Recovery of EU funds claim time-barred by lapse of prescription period; cassation dismissed

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 25 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâţilor B. S.R.L. şi C. la plata sumei de 748.882,23 de RON, cu tilu de prejudiciu, imputat reclamantei prin Decizia nr. 4868 din 13.02.2014, emisă de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 04.12.2013.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1345, art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 980, art. 982 din C. proc. civ. şi art. 6 din C.E.D.O.

Prin încheierea din 06 iulie 2019, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată la data de 27 iulie 2019, sub nr. x/2018*.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingererea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Totodată, prin precizările pârâtului C. din şedinţa din data de 06 mai 2019, a fost invocată şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 16 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile prescripţiei extinctive, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi a nulităţii cererii de chemare în judecată şi, totodată, a reţinut că răspunderea care i se impută acestui pârât este de natură delictuală.

Prin sentinţa nr. 2703/2019 din 30 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 748.882,23 RON către reclamantă şi a fost respinsă în rest cererea, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

În motivare, tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce-l priveşte pe pârâtul C..

Împotriva încheierii din 16 mai 2019 şi a sentinţei nr. 2703/2019 din 30 septembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat apel pârâtul C., prin care a solicitat schimbarea sentinţei şi încheierii pronunţate de prima instanţă şi în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

De asemenea, pe fondul cererii de chemare în judecată, pârâtul a solicitat respingerea în întregime a acţiunii iar, în subsidiar, respingerea în parte a cererii de chemare în judecată, ca nefondată, respectiv pentru partea de prejudiciu aferentă culpei societăţii reclamante.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 17 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 474A din 11 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis apelul în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. şi a anulat în parte încheierea din data de 16 mai 2019, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive, ca neîntemeiată.

Totodată, instanţa de apel a anulat în parte sentinţa civilă atacată şi, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C. ca fiind prescrisă. A menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii şi sentinţei apelate şi a obligat intimata-reclamantă A. S.A. la plata către apelantul-pârât C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.547 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de apel a reţinut că au fost aplicate greşit prevederile art. 2528 alin. (1) din C. civ. la situaţia de fapt care reiese din înscrisurile depuse la dosar, întrucât persoana prejudiciată, respectiv reclamanta, a cunoscut atât autorul faptei ilicite invocate, cât şi existenţa şi întinderea pagubei încă de la data de 16 decembrie 2013, când i-a fost comunicat procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la 04 decembrie 2013 de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

Examinând acest înscris, instanţa de apel a constatat că organul de control a reţinut neregulile existente, a redat detaliat contribuţia pârâtului C. la intermedierea obţinerii ofertelor utilizate de reclamantă de la societăţile italiene D. S.R.L., cu privire la care s-a stabilit că nu erau autentice şi a stabilit cuantumul creanţei bugetare la suma de 748.882,23 RON.

În concluzie, instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate prin pretinsa faptă ilicită a apelantului-pârât a început să curgă, conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., de la data de 16 decembrie 2013, aceasta fiind data când intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, ca urmare a primirii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare emis de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. A mai stabilit instanţa de apel că termenul s-a împlinit la data de 16 decembrie 2016, cursul prescripţiei nefiind întrerupt conform art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Referitor la întreruperea termenului de prescripţie, instanţa de apel a reţinut că acţiunea înregistrată în dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect anularea deciziei ne. 4868/13.02.204 şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/04.12.2013 şi înlăturarea obligaţiei de plată a sumelor stabilite prin cele două acte, iar nu repararea prejudiciului produs intimatei- reclamante prin pretinsa faptă ilicită. A concluzionat că cererea de chemare în judecată invocată de intimată nu produce efectul întreruptiv de prescripţie a dreptului la acţiune, întrucât acţiunea din contencios administrativ nu a avut ca obiect dreptul a cărui acţiune se prescrie, nefiind solicitate despăgubiri pentru prejudiciul produs prin fapta ilicită, ci anularea actelor administrative prin care s-a stabilit obligaţia de restituire a finanţării nerambursabile.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată depusă de reclamantă la 29 iunie 2018, a fost introdusă după mai mult de un an şi jumătate de la împlinirea termenului de prescripţie, astfel că a constatat ca fiind nelegală soluţia primei instanţe de respinge a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune. În consecinţă, în conformitate cu art. 2506 alin. (2) şi art. 2512 din C. civ., a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind prescrisă.

