi o astfel de cerere nu a fost formulată şi nici nu ar fi putut fi admisă, că, de altfel, prin raportare la dispoziţiile legale enunţate, este evident că proprietarului nu i se puteau acorda decât fructele civile, respectiv despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi în niciun caz redevenţeă.

Trimiterile la expertiza extrajudiciară evaluatorie pentru perioada 2014-30 septembrie 2016 sunt, în opinia recurentei, fără suport juridic şi contrare dispoziţiilor art. 1.386 C. civ., în condiţiile în care din acesta rezultă cu certitudine că expertiza a avut în vedere doar stabilirea valorii concesiunii la momentul lunii octombrie 2016.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 249 C. proc. civ. atunci când a reţinut că nu a fost făcută dovada că nu ar fi ocupat tot terenul în toată perioada 2014-2017, iar aceasta întrucât faptele negative nu pot fi probate, revenindu-i intimatului sarcina să probeze faptul pozitiv al ocupării întregului teren în cei 3 ani.

S-a mai imputat instanţei de apel că a reţinut incidenţa prevederilor art. 1.357 C. civ. cu ignorarea apărărilor recurentei în ceea ce priveşte motivarea acestui temei de drept şi probarea întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, nefiind prezentate argumente referitoare la fapta ilicită, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate, existenţa vinovăţiei. Sub acest aspect, decizia recurată este, după aprecierea recurentei, nemotivată.

Prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.357 C. civ., a susţinut recurenta, instanţa de apel a reţinut că proprietarul ar putea pretinde, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, să fie despăgubit cu redevenţă, care are ca izvor o obligaţie contractuală.

Totodată, s-a mai pretins că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.386 C. civ., deoarece prejudiciul acordat pentru perioada 2014-2017 a fost cuantificat prin raportare la expertiza extrajudiciară evaluatorie, care a avut ca dată de referinţă luna octombrie 2016.

În cadrul aceleaşi critici, s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat apărările cu privire la cauza înlăturării caracterului ilicit, având în vedere exprimarea tacită de către proprietarul terenului a consimţământului pentru folosirea terenului după expirarea contractului de concesiune valabil pentru perioada 2009-2013, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect; de altfel, instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărarea cu privire la dreptul ilicit de folosinţă asupra terenului pe care se află amplasate cele şase clădiri, proprietatea recurentei.

În continuare, recurenta a mai arătat că a fost înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 şi că s-a aflat în imposibilitate de a preda terenul pe care se află clădirile existente în proprietatea sa, ceea ce exclude ca şi faptă ilicită folosirea terenului şi în acelaşi timp posibilitatea reclamantului de a-l concesiona.

Sub acest aspect, a mai arătat că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, Municipiul Dorohoi cunoştea că pe acesta sunt amplasate clădirile proprietatea recurentei, context în care devin incidente prevederile art. 1.353 C. civ.

În aceste condiţii, s-a notat, instanţa de apel, dacă ar fi analizat apărările recurentei cu privire la dreptul de a folosi terenul, ar fi constatat că, în virtutea dispoziţiilor art. 693 C. civ., în calitate de proprietar al celor şase clădiri, are un drept de folosinţă asupra terenului necesar exploatării construcţiilor, iar dacă superficia nu este gratuită, în temeiul art. 697 C. civ. titularul dreptului de superficie datorează proprietarului terenului o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţa liberă şi nu cu valoarea redevenţei, care se calculează prin raportare la valoarea de piaţă la vânzarea bunului. Aşadar, s-a susţinut că nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei delictuale, conduita recurentei fiind determinată de situaţia clădirilor pe terenul trecut în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

În final, recurenta a arătat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei fapte ilicite imputabilă debitorului obligaţiei pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în situaţia în care neexecutarea obligaţiei de restituire în natură a terenului este determinată de împrejurarea că terenul litigios nu este liber, ci ocupat de construcţii.

Prin urmare, în aprecierea recurentei, neexecutarea obligaţiei impusă prin hotărârea judecătorească de revendicare nu poate fi imputabilă debitorului, întrucât imposibilitatea a fost generată de o cauză exoneratoare de răspundere, care înlătură caracterul ilicit al faptei, astfel că nu poate fi întrunită nici condiţia referitoare la legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

De asemenea, a mai notat că împrejurările relevante ale cauzei conduc la concluzia neîndeplinirii condiţiei referitoare la vinovăţie, astfel că se impunea respingerea acţiunii.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a conchis în mod greşit că este suficient probatoriul administrat în faţa primei instanţe, încălcând astfel dreptul recurentei la un proces echitabil reglementat de art. 6 C. proc. civ., ce implică egalitatea armelor prevăzută de art. 8 C. proc. civ. şi respectarea principiului contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C. proc. civ.

