Damages for unjustified attachment of accounts: penal clause interpretation and prohibition of cumulating specific performance with liquidated damages

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, la 19 aprilie 2018, sub dosar nr. x/2018, contestatoarea Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a formulat contestaţie la executare, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu intimata A. S.A., să dispună anularea tuturor actelor de executare efectuate în dosarul nr. x/2018 de executare silită, întoarcerea executării, obligarea intimatei la plata daunelor-interese şi a cheltuielilor de judecată, precum şi restituirea taxei judiciare de timbru.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 179 alin. (1) şi (3), art. 641, art. 638 alin. (1), art. 663 alin. (1), art. 666 alin. (5) pct. 2 şi 4, art. 712 şi următoarele, art. 714 alin. (1), art. 706 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., art. 1270, art. 1170 şi art. 15 C. civ.

Prin încheierea din 22 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a disjuns capătul de cerere, având ca obiect plata daunelor-interese, şi s-a dispus formarea unui nou dosar, respectiv dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenţii.

S-a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.625.612 RON, cu titlu de prejudiciu, cererea fiind întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru abuzul de drept.

În dosarul nou format, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.599.910,51 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 5418 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de reclamant, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 6 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea reconvenţională, ca tardiv formulată.

Totodată, a fost respinsă şi cererea de disjungere a cererii reconvenţionale.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019 s-a respins cererea de amânare, în vederea discutării conexării. De asemenea, s-a respins şi cererea de suspendare a judecăţii formulată de pârâtă, cu motivarea că soluţia din cauză nu depinde de soluţionarea pretenţiilor ce fac obiectul dosarului nr. x/2019

Prin sentinţa civilă nr. 3176 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 1.625.612,45 RON, cu titlu de daune-interese.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 19.861 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva încheierii din 6 iunie 2019, a celei din 19 septembrie 2019 şi a hotărârii pronunţate în primă instanţă a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1582A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile pârâtei împotriva încheierilor de şedinţă din 6 iunie 2019 şi 19 septembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, a fost admis apelul pârâtei împotriva hotărârii primei instanţe, aceasta fiind schimbată, în tot, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. De asemenea, reclamantul a fost obligat să plătească apelantei-pârâte suma de 21.455 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

3. La 4 ianuarie 2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1582A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

a.Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că soluţia nu reflectă o motivare clară şi coerentă, aceasta cuprinzând motive contradictorii şi, parţial, motive străine de pricină.

Referitor la existenţa motivelor contradictorii, s-a susţinut că există contradictorialitate între dezlegarea dată de instanţa de apel pe fondul cauzei şi cea din încheierea de respingere a cererii de suspendare în ce priveşte relevanţa dată dreptului băncii de încasare a garanţiei.

S-a arătat că în raţionamentul instanţei de apel, privind stabilirea caracterului nejustificat al popririi înfiinţate pentru încasarea garanţiei aferente beneficiarului B. S.R.L., a cântărit decisiv aspectul caracterului datorat sau nu al garanţiei. Însă, în argumentarea legalităţii şi temeiniciei respingerii cererii de suspendare, instanţa a reţinut că soluţia din prezenta cauză nu depinde în mod necesar de cea care urmează a fi dată în dosarul având ca obiect obligarea intimatei la plata garanţiei.

Recurentul a mai arătat că instanţa nu a înţeles modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi şi nici drepturile şi obligaţiile asumate de fiecare parte în etapele ce privesc strict garanţia asumată în favoarea beneficiarului, dar şi în cele care privesc drepturile şi obligaţiile în relaţia Bancă-Fond.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurentul învederează că instanţa de apel a reţinut că, la momentul înfiinţării popririi, exista un litigiu ce privea fondul raportului juridic dintre părţi, însă acesta nu exista la momentul înfiinţării niciuneia dintre cele două popriri, respectiv 2016 şi 2018, fiind înregistrat abia în a doua jumătate a anului 2019.

A concluzionat recurentul că motivarea respingerii apelului împotriva încheierii de respingere a cererii de suspendare, prin aceea că soluţia din dosar nu depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul prin care se solicită plata garanţiei, dar şi motivarea admiterii apelului prin aceea că soluţia din prezentul dosar depinde de cea care urmează a se pronunţa în dosarul în care se solicită plata garanţiei este contradictorie şi nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ca atare, elementele contradictorii reţinute de instanţa de apel nu pot conduce la soluţia prezentată în dispozitiv, întrucât acesta nu se desprinde într-un mod logic şi convingător, aspect care face incidentă dispoziţia cuprinsă în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a mai susţinut şi că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că scopul părţilor a fost acela de a împiedica ieşirea sumei de bani cu titlu de garanţie din patrimoniul garantului în alte condiţii decât cele convenite şi, de asemenea, de a conferi garantului posibilitatea ca, în situaţia nerespectării de către finanţator a obligaţiei de a se abţine de la poprirea acestei sume să obţină reintrarea sumei în patrimoniul său, prin urmare, în afara diminuării patrimoniului cu suma în discuţie, nu poate fi reţinut niciun alt prejudiciu.

