Res judicata bar on reapplied admissibility exceptions and limits of evidence review in cassation

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 7 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. le-au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâta S.C. C. S.A. la plata sumei de 19.500 euro, datorată potrivit facturii nr. x/2017 emise în baza contractului de management nr. x din 22 septembrie 2014 şi să o oblige pe pârâta S.C. D. S.A. la plata sumei de 10.500 euro, datorată potrivit facturii nr. x/2017 emise în baza contractului de management nr. x din 22 septembrie 2014.

La 05 septembrie 2017, reclamanţii au formulat cerere modificatoare a acţiunii, după cum urmează:

Reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor la plata remuneraţiilor datorate pentru lunile septembrie- noiembrie 2014 (S.C. C. S.A. - 12.375 euro, iar S.C. D. S.A. -10.125 euro), precum şi obligarea fiecărei pârâte la plata sumelor datorate cu titlu de bonus şi cheltuieli, proporţional cu perioada respectivă.

Prin aceeaşi cerere, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor S.C C. S.A., S.C. D. S.R.L., E. şi F. la plata sumei de 1 euro către reclamanta A. şi la plata sumei de 500.000 euro către reclamantul B., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, publicarea pe cheltuiala pârâţilor a hotărârii de condamnare într-un ziar de largă circulaţie naţională şi într-unui de circulaţie internaţională, constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâţilor şi interzicerea pentru viitor a răspândirii de către pârâţi a informaţiilor care încalcă demnitatea, onoarea şi bunul renume al reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 1524 din 18 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei materiale şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 31 ianuarie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a disjuns capătul de cerere având ca obiect acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., E. şi F. şi a dispus înregistrarea separată a acestuia, prin formarea unui nou dosar; de asemenea, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa în soluţionarea celuilalt capăt de cerere, a declinat competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Judecătoriei Mangalia, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa, în vederea soluţionării conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 11 din 14 martie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Capătul de cerere disjuns a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 787 din 16 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 Tribunalul Constanţa, secţia a 11-a Civilă a respins cererea de constatare a caracterului ilicit al faptelor pârâţilor, ca lipsită de interes. A respins excepţia lipsei de interes a ultimului capăt de cerere. A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi privind acordarea despăgubirilor morale, publicarea hotărârii de condamnare într-un ziar şi interzicerea pe viitor a răspândirii informaţiilor de către pârâţi.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 302 din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenţii au arătat că instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu toate că, în temeiul dispoziţiilor art. 6, art. 22, art. 476 şi art. 478 C. proc. civ., aveau dreptul la un proces echitabil şi la administrarea tuturor probelor permise de lege, în scopul dovedirii pretenţiilor deduse judecăţii, iar probele solicitate şi respinse în mod nejustificat, cu încălcarea rolului activ, erau pertinente, concludente şi utile cauzei.

S-a susţinut că instanţa de apel s-a comportat ca o instanţă de recurs, rezumându-se la analizarea legalităţii hotărârii, raportat doar la probele administrate în fond, iar refuzul de le a permite recurenţilor să administreze probe noi echivalează cu necercetarea cauzei.

O altă critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual de către instanţa de apel, care a reţinut eronat că recurenţii nu au atacat încheierea prin care s-a tranşat excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea petit şi faptul că ar fi reiterat această excepţie în calea de atac.

Or, susţin recurenţii, apelul este unitar, are caracter devolutiv, iar conform art. 477 C. proc. civ. instanţa de apel este chemată să se pronunţe în limitele stabilite expres şi implicit prin criticile formulate, precum şi cu privire la soluţiile ce sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Astfel, au susţinut, prin cererea de apel au arătat în mod expres că apelul priveşte atât fondul cauzei, cât şi excepţiile soluţionate de instanţa de fond.

Cea de-a treia critică se referă la nemotivarea hotărârii atacate, critică în dezvoltarea căreia recurenţii au relevat caracterul de generalitate al considerentelor prin care instanţa de apel le-a respins cererile de probatorii şi au redat o serie de consideraţii de ordin doctrinar cu privire la obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti din perspectiva cerinţelor avute în vedere de art. 425 C. proc. civ., făcând, totodată, şi referiri jurisprudenţiale.

În final, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică, deoarece s-a comportat ca o instanţă de recurs şi a încălcat caracterul devolutiv al căii de atac a apelului.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat următoarele:

Excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în argumentarea căreia s-a arătat că recurenţii tind să repună în discuţie aspectele de fapt analizate de instanţele de fond, împrejurare faţă de care aceste critici de netemeinicie nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, pentru că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fond, intimaţii au relevat caracterul nefondat al criticilor formulate din perspectiva analizei juste pe care instanţa de prim control judiciar a făcut-o cu privire la cererile de probatorii formulate de recurenţi, a aplicării corecte a normelor de procedură incidente şi a motivării hotărârii atacate, conform cerinţelor impuse de lege.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, susţinând că au invocat critici de nelegalitate.