La 01 martie 2021, intimata-reclamantă A. S.A., prin administrator special E. şi administrator judiciar C.I.I. F., a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 474/2020 din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare şi pe fond, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 2703/2019 din 30 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât nu a analizat apărările reclamantei, ci a reţinut de plano toate motivele de apel invocate de pârât.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât argumentele instanţei de apel în privinţa întreruperii şi suspendării cursului prescripţiei extinctive sunt contradictorii. Recurenta consideră că efectele sunt aceleaşi, indiferent de temeiul juridic al suspendării, iar instanţa de apel trebuia să considere cursul prescripţiei extinctive întrerupt.

În continuare, recurenta a criticat argumentele instanţei de apel, potrivit cărora suspendarea executării silite în cadrul contestaţiei la executare nu afectează cursul prescripţiei extinctive, întrucât s-a dispus în legătură cu legalitatea executării silite şi nu a actului administrativ, prin care s-a stabilit obligaţia recurentei de restituire a finanţării nerambursabile.

A susţinut recurenta că este greşit raţionamentul juridic al instanţei de apel întrucât, indiferent de temeiul juridic reţinut pentru suspendarea prescripţiei extinctive, efectele sunt identice, astfel că se impunea constatarea intervenirii întreruperii cursului prescripţiei.

De asemenea, a mai invocat recurenta faptul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat în privinţa întreruperii cursului prescripţiei extinctive potrivit încheierilor de suspendare a executării silite, fiind evident că executarea a fost efectuată în baza procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare şi a deciziei emisă de A.P.D.R.P., iar suspendarea a avut ca obiect inclusiv efectele acestor titluri.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al încheierii din 25 iunie 2014 pronunţate în dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Târgu Lăpuş, prin care s-a dispus suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a dosarului şi al încheierii din 19 noiembrie 2014, pronunţate în acelaşi dosar, prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014

A concluzionat recurenta că, rezultă astfel că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani este data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 24 noiembrie 2016.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a precizat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 2528 din C. civ. potrivit căruia "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Recurenta consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită a pârâtului a început să curgă, conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., de la data de 16 decembrie 2013, respectiv de la data când intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, ca urmare a primirii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare emis de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

Astfel, recurenta susţine că a cunoscut paguba cât şi persoana răspunzătoare la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 24 noiembrie 2016, întrucât caracterul cert al prejudiciului s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în această cauză.

De asemenea, s-a invocat că atât timp cât creanţa faţă de aceasta nu s-a stins prin prescripţie nu se poate constata că faţă de intimatul-pârât a operat această sancţiune, întrucât prescripţia se raportează la natura creanţelor datorate şi nu la persoanele vinovate de producerea prejudiciului.

Intimatul-pârât a depus la 12.05.2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.

Recurenta a depus la 7 iunie 2021 răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Referitor la primul motiv de nelegalitatea invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta a invocat încălcarea principiului disponibilităţii, susţinând că instanţa de apel a analizat numai criticile invocate de apelantă fără a analiza apărările intimatei, privitoare la temeinicia pretenţiilor din cererea de chemare în judecată. Mai mult, instanţa de apel a motivat soluţia pronunţată prin raportare la prejudiciul viitor, neinvocat de părţi.

Înalta Curte reţine că această critică este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., pronunţându-se mai întâi asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că cercetarea în fond a cauzei a devenit inutilă. În conformitate cu cerinţele acestui text de lege, reţinând caracterul fondat al acestei excepţii, instanţa de apel nu a mai analizat apărările pe fondul cauzei, formulate de recurenta-reclamantă, sentinţa pronunţată fiind anulată, ca efect al anulării încheierii prin care s-a respins excepţia prescripţiei. Întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca urmare a intervenirii prescripţiei, analiza pe fond a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale şi a modalităţii de împărţire a răspunderii pentru repararea prejudiciului nu mai era necesară.

În consecinţă, acest motiv de recurs este neîntemeiat şi va fi respins.

Privitor la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestuia, recurenta a formulat critici ce vizează caracterul contradictoriu al motivelor reţinute de instanţa de apel în argumentarea soluţiei sale referitoare la întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei extinctive. Recurenta a arătat că efectele sunt aceleaşi, indiferent de temeiul juridic în baza căruia a intervenit suspendarea, astfel că instanţa de apel trebuia să considere cursul prescripţiei extinctive întrerupt.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondat, şi acest motiv de recurs, având în vedere că analiza considerentelor deciziei recurate nu impune concluzia existenţei unor aspecte contradictorii, raţionamentul instanţei de apel cu privire la aplicarea regulilor prescripţiei extinctive fiind clar şi coerent.