Contrar acestor considerente, recurentul susţine că, în conformitate cu art. 1270 C. civ., convenţia este legea părţilor şi aceasta trebuie interpretată de instanţa de judecată potrivit înţelegerii acestora, pentru că altfel s-ar ajunge la modificarea contractului, fără suport legal. Or, instanţa de judecată nu a fost învestită în mod expres de niciuna dintre părţi să se pronunţe cu privire la modalitatea în care au stabilit să efectueze plata garanţiei către intimata-pârâtă, iar plata garanţiei nu face obiectul prezentului dosar.

Recurentul a mai arătat că în ceea ce priveşte clauza de la art. 12.3 aceasta nu încalcă nicio normă de ordine publică şi are o cauză licită şi morală, părţile tranzacţionând asupra unor drepturi şi obligaţii cu privire la care pot dispune.

A mai criticat recurentul şi faptul că instanţa de apel a reţinut toate apărările formulate de intimata-pârâtă, fără a justifica în drept, şi fără a arăta motivele pentru care apărările recurentului cu privire la clauza nr. 12.3 alin. (3) din Convenţie au fost înlăturate.

În concluzie, recurentul a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil întrucât a fost în imposibilitate să formuleze apărări în raport cu soluţia de respingere a contestaţiei la executare, iar lipsa motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei încalcă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

b.Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut că au fost nesocotite prevederile legale cuprinse în art. 1267, art. 1268, art. 1350, art. 1538, art. 1539 şi art. 1270 C. civ. în ce priveşte dezlegarea dată de instanţă cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei prin raportare la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

Apoi, recurentul a susţinut că instanţa de apel a confundat instituţia întoarcerii executării silite prevăzute de art. 723 C. proc. civ. şi a substituit-o clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, fără temei legal, ceea ce a făcut instanţa să concluzioneze greşit că scopul urmărit de părţi a fost acela de a conferi garantului posibilitatea ca, în situaţia nerespectării de către finanţator a obligaţiei de a se abţine de a popri această sumă, să obţină reintrarea sumei în patrimoniul său.

Instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care măsura popririi, care concretizează neîndeplinirea obligaţiei contractuale, a fost desfiinţată, cu consecinţa restituirii integrale şi voluntare a sumei poprite de către finanţator, se poate afirma că obligaţia contractuală de a nu face a fost dusă la îndeplinire în mod silit, prin constrângerea aplicată debitorului prin intermediul instanţelor judecătoreşti.

În opinia recurentului, acest raţionament este viciat şi încalcă art. 1267, art. 1268, art. 1270, art. 1538 şi art. 1539 C. civ., deoarece obligaţia pârâtei era aceea de a se abţine de la executarea silită a recurentului prin poprire, iar neîndeplinirea obligaţiei este probată, nefiind contestat acest fapt.

A mai relevat recurentul că poprirea a fost desfiinţată anterior soluţionării contestaţiei la executare conform art. 794 C. proc. civ., iar ceea ce s-a constatat de către instanţa de judecată care a soluţionat contestaţia la executare a fost nelegalitatea executării silite pornite de pârâtă.

O altă critică vizează eroarea instanţei referitoare la restituirea integrală şi voluntară a sumei poprite de către finanţator, eroare care, în aprecierea recurentului, lipseşte de fundament legal raţionamentul instanţei de apel, întrucât sunt ignorate prevederile art. 723 C. proc. civ. şi soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 4437/6.07.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 prin care a fost admisă contestaţia la executare şi cererea de întoarcere a executării silite.

Recurentul susţine că au fost aplicate greşit şi dispoziţiile art. 1538 şi art. 1539 C. civ.. Astfel, s-a reţinut că obligaţia de a nu face a fost dusă la îndeplinire în mod silit, deşi, în realitate, încălcarea obligaţiei de a nu face a fost probată şi s-a concretizat în poprirea conturilor recurentului de către pârâtă. Or, obligaţia de a nu face nu a fost dusă la îndeplinire în mod silit, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a admiterii contestaţiei la executare. Obligaţia cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din Convenţie era aceea de a nu face ceva în două situaţii expres prevăzute, respectiv când garanţiile au fost excluse din plafon şi când se constata neîndeplinirea obligaţiilor de plată. În toate celelalte situaţii, dispoziţiile contractuale menţionate nu sunt incidente. În consecinţă, obiectul clauzei nu vizează restituirea vreunei sume, acest aspect fiind reglementat de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv art. 723 C. proc. civ.

