Withdrawal of challenge to CHF currency risk clauses in consumer credit: validity of prior judicial decisions and effect of procedural dispossessive acts under the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 5 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale din convenţia de credit nr. x/DZ din 17 iulie 2007 şi din convenţia de credit nr. x/DZ din 23 aprilie 2008, respectiv cele prevăzute la art. 3 pct. d) referitoare la modificarea ratei dobânzii, art. 3 pct. c) din Condiţiile speciale referitoare la numărul de 360 de zile dintr-un an la care se raportează calcularea dobânzii, la art. 8.1 lit. a), c) şi d) din Condiţiile generale referitoare la declararea scadenţei anticipate, art. 3.6 din Condiţiile generale referitoare la comisionul de administrare şi art. 6 din Condiţiile speciale cu privire la rambursarea creditului în moneda CHF.

Totodată, au solicitat şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor nedatorate care au fost plătite în temeiul clauzelor a căror nulitate o solicită.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 75 - art. 77 din Legea nr. 296/2004, art. 977 C. civ. de la 1864, Directiva 93/13/CEE.

2. Prin sentinţa nr. 3951/2017 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia lipsei de interes, cererea de chemare în judecată fiind respinsă, ca lipsită de interes.

3. Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1164 din 22 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul reclamanţilor, hotărârea atacată fiind anulată, iar cauza trimisă aceleaşi instanţe, pentru rejudecare.

4. Prin sentinţa civilă nr. 3871/2018 din 20 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

5. Împotriva hotărârii pronunţate în rejudecare, reclamanţii au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 23 septembrie 2019, sub dosar nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 1287 din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, calea de atac a fost respinsă ca nefondată. Totodată, s-a luat act de faptul că pârâta va solicita, cheltuieli de judecată, pe cale separată.

6. Împotriva deciziei civile nr. 1287 din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., la 14 ianuarie 2021, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea recursului, recurenţii-reclamanţi au invocat greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Au susţinut că instanţa de apel a aplicat prevederile Hotărârii C.J.U.E. din 9.07.2020, pronunţată în cauza C-81/19, reţinând că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE.

Au arătat recurenţii că nu neagă aspectul conform căruia prevederile art. 6 din Condiţiile speciale ale celor două convenţii de credit şi ale art. 4.1 din Condiţiile generale preiau dispoziţiile prevăzute de art. 1578 C. civ., respectiv principiul nominalismului monetar, însă învederează că instanţa de apel nu a analizat dacă aceste dispoziţii încalcă Legea nr. 193/2000.

Prin hotărârea C.J.U.E. menţionată anterior, instanţa europeană nu s-a pronunţat asupra ultimelor două întrebări preliminare, respectiv dacă o clauză ce conţine principiul nominalismului monetar şi prin care se tinde ca riscul valutar să fie suportat exclusiv de către consumator are caracter abuziv. În consecinţă, trebuia verificat de instanţa de judecată dacă această clauză este clară şi inteligibilă şi dacă profesionistul şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţia de informare a cocontractantului său, în condiţiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Naţională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului.

Or, din lecturarea celor două contracte, rezultă că nu este prevăzută nicio clauză care să reglementeze reevaluarea costurilor contractului, în situaţia devalorizării monedei CHF, fapt care conduce la concluzia că banca a avut reprezentarea că scăderea cursului de schimb este improbabilă, deşi, conform Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, banca avea obligaţia de a identifica, monitoriza şi administra riscurile semnificative activităţii de creditare.

Au mai susţinut recurenţii că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu au fost invocate în faţa primei instanţe prevederile lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deşi din cuprinsul acţiunii rezultă că a fost contestată clauza de risc valutar prin prisma faptului că aceasta obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoştinţă la data semnării.