Totodată, au solicitat înlăturarea apărărilor expuse de către intimaţi în cadrul întâmpinării.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport analizat de completul de filtru şi comunicat părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport.

Niciuna dintre părţi nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 29 iulie 2020 excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, recursul a fost admis în principiu şi s-a acordat termen în şedinţă publică, dispunându-se citarea părţilor.

La termenul din 17 februarie 2021, instanţa a reţinut că excepţiile invocate de către recurenţii-reclamanţi la 16 decembrie 2020, privind lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării şi excepţia tardivităţii depunerii acesteia, nu vor mai fi luate în analiză, deoarece dosarul a depăşit faza procedurii de filtrare, iar autorii căii de atac ar fi putut să le invoce în cadrul răspunsului la întâmpinare. Aceasta întrucât raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului trebuie să aibă în vedere atât recursul, întâmpinarea, cât şi răspunsul la întâmpinare, în condiţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte subliniază faptul că recurenţii, dezvoltând şi argumentând criticile formulate împotriva deciziei instanţei de apel, nu le-au încadrat în drept, de aceea această operaţiune îi revine instanţei de recurs, care reţine următoarele:

Criticile referitoare la soluţionarea pricinii fără antamarea fondului acesteia, la respingerea nejustificată a unor probatorii relevante şi pertinente, la neatacarea încheierii prin care s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului al II-lea de cerere, concomitent cu reiterarea acestei excepţii în calea de atac, la încălcarea caracterului devolutiv al apelului pot fi asimilate încălcării unor norme de procedură şi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, instanţa supremă subliniază faptul că recurenţii, deşi au invocat expres încălcarea şi aplicarea greşită şi a normelor de drept material, nu au indicat în concret normele legale de drept material pretins încălcate, iar dezvoltarea de ansamblu a criticilor din memoriul de recurs nu face posibilă decelarea unei astfel de încălcări, de aceea critica este apreciată ca pur formală şi fără aptitudinea de a atrage controlul judiciar din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că toate argumentele dezvoltate în jurul susţinerii că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În fine, critica referitoare la pronunţarea unei hotărâri netemeinice nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., pe de o parte pentru că se opun dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte pentru că prin intermediul acesteia recurenţii tind să aducă în mod nepermis în faţa instanţei de recurs aspecte ţinând de aprecierea probelor şi a situaţiei de fapt, aspecte de temeinicie, nu de legalitate.

În aceste coordonate ale analizei, instanţa supremă reţine următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Critica referitoare la "soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului" nu poate fi primită.

În acord cu afirmaţiile dezvoltate de recurenţi în cadrul acestui prim motiv de recurs, instanţa supremă subliniază că într-adevăr calea de atac a apelului are caracter devolutiv şi unitar, iar limitele devoluţiunii sunt cele prevăzute expres de art. 476-478 C. proc. civ.

De aceea, insistând îndeosebi asupra caracterul unitar al apelului şi observând că recurenţii s-au limitat la o simplă aserţiune referitoare la "necercetarea fondului", fără a o dezvolta ţinând cont de specificul judecăţii în apel, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a pronunţat o soluţie de respingere a apelului ca nefondat şi nu ca urmare a admiterii vreunei excepţii care ar face de prisos cercetarea criticilor din calea de atac, ceea ce autorizează concluzia că "fondul" căii de atac, compus din totalitatea motivelor de apel, a fost examinat.

O atare critică privitoare la necercetarea "fondului " căii de atac ar fi putut avea valenţe juridice în condiţiile în care recurenţii ar fi invocat nepronunţarea instanţei de apel pe unul sau mai multe motive de apel (în cauză apelul fiind motivat chiar prin cererea de apel).

Din această perspectivă, instanţa supremă constată că recurenţii s-au limitat la a afirma că instanţa de apel este chemată să se pronunţe în limitele stabilite expres sau implicit prin criticile formulate, fără a indica în concret limitele pretins nesocotite în examinarea apelului.

Singura critică cu vocaţie de a se încadra în ipoteza neanalizării unui motiv de apel este cea care priveşte greşita aplicare a normelor de drept procesual legat de neatacarea încheierii de şedinţă prin care s-a soluţionat excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt de cerere, în condiţiile în care excepţia ar fi fost reiterată în calea de atac, Înalta Curte urmând a examina această critică din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare pe de o parte la dispoziţiile de drept procesual care reglementează judecata în apel din perspectiva posibilităţii de atacare a încheierilor premergătoare - art. 466 alin. (6) C. proc. civ. -, cât şi, pe de altă parte, la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanţa să arate în hotărâre motivele pentru care s-au admis ori s-au respins cererile părţilor, circumstanţiat în speţă la motivele de apel în integralitatea lor.