Susţinând că instanţa de apel ar fi trebuit să îi acorde dreptul de a administra o contraprobă de aceeaşi valoare şi că acest lucru nu s-a întâmplat, recurenta a subliniat faptul că în apel au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 7, art. 9, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ., prin calificarea cererii de chemare în judecată ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, fără punerea în discuţia părţilor a acestui aspect, cu depăşirea obiectului şi limitelor procesului stabilite prin acţiune, cu încălcarea drepturilor la apărare şi la un proces echitabil.

În plus, s-a mai susţinut şi că instanţele de judecată nu au stăruit în virtutea rolului activ pentru calificarea cauzei cererii de chemare în judecată, fiind încălcate atât principiul disponibilităţii, din perspectiva reclamantului, cât şi dreptul la apărare în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece recurenta s-a folosit şi încă se mai foloseşte fără contract de un imobil ce-i aparţine reclamantului, fără a îi plăti redevenţa corespunzătoare, creându-i un prejudiciu ce reprezintă un folos nerealizat la bugetul local.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că intimatul nu a combătut motivele de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. s-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii recursului, raport care a fost comunicat părţilor.

Niciuna dintre părţi nu a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 21 octombrie 2020 recursul a fost admis în principiu şi s-a acordat termen în şedinţă publică, dispunându-se citarea părţilor în vederea soluţionării căii de atac.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanţa supremă reaminteşte faptul că recurenta-pârâtă şi-a întemeiat în drept recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., că dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea acestora în motivele de recurs astfel invocate, dar că acestea nu sunt sintetizate, în cadrul celor trei critici anume individualizate regăsindu-se elemente specifice celor trei motive de casare, care vor fi tratate, după caz, grupat sau individual, în funcţie de necesităţile analizei, după cum urmează:

Primul motiv de recurs vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O. şi a dispoziţiilor art. 6 C. proc. civ., poate fi subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi este nefondat.

Recurenta-pârâtă a criticat faptul că instanţa de apel nu a motivat măsura de respingere a probelor cu interogatoriu şi cu expertiză, precum şi valenţa acordată de aceasta unui act juridic care nu era în fiinţă.

În ce priveşte susţinerea referitoare la lipsa de motivare a măsurii de respingere a probelor cu interogatoriu şi cu expertiză, instanţa supremă apreciază că aceasta poate să cadă sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. numai în situaţia în care există o lipsă desăvârşită a motivării acestei măsuri ori dacă măsura a fost adoptată contrar dispoziţiilor legale de procedură care reglementează regimul lor juridic.

Verificând practicaua deciziei atacate, instanţa supremă constată că, privitor la probele cu interogatoriu şi expertiză, instanţa de apel a pus în discuţia apelantei (recurentă în acest stadiu procesual) împrejurări legate de discutarea acestora în faţa instanţei de fond, după care, după verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, a apreciat că nu este necesară refacerea şi completarea probelor administrate în faţa instanţei de fond, motiv pentru care a respins solicitarea apelantei.

În contextul dat, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la încuviinţarea probelor, care au caracter imperativ şi a căror încălcare are aptitudinea de a atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prevăd că probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul în care ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere .

Dispoziţiile art. 255 C. proc. civ. se referă la admisibilitatea probelor, iar în alin. (1) prevăd expres că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului, analiza acestui text legal conducând la concluzia că sunt impuse două condiţii cumulative: una de admisibilitate propriu- zisă, care trebuie cenzurată conform legii, iar alta de apreciere, care trebuie stabilită de instanţă în conformitate cu particularităţile fiecărui proces.

În cauză, instanţa de apel nu a respins probele solicitate ca inadmisibile, pentru a interveni sancţiunea încălcării unei norme imperative, ci după discutarea în şedinţă publică a conduitei părţii referitoare la aceleaşi probe în faţa instanţei de fond, cu respectarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii şi după verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, măsura respingerii probelor fiind rezultatul aprecierii instanţei cu privire la necesitatea refacerii ori a completării probatoriului deja administrat, aspect care ţine de temeinicie, nu de respectarea unor dispoziţii imperative de procedură şi care nu cade sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte relevanţa acordată de instanţa de apel unui înscris pretins de recurentă a nu avea forţa juridică a unui act juridic, Înalta Curte subliniază că acest aspect ţine de evaluarea probelor, este un element de temeinicie şi nu poate fi cenzurat în cale a de atac a recursului, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în care se verifică conformitatea cu legea a hotărârii judecătoreşti.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe încălcarea dreptului la apărare şi este construit în jurul susţinerii recurentei despre schimbarea temeiului juridic al acţiunii fără punerea acestui aspect în discuţia părţilor, critica putând fi subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu observaţiile particulare ce vor fi evidenţiate în continuare.