In acest context, interpretarea instanţei de apel a clauzei 12.3 alin. (3) din Convenţie referitor la restituirea sumelor poprite, respectiv la întoarcerea executării silite, goleşte de efect juridic clauza, iar prin anularea oricărui efect, instanţa de apel a pronunţat în fapt anularea acestei clauze, aspect care nu a format obiectul învestirii.

Recurentul a criticat şi teza cu privire la angajarea răspunderii contractuale doar în situaţia în care pârâta ar fi avut o atitudine în mod neechivoc culpabilă, susţinând că aceasta nu are susţinere convenţională sau legală, fiind incident principiul in claris cessat interpretatio referitor la clauza 12.3 alin. (3) din Convenţie. Astfel, clauza este foarte clară sub aspectul întinderii şi efectelor ce urmează a le produce, motiv pentru care toate condiţiile cu privire la incidenţa acestei clauze sunt îndeplinite.

Recurentul arată că în raport de art. 1350 C. civ. şi art. 12.3 alin. (3) din Convenţie în cauză a intervenit răspunderea contractuală, fiind întrunite condiţiile acesteia, fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii fiind reprezentată de iniţierea nejustificată a executării silite împotriva recurentului fapt ce a condus la blocarea activităţii acestuia prin poprirea nelegală, cu încălcarea art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

La 26 martie 2021, intimata-pârâtă C. S.A. (fostă A. S.A.) a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondate, şi menţinerea deciziei recurate, ca legală şi temeinică.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 23 aprilie 2021, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate de intimata-pârâtă D. S.A., prin întâmpinare, şi admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ambele părţi au depus puncte de vedere privitoare la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului cu motivarea cuprinsă în încheierea de la aceeaşi dată şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurentul a criticat decizia instanţei de apel, invocând două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

a.Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că s-a invocat, sub un prim aspect, faptul că există contradictorialitate între considerentele reţinute de instanţa de apel în dezlegarea fondului cauzei şi cele reţinute în argumentarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei de respingere a cererii de suspendare a cauzei.

S-a arătat că în raţionamentul instanţei de apel, privind stabilirea caracterului nejustificat al popririi înfiinţate pentru încasarea garanţiei aferente beneficiarului B. S.R.L., a cântărit decisiv aspectul caracterului datorat sau nu al garanţiei. Însă, în argumentarea legalităţii şi temeiniciei respingerii cererii de suspendare, instanţa a reţinut că soluţia din prezenta cauză nu depinde în mod necesar de cea care urmează a fi dată în dosarul având ca obiect obligarea intimatei la plata garanţiei.

Analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte constată că, din motivarea instanţei de apel, nu rezultă nici o contradictorialitate între considerentele aferente celor două soluţii.

Astfel, instanţa de apel, analizând apelul formulat împotriva încheierii din 19.09.2019, a reţinut că soluţia din prezentul dosar, având ca obiect obligarea apelantei la plata daunelor-interese prevăzute în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia de garantare, nu depinde în mod necesar de cea care urmează a se pronunţa în dosarul având ca obiect obligarea intimatei la plata garanţiei pretins datorate în temeiul aceleiaşi convenţii. A mai reţinut şi faptul că apelanta a formulat apărări subsidiare cu referire la caracterul întemeiat al dreptului său de a solicita garanţia, însă acest fapt nu este suficient pentru a determina incidenţa în cauză a dispoziţiilor 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care, de altfel, lasă la aprecierea instanţei aplicarea măsurii, neinstituind un caracter obligatoriu al acesteia.

În dezlegarea fondului cauzei, instanţa de apel, interpretând clauza 12.3 alin. (3) din contract, clauză care face trimitere la art. 7.8 alin. (1) şi (2), precum şi la garanţiile prevăzute în capitolul 9 din convenţie, a constatat că, dată fiind situaţia de fapt din speţă, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia de garantare nu era aplicabilă.

Continuând raţionamentul juridic, instanţa de apel a constatat că în definirea caracterului nejustificat al popririi, părţile au avut în vedere fondul raportului de garanţie, însă asupra caracterului datorat sau nu al garanţiei există încă dispute între părţi, aspectul nefiind tranşat, un litigiu cu acest obiect aflându-se încă pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Rezultă deci, că instanţa de apel nu a analizat dreptul băncii de a încasa garanţia şi nici obligaţia Fondului de garantare de a plăti această garanţie, astfel că este nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel s-ar fi raportat la fondul raportului juridic sub aspectul caracterului datorat sau nu al garanţiei, în analiza sa privind caracterul nejustificat al popririi.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului în sensul că ar exista contradictorialitate între dezlegarea pe fond şi cea privitoare la încheierea de respingere a cererii de suspendare.