Astfel, instanţa de apel a analizat distinct atât cauzele care ar fi putut duce la suspendarea cursului prescripţiei, cât şi pe cele care ar fi putut duce la întreruperea acestui curs. S-a reţinut caracterul legal al cazurilor de suspendare şi de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi a faptului că acestea sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, concluzionându-se că acestea nu pot fi deduse pe cale de interpretare.

În acest sens, instanţa de apel a arătat în mod expres că dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ. sunt de strictă interpretare şi aplicare, prescripţia putând fi întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

În continuare, instanţa de apel a arătat că, astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 3367 din data de 24 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea înregistrată în Dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect anularea deciziei nr. 4868 din 13.02.2014 şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 04.12.2013 şi înlăturare a obligaţiei de plată a sumelor stabilite prin cele două acte, iar nu repararea prejudiciului produs intimatei-reclamante prin pretinsa faptă ilicită săvârşită de apelantul-pârât.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată menţionată mai sus, a concluzionat instanţa de apel că această cerere de chemare în judecată, invocată de intimata-reclamantă, nu produce efectul întreruptiv de prescripţie a dreptului la acţiune din prezenta cauză, întrucât acţiunea în contencios administrativ nu a avut ca obiect dreptul a cărui acţiune se prescrie, nefiind solicitate despăgubiri pentru prejudiciul produs prin fapta ilicită a apelantului-pârât, ci anularea actelor administrative prin care s-a stabilit obligaţia de restituire a finanţării nerambursabile.

Prin urmare, nu există considerente contradictorii privitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

Celelalte critici formulate de recurentă vizează temeinicia soluţiei instanţei de apel privitoare la neincidenţa vreunui caz de suspendare a cursului prescripţiei, recurenta criticând argumentele reţinute de instanţa de apel, fără a arăta de ce aceste argumente ar fi contradictorii. Mai mult, recurenta susţine că suspendările dispuse de instanţe în alte cauze ar fi impus întreruperea cursului prescripţiei în prezenta cauză.

Aceste critici însă se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu în cel prevăzut de pct. 6.

Astfel, criticile recurentei se îndreaptă împotriva considerentelor instanţei de apel, potrivit cărora formularea contestaţiei prevăzute de art. 46 nu a avut ca efect suspendarea executării titlului de creanţă, conform art. 50 alin. (7) din O.U.G. nr. 66/2011, iar intimata-reclamantă nu a făcut dovada dispunerii suspendării în condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Or, aceste considerente nu sunt contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că Înalta Curte constată netemeinicia şi a acestui motiv de recurs.

De asemenea, Înalta Curte constată că tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se încadrează şi critica prin care recurenta menţionează că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat în privinţa întreruperii cursului prescripţiei extinctive, potrivit încheierilor de suspendare a executării silite. Recurenta contestă argumentaţia instanţei de apel potrivit căreia suspendarea executării silite dispusă în cadrul contestaţiei la executare nu are efect asupra dreptului material la acţiune în celelalte demersuri judiciare pe care recurenta le poate promova, întrucât legiuitorul nu a prevăzut ipotezele menţionate de recurentă privind suspendarea sau întreruperea prescripţiei extinctive. Aceste critici, în mod evident, nu vizează caracterul contradictoriu al motivelor reţinute de instanţa de apel, ele urmând a fi analizate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

În final, Înalta Curte reţine că cel din urmă motiv de recurs invocat de recurentă, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost dezvoltat în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 2528 din C. civ., reţinându-se greşit că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită a pârâtului a început să curgă, de la data de 16 decembrie 2013. Recurenta susţine că greşit s-a reţinut această dată ca fiind cea la care intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, ca urmare a primirii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare emis de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

Dimpotrivă, recurenta susţine că a cunoscut paguba cât şi persoana răspunzătoare la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 24 noiembrie 2016, întrucât caracterul cert al prejudiciului s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în această cauză.

De asemenea, s-a invocat că atât timp cât creanţa faţă de aceasta nu s-a stins prin prescripţie nu se poate constata că faţă de intimatul-pârât a operat această sancţiune, întrucât prescripţia se raportează la natura creanţelor datorate şi nu la persoanele vinovate de producerea prejudiciului.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte constată că în mod corect a aplicat instanţa de apel prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. cu privire la data începerii cursului prescripţiei, stabilind că persoana prejudiciată a cunoscut atât autorul faptei ilicite invocate, cât şi existenţa şi întinderea pagubei încă de la data de 16.12.2013, când i-a fost comunicat procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, încheiat la data de 04.12.2013 de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, dreptul la acţiunea în repararea pagubei începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă.