Critica este nefondată.

Înalta Curte va grupa argumentele aduse de recurentă în dezvoltarea acestei critici, referitoare în esenţă la confuzia făcută de ambele instanţe de fond între răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală şi la suplinirea nepermisă a consimţământului recurentei la încheierea contractului de concesiune şi le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Din examinarea motivării cererii de chemare în judecată reiese fără îndoială că intimatul-reclamant a invocat instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, contractul de concesiune încheiat între părţi şi ajuns la termen, acţiunea în revendicare, precum şi faptul că despăgubirile solicitate se cuvin ca urmare a privării sale de toate atributele dreptului de proprietate privată.

De asemenea, din examinarea considerentelor deciziei recurate reiese fără putinţă de tăgadă că instanţa de prim control judiciar a reţinut, chiar în lipsa temeiului juridic indicat expres, că tribunalul a antrenat răspunderea civilă a pârâtei pe temeiuri delictuale, instanţa de apel confirmând atât tipul de răspundere civilă care fundamentează temeinicia cererii, cât şi întrunirea condiţiilor legale pentru atragerea acesteia. Totodată, s-a mai reţinut că raportarea instanţei de fond la nivelul redevenţei a fost făcută exclusiv în scopul evaluării nivelului despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, cuvenite proprietarului bunului, nu ca element care să confirme existenţa între părţile litigante a unor raporturi juridice contractuale.

Aceste aspecte conduc fără dubiu la concluzia că în cauză nu a existat nicio modificare a temeiului juridic, care să fi fost necesar a fi fost pusă în discuţie, că nu există nicio confuzie şi niciun amalgam între răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală, că probele şi apărările au fost discutate, încuviinţate şi examinate într-un cadru juridic unitar, fără dubiu, astfel că nu se poate vorbi nici despre încălcarea principiului disponibilităţii, a principiului dreptului la apărare sau a principiului egalităţii armelor, de aceea în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În subsecvenţa acestor argumente, instanţa supremă apreciază că nu se pot reţine ca fondate nici criticile referitoare la nemotivarea hotărârii în legătură cu temeiul de drept al antrenării răspunderii civile, câtă vreme instanţa de apel a indicat expres dispoziţiile art. 1.357 C. civ. şi, pentru aceleaşi raţiuni, nici cele referitoare la motivarea contradictorie, pe temeiuri contractuale şi delictuale în acelaşi timp, astfel că este exclusă şi incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte critica având aceeaşi premisă, a confuziei dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, dar circumstanţiată la respingerea probelor pe motiv că nu au fost solicitate în faţa tribunalului, instanţa supremă, apreciind că aceasta poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., face trimitere la considerentele anterioare, în care a reţinut în ce condiţii au fost discutate şi încuviinţate probele în apel (aspecte care infirmă susţinerile recurentei) şi de ce acest aspect este unul de temeinicie, nu de legalitate, care să conducă la casarea hotărârii.

Legat tot de probe, în cadrul aceleiaşi critici recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. în legătură cu partea căreia îi incumbă obligaţia de a proba faptele negative, critică pe care instanţa supremă o subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi pe care o apreciază ca nefondată.

Preliminar, Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. consacră principiul actori incumbit probatio, care implică obligaţia celui care face o propunere în faţa judecăţii de a o proba, fără a institui, în cazul aceleiaşi părţi, o dispensă de probă în cazul faptelor negative, fiind unanim acceptat că în aceeaşi ipoteză a faptelor negative se poate face proba faptelor pozitive conexe sau contrare.

Cu aceste precizări de principiu şi în lumina acestor argumente, instanţa supremă, revenind la decizia recurată, notează faptul că instanţa de apel a reţinut, per a contrario, că apelanta nu a dovedit în cauză faptul pozitiv conex sau contrar, al deţinerii unei suprafeţe diferite de cea pretinsă în acţiune, prin administrarea probei cu înscrisuri, eventual un proces-verbal de predare-primire. Ca urmare, în cauză nu s-a încălcat nicio normă imperativă de procedură legată de regimul probelor.