Pe de altă parte, instanţa constată că motivele contradictorii invocate de recurent fundamentează soluţii diferite şi nu aceeaşi soluţie, contradicţiile nefiind cuprinse în considerentele proprii fiecărei soluţii în parte. De asemenea, ele nu apar nici între considerentele şi dispozitivul aceleiaşi soluţii.

Or, chiar dacă ambele soluţii au fost incluse în aceeaşi decizie, trebuie menţionat că obiectele celor două cereri şi argumentele pe care s-au fundamentat sunt diferite, astfel că fiecare categorie de considerente ale instanţei de apel trebuie analizată diferit în raport de problema de drept pe care o dezleagă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se probează susţinerea recurentului în sensul că hotărârea recurată ar fi viciată prin prezenţa elementelor de contradictorialitate.

Recurentul mai arată că instanţa de apel nu a înţeles modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi şi nici drepturile şi obligaţiile asumate de fiecare parte în etapele ce privesc strict garanţia asumată în favoarea beneficiarului. În susţinerea acestei afirmaţii, recurentul învederează că instanţa de apel a reţinut că, la momentul înfiinţării popririi, exista un litigiu ce privea fondul raportului juridic dintre părţi, cu toate că acesta nu exista la momentul înfiinţării niciuneia dintre cele două popriri.

Înalta Curte constată că o astfel de critică nu vizează caracterul contradictoriu al motivelor reţinute de instanţa de apel, ci, eventual, netemeinicia acestor considerente, recurentul învederând că litigiul ce priveşte fondul raportului juridic dintre părţi a fost înregistrat pe rolul instanţelor abia în anul 2019 iar necunoaşterea acestui aspect de către instanţa de apel ar echivala, în aprecierea recurentului, cu necercetarea fondului cauzei.

Sunt nefondate şi criticile recurentului prin care se susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, recurentul invocând că instanţa de apel, cu depăşirea limitelor stabilite de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în mod nelegal, a stabilit că scopul părţilor a fost acela de a împiedica ieşirea sumei de bani cu titlu de garanţie din patrimoniul garantului în alte condiţii decât cele convenite.

A susţinut recurentul că instanţa nu a fost învestită de părţi să se pronunţe cu privire la modalitatea în care părţile au stabilit plata garanţiei, această plată nefăcând obiectul acestui dosar. De asemenea, a susţinut că clauza de la art. 12.3 nu încalcă nicio normă de ordine publică şi nu are cauză ilicită sau imorală.

În continuare recurentul a invocat faptul că, potrivit art. 1270 C. civ., convenţia este legea părţilor şi aceasta trebuie interpretată de instanţa de judecată potrivit înţelegerii acestora.

Prioritar, Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentului, care vizează depăşirea limitelor învestirii instanţei, au fost încadrate de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi nu pct. 5, recurentul susţinând că toate considerentele care exced limitelor învestirii sunt străine de natura cauzei. Însă, aşa cum se va arăta mai jos, considerentele vizate de recurent nu depăşesc limitele învestirii, ci sunt incluse în motivarea deciziei apelate, ca urmare a interpretării clauzelor contractuale de către instanţa de apel.

Apoi, instanţa de recurs constată că susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu poate interpreta convenţia altfel decât conform înţelegerii explicite a părţilor, în limitele art. 1270 C. civ., şi nu poate impune alte reguli de aplicare a acesteia decât cele voite de părţi, nu relevă existenţa vreunor motive străine de natura cauzei în considerentele instanţei de apel. Dimpotrivă, o astfel de critică ce vizează concluzia la care a ajuns instanţa de apel, prin aplicarea normelor legale de interpretare a clauzelor contractuale, pune în discuţie temeinicia hotărârii instanţei de apel şi nu legalitatea acesteia sub aspectul existenţei unor motive străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor deciziei recurate, instanţa de recurs constată că nu rezultă existenţa vreunei analize făcute de instanţa de apel cu privire la modalitatea în care părţile au stabilit să se efectueze plata garanţiei de către intimată, astfel că şi această critică este nefondată.

Restul criticilor referitoare la concluziile instanţei de apel, pe care aceasta le-a formulat în urma unei analize proprii a clauzelor contractuale, aplicând normele legale privitoare la interpretarea contractului, sunt nefondate şi vor fi respinse, întrucât acestea nu exced limitelor învestirii instanţei şi nici nu sunt străine de natura cauzei.

Instanţa a fost sesizată cu aplicarea clauzei contractuale 12.3 alin. (3) şi, dată fiind situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate în cauză, precum şi susţinerile contradictorii ale părţilor privitoare la conţinutul şi sensul acestei clauze, la sfera de cuprindere a noţiunii de "înfiinţare nejustificată a popririi", instanţa a procedat la interpretarea acesteia. Procedând astfel, instanţa de apel a aplicat în mod judicios dispoziţiile legale şi nu a depăşit limitele învestirii. De asemenea, nu a reţinut considerente străine de natura cauzei.

