Recurs Annulment for Failure to Frame Grounds in Material Law: Contractual Penalty for Abandonment vs. Lack of Construction Permits

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia Civilă la data de 28 februarie 2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.597.010,56 RON, cu titlu de prejudiciu produs societăţii reclamante, reprezentând daune interese pe care pârâta le datorează reclamantei în temeiul contractului nr. x/22 decembrie 2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1415 din 19 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţia necompetenţei materiale sub aspect funcţional, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu-Mare.

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 17 februarie 2020, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin decizia nr. 683 din 19 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 771 din 28 iulie 2020, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.597.010,56 RON, daune interese şi suma de 29.575 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 237/A-C din 27 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 771 din 28 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Recurenta arată că, deşi între părţi s-a semnat contractul de antrepriză lucrări nr. x, în realitate, acesta este un contract de subantrepriză prin care intimata a delegat către recurentă o parte din obligaţiile sale ce decurgeau din contractul de achiziţie publică de execuţie lucrări nr. 259/2016.

Potrivit recurentei, contractul nr. x/2016 a fost rezoluţionat de intimată prin declaraţie unilaterală, în temeiul art. 44 (1) 1 lit. i), coroborat cu art. 43.2 din contract, pentru neîndeplinirea de către recurentă a obligaţiei de a întocmi şi preda către intimată o serie de asigurări ale lucrărilor ce trebuia executate.

Cu toate acestea, intimata a solicitat instanţei şi a obţinut obligarea recurentei la plata daunelor-interese prevăzute pentru abandonul contractului, respectiv pentru ipoteza prevăzuta la art. 43 (1) lit. d) din contract, şi nu pentru ipoteza prevăzută de art. 44 (1) 1 lit. i) din contract.

Recurenta susţine că în mod nelegal a fost obligată la plată, atât timp cât intimata şi-a întemeiat declaraţia unilaterală de rezoluţiune pe neprezentarea asigurărilor prevăzute de art. 22 din contract.

Ca atare, recurenta invocă nelegala interpretare de către instanţa de apel a art. 22, coroborat cu art. 26.12 (1) din contract şi nelegala obligare la plata unei clauze penale prevăzute pentru nerespectarea art. 22.

În acest sens, recurenta expune situaţia de fapt, referitoare la termenul de începere a lucrărilor, precum şi la durata de execuţie a acestora.

Totodată, recurenta arată că instanţa de apel a concluzionat, în mod nelegal, că neprezentarea asigurărilor la solicitarea intimatei a dus la imposibilitatea de începere a lucrărilor, întrucât din contract nu rezultă că ar exista un termen cert stabilit pentru prezentarea acestor asigurări, ci este stabilită doar o perioadă de timp în care recurenta trebuia să prezinte aceste asigurări.

Mai susţine recurenta că lucrările nu puteau începe fără obţinerea tuturor autorizaţiilor, obligaţie ce incumba intimatei, motiv pentru care, în mod nelegal, contrar art. 11, art. 1.272 C. civ., coroborat cu art. 16 şi art. 17.1 din contract, instanţele au considerat că lipsa autorizaţiei de construire nu are nicio înrâurire asupra executării obligaţiilor contractuale ale părţilor şi că nu poate fi invocată ca o excepţie de neexecutare a contractului de către recurentă.

Potrivit recurentei, atât timp cât autorizaţia de construire nu a fost prezentată de intimată conform art. 17.1 din contract, obligaţia sa de a prezenta asigurările nu era scadentă. Or, astfel cum arată recurenta, autorizaţia de construire a fost emisă la 07.09.2018, iar intimata a rezoluţionat contractul anterior acestei date, la 14.08.2018.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel, în mod nelegal, a ignorat prevederile imperative ale Legii nr. 50/1991, coroborate cu art. 11 şi art. 1.272 C. civ., în raport de dispoziţiile art. 16, art. 17.1, art. 20.2, art. 22.1, art. 22.4, art. 26.12 (1) şi art. 26.18 din contract.

Totodată, recurenta arată că, potrivit art. 1530 C. civ., dreptul la acoperirea prejudiciului se naşte dacă nu există o justificare a neîndeplinirii obligaţiei de către debitor, iar în cauză, neîncheierea asigurărilor solicitate a fost determinată de neîndeplinirea obligaţiilor legale şi contractuale de către intimată.