Or, în cauză, instanţa de apel, analizând înscrisurile depuse de părţi la dosar, a constat că organul de control a stabilit în procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013 de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, încălcarea de către intimata-reclamantă a clauzei cuprinse la art. 14 alin. (1) lit. e) din Anexa I la Contractul-cadru nr. C x/01.02.2007 şi la art. 4.2 lit. e) din Secţiunea B a

Acordului multianual de finanţare ratificat prin Legea nr. 316/2001, conform cărora nu sunt eligibile costurile oricăror servicii, bunuri şi lucrări care valorează mai mult de echivalentul în RON a 10.000 Euro, pentru care beneficiarul nu a obţinut oferte de la cel puţin trei furnizori.

De asemenea, a reţinut instanţa de apel, că în cuprinsul procesului-verbal, s-a redat detaliat contribuţia pârâtului C. la intermedierea obţinerii ofertelor utilizate de reclamantă de la societăţile italiene D. S.R.L., cu privire la care s-a stabilit că nu erau autentice. Totodată, prin acest act s-a stabilit valoarea creanţei bugetare rezultate din nereguli, în cuantum de 748.882,23 RON, reprezentând contribuţia din fonduri UE şi contribuţia publică naţională de la bugetul de stat, dispunându-se recuperarea sumei, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi calculate conform legislaţiei în vigoare până la data plăţii efective, de la debitoarea S.C. A. S.A.

Astfel, a concluzionat instanţa de apel că la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013 de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, intimata-reclamantă A. S.A. a cunoscut, cu certitudine, atât existenţa şi întinderea pagubei pretins produse prin faptele ilicite săvârşite de apelantul-pârât C., cât şi persoana care răspunde pentru aceasta.

Aceste constatări ale instanţei de apel, vizând situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, respectiv din înscrisurile menţionate mai sus, nu pot face obiectul verificărilor instanţei de recurs, întrucât, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, în recurs nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză şi nici nu se poate stabili o altă situaţie de fapt, acestea fiind atribuţii exclusive ale instanţei devolutive.

Prin urmare, se reţine că instanţa de apel, în urma analizării probelor administrate în cauză, a stabilit că procesul-verbal de control, care este şi titlu executoriu, în baza căruia a fost pornită executarea silită, cuprindea suficiente elemente pentru ca recurenta să cunoască cu certitudine existenţa pagubei cauzate patrimoniului său, întinderea acestei pagube şi persoana responsabilă pentru producerea acestui prejudiciu.

Astfel, se constată că în mod judicios a statuat instanţa de apel că nu era necesară rămânerea definitivă a deciziei nr. 3367 din data de 24 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014, pentru a fi formulată cererea de chemare în judecată în vederea reparării prejudiciului, întrucât pe de o parte, procesul-verbal cuprindea elementele necesare şi suficiente pentru ca recurenta să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului şi, pe de altă parte, pentru că în cadrul acelui litigiu, nu s-au stabilit elemente noi cu privire la paguba invocată de intimata-reclamantă şi la persoana răspunzătoare de aceasta.

Astfel, reperul temporal privind determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., nu poate fi data de 16 decembrie 2013, cum greşit susţine recurenta, întrucât data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014, nu creează un drept nou pentru recurentă.

Momentul soluţionării definitive a dosarului menţionat doar consolidează efectele procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare emis de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

Contrar susţinerilor recurentei, caracterul cert al prejudiciului nu s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2014, creanţa având acest caracter de la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013.

În consecinţă, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. au fost judicios aplicate de instanţa de apel, aceasta stabilind corect că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin faptă ilicită a început să curgă de la data când recurenta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013 de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

În ceea ce priveşte critica referitoare la suspendarea executării silite prin raportare la litigiile generate de emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013, instanţa constată că aceasta este nefondată, instanţa de apel stabilind în mod corect că suspendarea executării silite în cadrul contestaţiei la executare nu afectează cursul prescripţiei şi caracterul cert al prejudiciului invocat. Astfel, suspendarea executării s-a dispus în cauza în care s-a analizat legalitatea executării silite, iar nu legalitatea actului administrativ prin care s-a stabilit obligaţia de restituire a finanţării nerambursabile.

În consecinţă, este nefondată critica ce vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat în privinţa întreruperii cursului prescripţiei extinctive, potrivit încheierilor de suspendare a executării silite.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect data de la care se calculează cursul prescripţiei extinctive, precum şi faptul că în cauză nu operează întreruperea sau suspendarea prescripţiei extinctive.

Pentru aceste raţiuni va fi reţinută ca nefondată şi critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de apel făcând o aplicare corectă a art. 2528 alin. (1) din C. civ.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei civile nr. 474A din 11 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei civile nr. 474A din 11 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.