Se mai reţine că recurentul a criticat considerentele instanţei de apel prin care se interpretează clauza 12.3 alin. (3) din contract, în funcţie de scopul acesteia, susţinând că acestea sunt simple afirmaţii care nu au legătură cu prezenta cauză şi care fundamentează o soluţie viciată din punct de vedere legal.

Or, aşa cum s-a precizat deja mai sus, interpretarea voinţei concordante a părţilor nu este străină de natura cauzei, instanţa limitându-se la analiza clauzei cu a cărei aplicare a fost învestită şi la criticile şi apărările formulate în apel.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat şi nemotivarea deciziei apelate, învederând că toate apărările intimatei-reclamante referitoare la incidenţa clauzei 12.3 alin. (3) din convenţie au fost înlăturate, fără arătarea motivelor de fapt şi de drept care au justificat acest demers. Mai mult, instanţa de apel şi-a însuşit întocmai apărările părţii adverse, fără a le trece prin filtrul propriu.

Înalta Curte va reţine ca nefondate şi aceste critici, întrucât instanţa de apel a făcut o analiză proprie a clauzei 12.3 alin. (3) din Convenţie, a constatat că este necesară interpretarea acestei clauze prin raportare la natura şi obiectul convenţiei, la voinţa internă a părţilor, ţinând seama şi de scopul urmărit de părţi la încheierea contractului. În consecinţă, instanţa de apel a ajuns la o concluzie proprie având în vedere apărările relevante pe fondul cauzei şi a reţinut că această clauză nu poate fundamenta pretenţiile recurentului astfel cum au fost formulate, întrucât suma poprită a fost restituită şi penalităţile nu se pot cumula cu executarea în natură. A mai reţinut instanţa de apel şi faptul că nu era aplicabilă în cauză clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenţie, întrucât înfiinţarea popririi nu a fost nejustificată, prin raportare la situaţia de fapt concretă ce rezultă din probele administrate în cauză.

Faptul că instanţa de apel nu a achiesat la apărările formulate de recurent nu are valenţa încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, instanţa de judecată având obligaţia de a motiva soluţia pronunţată raportat la textele legale aplicabile, indiferent de susţinerile părţilor.

În consecinţă, reţinând că decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentaţia instanţei este cursivă şi că nu există elemente contradictorii în silogismul juridic al instanţei, neexistând nici motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent este nefondat.

b.Cel de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1267, art. 1268, art. 1350, art. 1538, art. 1539 şi art. 1270 C. civ., în dezlegarea dată de instanţă atragerii răspunderii contractuale a pârâtei prin raportare la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a confundat instituţia întoarcerii executării silite prevăzute de art. 723 C. proc. civ. şi a substituit-o clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, fără temei legal, ceea ce a făcut instanţa să concluzioneze greşit că scopul urmărit de părţi a fost acela de a conferi garantului posibilitatea ca, în situaţia nerespectării de către finanţator a obligaţiei de a se abţine de a popri această sumă, să obţină reintrarea sumei în patrimoniul său.

Analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte constată că din raţionamentul instanţei de apel nu rezultă o astfel de eroare.

Astfel, instanţa de apel, constatând că între părţi există neînţelegeri cu privire la clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, a procedat la interpretarea acesteia şi a constatat, în acord cu instanţa de fond, că părţile au definit o situaţie în care finanţatorul datorează Fondului de garantare daune- interese, indicând cuantumul acestora. A concluzionat instanţa de apel că o astfel de clauză se circumscrie noţiunii de clauză penală, astfel cum este aceasta definită de art. 1538 alin. (1) C. civ.

Continuând raţionamentul juridic, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1538 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. la clauza prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, instanţa de apel a concluzionat că părţile au instituit clauza penală pentru neexecutarea obligaţiei de a nu face, respectiv pentru sancţionarea înfiinţării nejustificate de popriri. Aplicând apoi dispoziţiile art. 1539 C. civ., instanţa a stabilit că nu se poate cumula executarea în natură a obligaţiei cu plata penalităţii, întrucât penalitatea substituie executarea în natură.

Din cele expuse mai sus nu rezultă aplicarea sau interpretarea greşită a art. 1538 C. civ. sau a art. 1539 C. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că noţiunea de clauză penală este reglementată în C. civ. în cadrul secţiunii dedicate executării prin echivalent a obligaţiilor, în Titlul IV- Executarea obligaţiilor, Capitolul II - Executarea silită a obligaţiilor, Secţiunea a IV-a - executarea prin echivalent.