O altă critică argumentată în cadrul aceluiaşi motiv de recurs este legată numai aparent de încălcarea dispoziţiilor art. 1.386 C. civ., întrucât recurenta-pârâtă contestă valorificarea concluziilor unui raport de expertiză extrajudiciară, dar această critică nu poate fi circumstanţiată niciunui motiv de recurs din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind un element de temeinicie a hotărârii, nu de legalitate.

În fine, Înalta Curte apreciază ca nefondată şi critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 872 alin. (2), ale art. 548 alin. (1) şi ale art. 549 C. civ., având în vedere argumentele expuse în precedent, referitoare la stabilirea de către instanţele devolutive a răspunderii civile delictuale ca temei al cererii, ceea ce lasă contractul de concesiune şi redevenţa exclusiv ca repere de acordare a despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a imobilului, de aceea motivul de recurs având această argumentare nu poate fi apreciat ca fondat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este apreciat ca nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reiterează faptul că toate aspectele referitoare la modalitatea în care a fost încuviinţat probatoriul în apel, din perspectiva asigurării dreptului la apărare, a respectării dreptului la un proces echitabil şi a rolului activ al instanţei, care trebuie subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi-au găsit deja răspuns în considerentele ce preced, au fost găsite ca nefondate şi nu vor fi reiterate.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs s-a invocat şi motivarea insuficientă a deciziei atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 1.357 C. civ. şi a apărărilor recurentei, aspecte care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte îl găseşte nefondat.

Examinarea considerentelor deciziei instanţei de prim control judiciar relevă faptul că instanţa de apel, stabilind în termeni neechivoci situaţia de fapt pe care s-a grefat litigiul părţilor şi limitele învestirii, inclusiv din punctul de vedere al temeiului juridic, a analizat coroborat probele administrate, pe care le-a evaluat şi indicat sub aspectul relevanţei, după care a stabilit elementele răspunderii civile în cauză, dezvoltând un raţionament logic şi convingător, ceea ce exclude incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs s-au invocat şi mai multe argumente care ţin de greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, caz în care se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reiterând considerentele prin care a răspuns criticii doar formale a greşitei aplicări a art. 1.386 C. civ. şi în care a reţinut că aceasta ţine de evaluarea unei probe, deci de temeinicie, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticii referitoare la cuantificarea despăgubirilor raportat la un moment ulterior celui indicat în cererea de chemare în judecată, subliniind faptul că aceasta nu poate fi circumscrisă niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Restul criticilor formulate în cadrul acestui motiv de recurs vizează în esenţă greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, în special a celor referitoare la răspunderea civilă delictuală, la condiţiile în care aceasta poate fi antrenată, la cauzele exoneratoare de răspundere în situaţia proprietarului clădirilor (care exhibă un drept de folosinţă asupra terenurilor şi se prevalează şi de consimţământul proprietarului terenului), la limitele de dezdăunare ale proprietarului terenului etc.

Instanţa supremă va grupa toate aceste critici şi le va răspunde prin următoarele considerente comune:

S-a reţinut în cele ce preced că instanţele de fond au stabilit în mod corect situaţia de fapt şi au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte subliniind în cadrul acestei argumentări îndeosebi că în mod judicios s-a reţinut faptul că intimatului-reclamant i s-a recunoscut prin hotărâre definitivă dreptul de proprietate asupra terenului, că hotărârea a fost pusă în executare, că recurenta-pârâtă a continuat să folosească acest teren, obţinând foloase proprii, fără a exhiba vreun titlu şi fără a-l despăgubi pe proprietar, după cum în mod judicios s-a reţinut îndeplinirea cumulativă a cerinţelor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Toate aspectele invocate de către recurenta-pârâtă în combaterea stării de fapt şi a temeiurilor juridice avute în vedere de către instanţa de apel sunt elemente de fapt şi de drept noi, pe care analiza cererii de apel nu le evidenţiază şi care, astfel, apar ca motive invocate fără justificare direct în recurs, omisso medio, ele neputând fi cercetate în fond pentru că se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În contextul dat, instanţa supremă apreciază că nu se verifică nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dezvoltat în cadrul celei de-a treia critici.

Sintetizând, faţă de împrejurarea că toate motivele de recurs, expres invocate de parte ori calificate de instanţă din oficiu, au fost apreciate ca nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 307/11.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2021.