Recurenta invocă şi nelegala interpretare de către instanţa de apel a art. 43.1 lit. d) din contract, susţinând că noţiunea de abandon a contractului nu există din punct de vedere juridic. De altfel, astfel cum susţine recurenta, aspectele reţinute de instanţa de apel sunt contrazise de adresele din 18.10.2017 şi din 02.09.2018, prin care a solicitat intimatei să facă dovada existenţei autorizaţiei de construire şi să îi predea frontul de lucru.

Recurenta arată că intimata şi-a întemeiat declaraţia de rezoluţiune pe dispoziţiile art. 44 (1) lit. i), coroborat cu art. 43.2 din contract, iar clauza penală prevăzută de art. 43.1 lit. d) vizează exclusiv abandonului contractual, această clauză neputând fi extinsă prin analogie la alte situaţia rezoluţiunii în temeiul art. 41.1.1 lit. i) din contract.

Recurenta invocă şi nelegala interpretare a art. 21 din contract, susţinând că nerespectarea obligaţiei de a constitui şi de a remite garanţia de bună execuţie nu poate fi echivalată cu abandonarea contractului, atât timp cât intimata avea posibilitatea de a cerere rezoluţiunea, conform art. 44.

O altă critică vizează nelegala interpretare a art. 11 din contract, recurenta susţinând că prin adresa din 02.11.2017 a solicitat cesionarea drepturilor şi obligaţiilor asumate, însă această solicitare a intervenit înainte de intrarea în vigoare a contractului, fiind, de altfel, refuzată de către intimată.

O ultimă critică invocată de recurentă vizează nelegala interpretare a dispoziţiilor art. 1.522 C. civ., întrucât a comunicat intimatei o adresă prin care a contestat declaraţia de rezoluţiune a contractului.

Recurenta conchide în sensul că: a fost obligată la plata unei clauze penale prevăzute pentru abandon contractual, fără ca instanţa să fie învestită cu o astfel de cerere; clauza penală nu putea fi aplicată prin analogie şi în cazul încălcării altor obligaţii contractuale; termenul până la care trebuia prezentate asigurările nu era cert, fiind cuprins între data semnării contractului şi data începerii lucrărilor, fiind stabilit în beneficiul recurentei, beneficiu la care nu a renunţat; lucrările nu puteau începe înainte de prezentarea de către intimată a autorizaţiei de construire; intimata avea obligaţia de a prezenta autorizaţia de construire înainte de începerea lucrărilor, în absenţa acesteia recurenta neputând să efectueze lucrări; termenul până la care avea obligaţia de a prezenta asigurările era cel târziu la data obţinerii autorizaţiei de construire; nu a existat un abandon contractual, respectiv o neîndeplinire nejustificată şi intenţionată a obligaţiilor contractuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata A. - S.A. BUCUREŞTI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 8 decembrie 2021, s-a dispus amânarea judecării cauzei la 23 februarie 2022, pentru ca recurenta să achite diferenţa de taxă judiciară de timbru stabilită în sarcina sa.

Analizând recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. CERTEZE sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deşi recurenta susţine că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 11, art. 1.272, art. 1.530 şi art. 1.522 C. civ., art. 1 şi 3 din Legea nr. 50/1991, în raport de dispoziţiile contractuale, argumentele expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia.

Recurenta se limitează a reitera împrejurări de fapt rezultate din raportul contractual, în mare parte a criticilor, astfel cum reiese din argumentele ce vizează termenul de începere a lucrărilor, data emiterii autorizaţiei de construire (07.09.2018), data la care a intervenit rezoluţiunea contractului (14.08.2018), data la care a fost remisă garanţia de bună execuţie a contractului, ca de altfel şi cele care se referă la corespondenţa dintre părţi.

Înalta Curte reţine că argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca şi critici de nelegalitate, în condiţiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, aşadar, critici de netemeinicie.

Recurenta tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispoziţiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurentă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia nulităţii şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. CERTEZE împotriva deciziei nr. 237/A-C din 27 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. CERTEZE împotriva deciziei nr. 237/A-C din 27 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.