Validity of revenue-sharing clauses in public utility land contracts and binding effect of prior res judicata on contract characterization

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 12 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul MUNICIPIUL SUCEAVA - PRIN PRIMAR a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 573.597,66 RON, compusă din suma de 560.323 RON, reprezentând procentul de 0,5% din veniturile anuale realizate de către pârâtă din exploatarea investiţiei realizate conform contractelor de vânzare nr. x/30.04.2013 şi nr. y/30.04.2013, debit restant pentru anii 2017 şi 2018 şi suma de 13.274,66 RON, reprezentând dobânda legală pentru debitul neachitat aferent anilor 2017-2018.

Prin sentinţa civilă nr. 176 din 9 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a clauzei de la art. 12.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 989/30.04.2013 a B.N.P. B. şi a clauzei de la art. 12.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 990/30.04.2013 a B.N.P. B.; a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul MUNICIPIUL SUCEAVA - PRIN PRIMAR, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 560.323 RON, reprezentând debit principal aferent anilor 2017 şi 2018; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, în cuantum de 13.274,66 RON, calculată de la scadenţă şi până la data de 15.11.2019.

Prin decizia nr. 203 din 11 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 176 din 9 octombrie 2020, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, intimat fiind reclamantul MUNICIPIUL SUCEAVA - PRIN PRIMAR.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă expune situaţia de fapt şi modul de derulare a raporturilor contractuale încheiate cu intimatul-reclamant.

Recurenta-pârâtă arată că, faţă de pretenţiile reclamantului, a înţeles să invoce în cadrul apărării exhibate la fond prin întâmpinare, excepţia de nelegitimitatea a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.04.2013 şi nr. y/30.04.2013.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că prin decizia nr. 2021 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat natura juridică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu intimatul-reclamant.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2018 nu a avut ca obiect calificarea celor două contracte ca acte administrative sau civile, şi cu atât mai puţin temeiurile invocare în prezenta cauză.

Potrivit recurentei-pârâte, nu a fost stabilită natura celor două contracte de vânzare-cumpărare prin decizia nr. 2021 din 20 octombrie 2020 şi nici caracterul valabil al clauzei inserate la art. 12.4 din cele două contracte, neexistând identitate de cauză şi obiect, aşa încât nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă susţine că excepţia litispendenţei statuată prin art. 138 C. proc. civ., poate fi invocată potrivit alin. (2) al acestui articol de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţei de fond.

Or, această excepţie a litispendenţei a fost invocată pentru prima dată în faţa instanţei de apel, încălcându-se astfel prevederile imperative ale art. 138 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procedural trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate.

În raport de aceste critici, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanţa de apel, invocând pentru prima dată excepţia de litispendenţă în calea de atac, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii judecătoreşti prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, cu încălcarea şi respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material, a respins excepţia de nelegalitate invocată.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a mai procedat la analizarea acestei excepţii prin raportare la temeiurile invocate, plecând de la premisa că prin decizia 2021 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018 s-a statuat că cele două contracte sunt civile.

Potrivit recurentei-pârâte, contractele sunt administrative, excepţia de nelegalitate fiind întemeiată, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) indice 1 din Legea nr. 554/2004 şi de obiectul principal şi de scopul imediat, care sunt reprezentate de executarea lucrării de interes public - centrala de cogenerare, pentru care s-a constituit şi garanţia de bună execuţie, vânzarea terenului aferent acestei centrale fiind un obiect secundar.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a clauzei de la art. 12.4 din cele două contracte administrative, clauză pe care Municipiul Suceava îşi întemeiază pretenţiile de a încasa 0,5% din veniturile anuale realizate de către recurenta-pârâtă din exploatarea investiţiei realizate, se arată că aceasta nu a mai fost analizată, instanţa de apel dând o greşită calificare celor două contracte.