Critica este neîntemeiată.

Legat de excepţia de inadmisibilitate a "punctului 3 al capătului doi de cerere", trebuie subliniat faptul că instanţa de apel a reţinut în considerente că excepţia a fost respinsă prin încheierea de şedinţă de la 7 februarie 2018, că această încheiere nu a fost atacată în cadrul căii de atac a apelului, că soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii este consolidată, prin neatacare, cu autoritate de lucru judecat, astfel că desfiinţarea încheierii nu poate fi obţinută prin reiterarea excepţiei în cadrul căii de atac.

Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă de la 7 martie 2018 (nu din 7 februarie 2018, cum greşit a reţinut curtea de apel), Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 punctul 3 al cererii de chemare în judecată (curtea de apel notând în mod greşit că soluţia a fost aceea de respingere a excepţii), astfel cum reiese din examinarea încheierii aflate la filele x ale volumului I al dosarului tribunalului.

Această încheiere de şedinţă nu a fost expres atacată prin cererea de apel, în care reclamanţii au indicat in terminis că atacă sentinţa civilă nr. 787 din 16 mai 2018, pronunţată de tribunal, această constatare infirmând susţinerea din cererea de recurs în sensul atacării exprese inclusiv a încheierilor prin care s-au soluţionat excepţiile.

Este dincolo de orice îndoială că a doua critică din apel se referă la excepţia inadmisibilităţii în discuţie, pe care reclamanţii o apreciază ca neîntemeiată, însă, în condiţiile în care această excepţie şi-a primit o dezlegare printr-o încheiere premergătoare şi interlocutorie, potrivit art. 235 C. proc. civ., regimul de desfiinţare a acestei încheieri este cel prevăzut de art. 248 alin. (5) şi de art. 466 alin. (4) C. proc. civ., respectiv prin apelul declarat împotriva fondului.

Această obligaţie de a indica expres în cuprinsul căii de atac şi încheierile premergătoare sentinţei de fond este neîndoielnică şi rezultă din art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impune părţii să indice hotărârea atacată, instanţa neputând suplini această omisiune şi nici prezuma, în lipsa manifestării de voinţă exprese a părţii, întinderea efectelor căii de atac şi la încheierile premergătoare.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în realitate reclamanţii au reiterat în apel excepţia inadmisibilităţii şi cum aceasta nu mai putea fi discutată, fiind soluţionată prin încheiere căzută în puterea lucrului judecat, instanţa supremă apreciază că instanţa de prim control judiciar a aplicat corect dispoziţiile art. 466 alin. (4), raportat la art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce exclude incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În contextul dat, în care instanţa de apel a luat în analiză excepţia de inadmisibilitate reiterată în apel, notând argumentele pentru care nu mai poate proceda, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat şi a art. 430 C. proc. civ., la o nouă examinare a temeiniciei aceleiaşi excepţii, nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar neputând devolua şi evoca fondul capătului de cerere considerat în mod definitiv inadmisibil întrucât se opun dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.. Ca urmare, din această perspectivă caracterul devolutiv al apelului, astfel cum a fost motivat de parte, a fost pe deplin respectat.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au invocat în esenţă încălcarea dreptului la un proces echitabil, a principiului rolului activ al instanţei şi necercetarea cauzei din perspectiva neadministrării tuturor probelor pertinente, concludente şi utile propuse, care erau permise de lege şi au fost respinse în mod nejustificat în apel.

Indiscutabil, dispoziţiile art. 6, ale art. 14, ale art. 22 alin. (2) şi alin. (6) C. proc. civ. şi ale art. 6 C.E.D.O. consacră principiile afirmate de recurenţi, iar nesocotirea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârii astfel pronunţate.

Aceste principii nu conferă, însă, părţilor drepturi absolute, în materia probelor judecătorul fiind ţinut să verifice legalitatea, admisibilitatea, dar şi pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi, astfel cum impun dispoziţiile art. 254-259 C. proc. civ.

Examinarea dosarului de apel relevă faptul că la termenul din 20 februarie 2019, când apelanţii au lipsit, curtea de apel a pus în discuţie probatoriul solicitat de către prin cererea de apel, probatoriu cu privire la care intimaţii şi-au exprimat punctul de vedere. La acelaşi termen, curtea de apel a amânat pronunţarea pe probele solicitate, iar la termenul din 13 martie 2019 a încuviinţat doar proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respingând în rest probele solicitate cu motivarea de esenţă că aceste nu sunt utile cauzei şi că aspectele de fapt ce se urmăreşte a fi dovedite pot fi probate cu înscrisurile aflate la dosar.