De asemenea, din modul în care banca a prevăzut modalitatea de rambursare a creditului, rezultă că riscul valutar este transmis exclusiv consumatorului, devenind astfel incidentă hotărârea CJUE din cauza C-118/17, pe care însă instanţa de apel nu a avut-o în vedere, motivând greşit că nu se aplică. Instanţa de apel nu a avut în vedere că, în realitate, la momentul debitării lunare, banca convertea moneda RON în CHF la valoarea CHF de la data debitării.

Cu privire la stabilizarea cursului RON-CHF de la momentul contractării celor două credite, recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins acest capăt de cerere, reţinând că nu există temei legal sau contractual.

Astfel, la data încheierii contractelor de credit, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevedea că instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională, conform art. 15, şi dispune modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă.

Deşi aceste dispoziţii au în vedere situaţiile în care autoritatea publică în materia protecţiei consumatorilor sesizează organul judiciar, Ordonanţa din 16.11.2000, pronunţate de C.J.U.E. în cauza C-70/10, impune unei instanţe naţionale aprecierea, chiar din oficiu, a caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Or, câtă vreme instanţa naţională poate să constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi fără a fi sesizată de autoritatea publică în materia protecţiei consumatorilor, pentru identitate de raţiune trebuie considerat că şi în cazul unei acţiuni judiciare, promovate direct de cel care se consideră prejudiciat de o clauză pretins abuzivă, instanţa poate proceda la modificarea clauzelor contractuale, în sensul înlăturării prevederilor constatate ca fiind abuzive, urmând a restabili situaţia în care s-ar fi aflat consumatorul, dacă nu ar fi existat clauza.

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La 23 iulie 2021, intimata-pârâtă C. S.A. a depus note scrise, prin care a învederat că recurenţii-reclamanţi au renunţat la judecarea cererii de chemare în judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., sens în care a depus la dosarul cauzei declaraţia autentificată prin încheierea de autentificare nr. 205 din 11 martie 2021 de B.N.P.A. D. şi E..

Prin încheierea din 28 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, acestea înţelegând să nu-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul şi a fost prorogată discutarea cererii de renunţare la judecată, formulată de recurenţii-reclamanţi, la termenul de judecată din 22 februarie 2022.

Cu privire la cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, formulate de recurenţi, Înalta Curte constată următoarele:

Renunţarea la judecată este un act procesual de dispoziţie, reglementat de art. 406 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are posibilitatea de a renunţa oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă publică, fie prin cerere scrisă.

Din declaraţia recurenţilor B. şi A., autentificată prin încheierea de autentificare nr. 205/11.03.2021 la B.N.P.A. D. şi E., rezultă că aceştia au renunţat în mod expres şi irevocabil la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, solicitând instanţei să ia act de această renunţare şi, în consecinţă, să anuleze în tot hotărârile pronunţate deja în această cauză.

De asemenea, recurenţii au declarat că au fost informaţi cu privire la efectele juridice ale renunţării la judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză."

Din conţinutul declaraţiei de renunţare depusă la dosar, rezultă cu certitudine manifestarea de voinţă a recurenţilor-reclamanţi de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, act de dispoziţie intervenit ulterior deciziei din apel şi anterior primului termen de judecată din recurs.

Intimata-pârâtă C. S.A. a fost mandatată de către recurenţi să depună la dosar declaraţia de renunţare la judecată. Din notele scrise depuse la dosar de intimata- pârâtă, la data de 26.07.2021, rezultă că aceasta a fost de acord cu cererea de renunţare la judecată formulată de recurenţi, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată.

Ca atare, văzând manifestarea de voinţă a părţilor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 406 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. şi va lua act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi la judecata cererii de chemare în judecată. Reţinând că această renunţare a intervenit în faza procesuală a recursului, potrivit art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va anula şi hotărârile pronunţate în cauză, respectiv decizia civilă nr. 1287 A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa civilă nr. 3871/20.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

Ia act de cererea de renunţare a reclamanţilor la judecată, şi în consecinţă:

Anulează decizia civilă nr. 1287 A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa civilă nr. 3871/20.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.