Daunele-interese reprezintă remediul constând în executarea prin echivalent a obligaţiilor contractuale, respectiv despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale.

Evaluarea acestor daune-interese se poate realiza şi convenţional.

Din definiţia legală dată clauzei penale rezultă limpede că aceasta este o evaluare anticipată a prejudiciului, creditorul şi debitorul stabilind întinderea despăgubirilor prin acordul lor de voinţă, care intervine înainte de producerea prejudiciului.

Creditorul are dreptul de a alege, în caz de neexecutare, între mai multe remedii, conform art. 1516 C. civ., însă art. 1538 alin. (2) C. civ. prevede dreptul creditorului de a opta, în cazul neexecutării, între executarea silită în natură a obligaţiei principale şi clauza penală. Iar art. 1539 prevede că, atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligaţiilor, aceasta nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură şi nici cu eventuale daune-interese compensatorii.

Or, instanţa de apel a avut în vedere toate aceste reglementări şi le-a aplicat judicios situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Recurentul critică însă şi considerentele instanţei de apel care a reţinut că, în condiţiile în care măsura popririi, care concretizează neîndeplinirea obligaţiei contractuale, a fost desfiinţată, cu consecinţa restituirii integrale şi voluntare a sumei poprite de către finanţator, se poate afirma că obligaţia contractuală de a nu face a fost dusă la îndeplinire în mod silit, prin constrângerea aplicată debitorului prin intermediul instanţelor judecătoreşti.

Şi această critică este însă nefondată.

Astfel, executarea în natură a obligaţiei asumate de debitoare în prezenta cauză are un anumit specific, întrucât aceasta este o obligaţie de a nu face. Faptul înfiinţării popririi asupra conturilor creditorului nu este contestat de niciuna dintre părţi, ceea ce contestă acestea este numai caracterul justificat sau nu al acestei popriri. Prin urmare, înfiinţarea popririi a avut loc, motiv pentru care recurenta a susţinut că a fost încălcată obligaţia contractuală de a nu face. Mai susţine aceasta că admiterea contestaţiei la executare nu este echivalentă cu executarea silită a obligaţiei de a nu face.

Însă, instanţa de recurs constată că executarea silită în natură a obligaţiei de a nu face, este reglementată de art. 1529 C. civ. Potrivit acestui text de lege, în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuielile debitorului, în limita stabilită prin hotărârea judecătorească. Prin urmare, înlăturarea rezultatului neexecutării obligaţiei de a nu face are un caracter judiciar. De asemenea, fiind în prezenţa unei obligaţii de a nu face, nu se poate vorbi de o executare silită în natură propriu-zisă, ci numai de remediile substitutive ale înlăturării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei, astfel încât situaţia care exista anterior încălcării obligaţiei de a nu face să fie restaurată.

Aceste aspecte au fost reţinute şi de instanţa de apel, care a arătat că creditorul a formulat contestaţie la executare şi a solicitat şi întoarcerea executării. Mai mult, instanţa de apel a reţinut şi restituirea voluntară de către debitor a sumelor poprite.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod judicios dispoziţiile art. 1538 C. civ. şi 1539 C. civ.

De altfel, însăşi recurenta a susţinut natura juridică de clauză penală a clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

Ce contestă însă recurenta este concluzia instanţei de apel în sensul că scopul urmărit de părţi, prin inserarea acestei clauze contractuale, a fost acela de a conferi garantului posibilitatea ca, în situaţia nerespectării de către finanţator a obligaţiei de a se abţine de la a popri această sumă, să obţină reintrarea sumei în patrimoniul său. Recurenta susţine că, dimpotrivă, printr-o astfel de interpretare a scopului urmărit de părţi se goleşte de orice efect juridic această clauză, părţile urmărind de fapt stabilirea unui echilibru contractual, având în vedere specificul mecanismului de acordare şi plata garanţiei. Altfel spus, recurenta susţine că pe lângă restituirea sumei poprite, recurentei i se cuvin şi daune-interese într-un cuantum egal cu suma poprită.

Înalta Curte constată că o astfel de interpretare contravine principiilor ce guvernează executarea contractelor, întrucât, în cazul neexecutării unei obligaţii de către debitor, creditorul are posibilitatea de a alege între a solicita constrângerea debitorului la executare sau de a solicita daune-interese în temeiul clauzelor contractuale. În acest context, instanţa de apel, aplicând dispoziţiile art. 1539 C. civ., a stabilit, în mod corect, că nu se poate cumula executarea în natură a obligaţiei cu plata penalităţii, clauza penală nefiind altceva decât o evaluare anticipată a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei contractuale.