În plus, instanţa supremă constată că o nouă şi amplă discuţie asupra probelor a fost făcută în cauză la termenul din 22 mai 2019, în încheierea de la acel termen, care reprezintă încheierea de dezbateri şi face parte integrantă din decizia atacată instanţa de apel prezentând pe larg motivele pentru care cererea de probatorii a apelanţilor nu poate fi primită.

În contextul dat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba în cauză despre o respingere nemotivată a probelor propuse de către recurenţi, în condiţiile în care instanţa de apel a invocat pe de o parte lipsa de utilitate a probelor respinse, iar pe de altă parte faptul că înscrisurile aflate la dosarul cauzei, încuviinţate ca probă, au aptitudinea de a dovedi aspectele factuale invocate, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 255 şi ale art. 258 C. proc. civ., principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi garanţiile unui proces echitabil.

În plus, instanţa supremă apreciază că în calea de atac a recursului poate forma obiect al controlului judiciar doar măsura în care instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale imperative ale art. 255 alin. (1) teza I C. proc. civ., care se referă la legalitatea şi admisibilitatea probelor. Aceasta întrucât teza a II-a a aceluiaşi text legal conferă judecătorului dreptul suveran de a aprecia asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor, asupra aptitudinii lor de a conduce la soluţionarea procesului, aspect de temeinicie, nu de legalitate, şi care este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, excedând controlul judiciar în recurs.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte apreciază că toate dispoziţiile procedurale au fost respectate, iar cauza a fost cercetată prin prisma probelor încuviinţate şi administrate, nefiind incident nici din această perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica încadrată de instanţa de recurs în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Afirmând că hotărârea nu este motivată şi că, din această perspectivă, ea nu respectă nici exigenţele impuse de C.E.D.O. şi de jurisprudenţa acestei curţi şi nici de jurisprudenţa instanţelor naţionale, recurenţii îşi reiterează, în realitate, nemulţumirile legate de respingerea probelor propuse în apel şi de modalitatea în care probele administrate au fost apreciate, însă acestor nemulţumiri li s-a răspuns în considerentele ce preced.

În plus, instanţa supremă constată că decizia atacată conţine, în sinteză, raţionamentul care a determinat soluţia pronunţată, precum şi argumentele pe baza cărora instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, conchizând că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală sub aspectul probatoriului administrat, a cărui examinare infirmă săvârşirea de către intimaţi a unei fapte ilicite ca premisă sine qua non a răspunderii civile delictuale, în lipsa căreia nu se mai impune analiza celorlalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile. De altfel, aceste statuări ale instanţei de apel privitoare la inexistenţa faptei ilicite nici nu au fost criticate în recurs şi nici nu s-a indicat, în concret, care ar fi fost proba sau probele care ar fin conturat concluzia contrară.

Argumentele instanţei de apel, deşi nu amplu dezvoltate, au aptitudinea de a converge către soluţia pronunţată şi au fost integrate limitelor devoluţiunii impuse de apelanţi, expres determinate de instanţă, astfel că în cauză nu se poate vorbi despre o hotărâre care să contravină rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţele neavând obligaţia de a răspunde oricărei şi tuturor obiecţiunilor ridicate de părţi, ci doar acelora apreciate ca esenţiale şi aflate în strânsă dependenţă cu natura litigiului şi cu soluţia criticată.

În plus, instanţa supremă constată şi că, în dezvoltarea susţinerilor referitoare la nemotivarea deciziei atacate, recurenţii fac trimitere din nou la probatoriu şi la pretinsa respingere nelegală a probelor în apel, aspecte care, aşa cum s-a reţinut deja, pe de o parte au fost examinate din perspectiva legalităţii încuviinţării probelor, iar pe de altă parte ţin de temeinicie şi de dreptul suveran de apreciere al instanţelor devolutive, evaluarea probelor neputând fi dedusă judecăţii în calea de atac extraordinară de atac a recursului.

De aceea, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se verifică existenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării hotărârii atacate.

Reiterând concluziile argumentate în partea preliminară a prezentelor considerente decizorii, Înalta Curte reaminteşte că este fără substanţă, aşadar pur formală critica legată de nesocotirea normelor de drept material, în condiţiile în care aceste norme de drept nu au fost indicate, pentru a se putea proceda la verificarea modului în care acestea au fost respectate şi aplicate, neputându-se reţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, reafirmă faptul că în calea de atac a recursului, faţă de temeiurile de drept reţinute în aceeaşi parte introductivă a considerentelor, nu se poate purcede la examinarea criticilor de netemeinicie a deciziei pronunţate în apel.

Conchizând, instanţa supremă apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs invocate de către recurenţi, astfel cum au fost calificate de instanţa de recurs, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 302/05.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2021.