În susţinerea excepţiei de nelegalitate, recurenta-pârâtă arată că cele două contracte de vânzare-cumpărare nu reprezintă rezultatul negocierii şi expresia autonomiei de voinţă, ci sunt contracte de adeziune, forma fiind impusă de Municipiul Suceava, ştiut fiind faptul că în contractele cu autorităţile publice conţinutul acestora este preformulat, prestabilit, voinţa fiind exprimată de cealaltă parte cocontractantă numai cu privire la a semna sau nu.

Conţinutul acestor contracte, astfel cum arată recurenta-pârâtă, este o preluare fidelă a conţinutului celor două contracte de concesiune ce le-au precedat, singura deosebire fiind aceea că prin cele două contracte de vânzare-cumpărare terenurile sunt vândute în schimbul unui preţ, nu mai sunt concesionate în schimbul unei redevenţe.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nu-şi găseşte logica şi raţiunea juridică, terenurile ce făceau obiectul concesiunii fiind vândute la un preţ de piaţă ce a fost stabilit prin rapoarte de evaluare şi aprobat prin hotărâre de consiliul local. Totodată, din economia celor două contracte de vânzare-cumpărare se poate observa că obligaţia de plată conform art. 12.4 nu este coroborată cu nici o contraprestaţie din partea intimatului-reclamant.

În plus, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, clauza de la art. 12.4 din cele două contracte de vânzare-cumpărare încalcă principiul proporţionalităţii consacrat prin art. 17 din Legea nr. 273/2006.

Totodată, nelegalitatea acestei clauze reiese şi din nerespectarea hotărârilor de consiliul local prin care s-a decis vânzarea terenurilor şi prin care s-a stabilit drept condiţie de vânzare, preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor privind realizarea centralei de cogenerare din contractul de concesiune nr. x/09.05.2011, precum şi din interpretarea logico-juridică a art. 29 alin. (6) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice.

În ce priveşte excepţia nulităţii absolute a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nr. x/30.04.2013 şi nr. y/30.04.2013, recurenta-pârâtă susţine că această excepţie este întemeiată, în raport de art. 11 şi art. 1.250 C. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că această dispoziţie contractuală contravine şi art. 36 alin. (2), art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 14, art. 49 alin. (1), art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nr. x/30.04.2013 şi nr. y/30.04.2013 încalcă art. 29 alin. (6) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, din economia căruia reiese că unitatea administrativ teritorială poate percepe o redevenţă de la o persoană juridică de drept privat numai atunci când aceasta are corelativ obligaţia de a pune la dispoziţia concesionarului o infrastructură tehnico-edilitară de interes public în vederea administrării şi exploatării ei, ceea ce nu este cazul la speţă.

Un alt argument invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că art. 12.4 naşte în conţinutul raportului juridic dintre părţi un obiect ilicit şi imposibil de realizat, în raport de art. 11 şi art. 21 din Codul fiscal şi de dispoziţiile din Legea contabilităţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea acestuia în acord cu exigenţele legale, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (2), coroborat cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., întrucât excepţia de litispendenţă a fost invocată pentru prima dată în calea de atac a apelului.

Potrivit art. 138 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte. (2) Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond".

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a invocat şi nu s-a pronunţat în cauză cu privire la excepţia litispendenţei.

Înalta Curte arată, de asemenea, că potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În raport de această normă procesuală, Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice. Atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Or, autoritatea de lucru judecat nu se confundă cu excepţia litispendenţei, care este reglementată de dispoziţiile art. 138 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, reiese că în mod legal instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 2021 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra naturii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/30.04.2013 şi nr. y/30.04.2013 încheiate între părţi, precum şi asupra valabilităţii clauzei inserate la art. 12.4 din acestea.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenta-pârâtă face ample trimiteri la situaţia de fapt şi la modul în care s-au derulat relaţiile contractuale cu intimatul-reclamant, reluând criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Susţinerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, astfel cum acestea se regăsesc la dosarul curţii de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 203 din 11 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 203 din 11 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.