Or, aşa cum s-a arătat deja mai sus, în cauză, s-a reţinut că au fost restituite sumele de bani poprite şi că înfiinţarea popririi a fost anulată, context în care nu se puteau solicita şi daune-interese, de vreme ce executarea în natură a obligaţiei de a nu face, respectiv de a nu înfiinţa în mod nejustificat poprirea asupra conturilor Fondului de garantare a fost realizată pe cale silită.

A mai relevat recurentul că poprirea a fost desfiinţată anterior soluţionării contestaţiei la executare conform art. 794 C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că pentru aplicarea clauzei contractuale de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţie nu prezintă nici o relevanţă momentul la care a fost desfiinţată poprirea, ci momentul înfiinţării popririi, valoarea sumelor poprite şi faptul restituirii acestor sume.

O altă critică formulată de recurent vizează eroarea instanţei referitoare la restituirea integrală şi voluntară a sumei poprite de către finanţator, eroare care, în aprecierea recurentului, lipseşte de fundament legal raţionamentul instanţei de apel, întrucât sunt ignorate prevederile art. 723 C. proc. civ. şi soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 4437/6.07.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1, prin care a fost admisă contestaţia la executare şi cererea de întoarcere a executării silite.

Înalta Curte constată că şi această critică este neîntemeiată întrucât, restituirea sumelor poprite s-a făcut voluntar şi integral, chiar dacă aceasta a avut loc numai după admiterea contestaţiei la executare şi a capătului de cerere privind întoarcerea executării silite. Pentru a nu fi considerată voluntară, de bună-voie, restituirea ar fi trebuit să se fi realizat în baza unei executări silite a sentinţei nr. 4437/6.07.2018, pornite de Fondul de garantare. Or, recurenta nu susţine că ar fi întreprins un astfel de demers.

În sfârşit, o ultimă critică formulată de recurent vizează considerentele instanţei de apel, potrivit cărora " faţă de situaţia de fapt din speţă, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia de garantare nu era aplicabilă."

Susţine recurentul că interpretarea dată de instanţa de apel clauzei contractuale de la art. 12.3 alin. (3) goleşte de orice efect juridic această clauză.

În continuare, recurentul critică modul de interpretare a noţiunii de "nejustificat" susţinând că instanţa de apel a extins în mod nepermis sfera noţiunii de poprire nejustificată impunând existenţa unei atitudini culpabile a intimatei- pârâte. Or, caracterul nejustificat al popririi rezultă fără dubiu, în aprecierea recurentului, din aceea că executarea silită pornită şi în baza căreia a fost înfiinţată poprirea a fost constatată ca fiind nelegală.

De asemenea, a mai invocat şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2018, argumentând că prin raţionamentul propus nu se ţine seama de stabilirea caracterului nelegal al executării silite prin poprirea pornită împotriva sa.

Înalta Curte constată că şi aceste critici ale recurentului sunt neîntemeiate, astfel că vor fi respinse, din următoarele considerente:

Natura de clauză penală a celor convenite de părţile contractante în art. 12.3 alin. (3) din Convenţie a fost reţinută şi de instanţa de fond şi de cea de apel şi nu a fost contestată de recurentul-reclamant, ci numai de apelantul-pârât.

Efectele juridice ale prevederii unei astfel de clauze contractuale au fost expuse şi de instanţa de apel şi, mai sus, de instanţa de recurs, prin raportare la art. 1538 C. civ. şi 1539 C. civ., astfel că nu vor mai fi reluate. Aplicarea acestor dispoziţii legale în cauză nu duce la golirea de efecte juridice a clauzei contractuale în analiză, ci, dimpotrivă, la aplicarea clauzei potrivit voinţei concordante a părţilor.

Prin urmare, această critică este nefondată.

În ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de "poprire nejustificată", se constată că instanţa de apel nu a extins noţiunea de "nejustificat" dincolo de limitele contractuale, ci, dimpotrivă, s-a limitat la cele menţionate expres de părţi în clauza 12.3 alin. (3), reţinând că, nejustificată este poprirea doar atunci când garanţiile au fost excluse din plafon confirm art. 7.8 alin. (1) şi (2) sau când Fondul a constatat neîndeplinirea obligaţiei de plată şi a comunicat băncii decizia.

Apoi, instanţa de apel a analizat în concret situaţia de fapt din această cauză şi a reţinut că nu este aplicabilă niciuna dintre cele două ipoteze în cauză, concluzionând că "faţă de situaţia de fapt din speţă, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia de garantare nu era aplicabilă.". A reţinut instanţa de apel că intenţia părţilor a fost aceea de a sancţiona conduita finanţatorului care, nesocotind faptul că garanţia nu este datorată, porneşte totuşi executarea silită. Or, continuând raţionamentul juridic, instanţa de apel a arătat că raportul juridic între părţi sub aspectul datorat sau nu al garanţiei nu a fost soluţionat în mod definitiv nici la data analizării făcute de instanţa de apel şi nici la data înfiinţării popririi.

Însă, întrucât Fondul de garantare a invocat şi o altă situaţie care s-ar încadra în noţiunea de poprire nejustificată, respectiv desfiinţarea popririi în cadrul contestaţiei la executare, instanţa de apel a procedat şi la analiza acesteia. Concluzia la care a ajuns instanţa de apel a fost că desfiinţarea popririi în cadrul contestaţiei la executare, pentru lipsa caracterului de titlu executoriu al notificării şi confirmării notificării, nu intră în sfera noţiunii de înfiinţare nejustificată a popririi aşa cum a fost definită de părţi în contract. Cu toate acestea, a mai arătat instanţa de apel că, chiar dacă s-ar admite că şi o astfel de situaţie ar intra totuşi în noţiunea convenţională de poprire nejustificată, instanţa de apel a reţinut că tot nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială a debitorului, întrucât "probele nu sunt în sensul unei atitudini în mod neechivoc culpabile a intimatei cu privire la poprirea înfiinţată."

Nemulţumirea recurentei vizează argumentul instanţei de apel privitor la necesitatea probării culpei debitorului în înfiinţarea popririi, susţinând că în acest mod instanţa a extins noţiunea de poprire nejustificată.

Dimpotrivă, Înalta Curte constată că nu a operat nici o extindere a acestei noţiuni, întrucât este necesară dovedirea culpei sau a vinovăţiei debitorului în neexecutarea obligaţiei contractuale, existenţa acestei condiţii desprinzându-se din prevederile art. 1530 C. civ., care se referă la neexecutarea culpabilă sau, în orice caz, fără justificare a obligaţiilor contractuale. În ceea ce priveşte proba culpei, legiuitorul a reglementat un sistem legal bazat pe prezumţii (art. 1548 C. civ.), prevăzând că în cazul neexecutării obligaţiei contractuale, culpa debitorului este prezumată.

Însă, analizând probele administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că acestea nu sunt în sensul unei atitudini în mod neechivoc culpabile a intimatei cu privire la poprirea înfiinţată.

Or, existenţa sau nu, în concret, a vinovăţiei debitorului, nu este o chestiune de nelegalitate, ci de netemeinicie, a cărei analiză nu este suspusă controlului instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. .

O ultimă critică a recurentului relevă faptul că desfiinţarea executării silite de către instanţa de executare probează caracterul nejustificat al popririi. În susţinerea recurentului acest fapt rezultă fără dubiu, executarea fiind constatată ca nelegală, situaţie în care instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2018. Altfel spus, recurentul susţine că de vreme ce înfiinţarea popririi a fost desfiinţată în cadrul contestaţiei la executare, reţinându-se lipsa titlurilor executorii, este evident că o astfel de poprire este nejustificată, situaţia de fapt incluzându-se în ipoteza clauzei contractuale 12.3 alin. (3).

Înalta Curte reiterează faptul că instanţa de apel a procedat la o analiză proprie a clauzei contractuale 12.3 alin. (3), concluzionând că noţiunea de poprire nejustificată se rezumă la cele două ipoteze stabilite de părţi în contract. Instanţa de apel nu a validat apărarea Fondului de garantare în sensul existenţei unei echivalenţe depline între desfiinţarea executării silite şi caracterul nejustificat al popririi. Cu toate acestea, în subsidiar, instanţa de apel a făcut o analiză şi a desfiinţării popririlor în cadrul contestaţiilor la executare, dar a reţinut lipsa culpei, reţinând în consecinţă neîndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale.

Prin urmare, ceea ce a constatat instanţa de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2018, întrucât nu s-a negat că executarea silită a fost desfiinţată pentru lipsa titlurilor executorii, ci s-a reţinut lipsa culpei, ce rezultă din situaţia de fapt concretă din cauză, aşa cum a fost aceasta stabilită pe baza probelor administrate.

Referitor la pretinsul caracter clar al clauzei 12.3 alin. (3) din Convenţie, fapt ce ar exclude necesitatea interpretării acesteia, Înalta Curte constată că o astfel de susţinere a recurentului este contrazisă de întregul demers procedural al părţilor, litigiul dintre părţi având ca şi cauză chiar opiniile divergente ale părţilor cu privire la sfera de cuprindere a acestei clauze, la natura juridică a acestor prevederi, părţile contestând şi în apel caracterul de clauză penală a daunelor-interese. Mai mult, aşa cum rezultă din cele expuse mai sus şi sfera de cuprindere a noţiunii de "înfiinţare nejustificată de popriri" a fost contestată de ambele părţi, astfel că interpretarea clauzei se impunea cu necesitate.

Concluzionând, pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1582A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1582A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.