Borrowers regain CHF loan fees and administration charges; currency-risk clause upheld as non-reviewable.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Unirii, pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

I. referitor la contractul de credit şi de garanţie nr. x încheiat la 23.07.2008, privind acordarea unei facilităţi de credit de către pârâta C. S.A.:

1.1. constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului, stipulată la art. 5.1 lit. b), cu consecinţa eliminării acesteia din contract şi restituirea către reclamanţi a sumei de 9.360 CHF în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plaţii, sumă la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, de la data încasării acestei sume (respectiv 04.08.2008) şi până la rambursarea acesteia de către pârâtă;

1.2. constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare lunară, reprezentând 0,25 % lunar, aplicat la valoarea soldului (art. 5.1 lit. c), cu consecinţa eliminării acesteia din contract şi restituirea sumei încasate cu acest titlu, la care urmează să se calculeze dobânda legală aferentă, de la data încasării acestuia şi până la restituirea integrală de către pârâta;

1.3. constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinsă în art. V punctul 5.2 ce are următorul conţinut: "Creditorul are dreptul sa revizuiască nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile internaţionale încheiate cu parteneri externi şi societăţi intermediare. Creditorul va aduce la cunoştinţa împrumutatului, codebitorului (dacă este cazul) noul nivel al costurilor prin afişare la sediile C. S.A. sau pe site-ul băncii, cu cel puţin 10 zile înainte de intrarea în vigoare a acestora. Efectuarea de către împrumutat sau codebitor (dacă este cazul) a plăţilor prin intermediul unuia dintre partenerii C. S.A. menţionaţi mai sus, presupune că acesta a luat la cunoştinţă de nivelul costurilor percepute, costuri pe care le acceptă şi le plăteşte odată cu achitarea ratei contractuale", şi, pe cale de consecinţă, eliminarea ei din contract.

1.4. constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinsă în art. IX, punctul 9.1 intitulat Rambursarea creditului, potrivit căreia: "Orice plată efectuată de împrumutat şi de codebitor (dacă este cazul) în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul", şi, pe cale de consecinţă, modificarea acestei clauze, în sensul îngheţării cursului de schimb valutar franc-leu, la data semnării contractului, pe toata perioada de derulare a acestuia, denominarea plăţilor în moneda naţională şi restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit, sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la restituirea integrală a acestora de către pârâtă.

II. referitor la actul adiţional nr. x din 23.03.2012 la contractul de credit şi de garanţie nr. x încheiat la 23.07.2008 privind acordarea unei facilitaţi de credit de către pârâta C. S.A.: să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de reeşalonare a creditului în cuantum de 0,7 % p.a. aplicat la valoarea soldului creditului şi perceput lunar împreună cu rata, începând cu scadenţa din 23.04.2013, inclusiv, şi până la data rambursării integrale a creditului, cu consecinţa eliminării acesteia din contract şi restituirea sumei încasate cu acest titlu, la care urmează să se calculeze dobânda legală aferentă, de la data încasării acestuia şi până la restituirea integrală de către pârâtă;

III. obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive;

IV. obligarea pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 3392/03.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, au fost respinse: excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiate.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Unirii.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei inserate la art. V pct. 5.2 din contractul de credit şi de garanţie nr. x/23.07.2008.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea pârâtelor privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2277 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3392/03.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Unirii.

A fost schimbată, în parte, sentinţa civilă atacată în sensul că: s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de acordare a creditului în sumă de 9.360,00 CHF şi la art. 5.1 lit. c), referitor la perceperea unui comision de administrare într-un procent lunar de 0,25% din valoarea soldului.

A fost obligată intimata să restituie reclamanţilor sumele încasate în temeiul clauzelor anulate (respectiv 9.360,00 CHF + 0,25 % lunar din valoarea soldului) şi la plata dobânzii legale aferentă sumelor menţionate, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 28.12.2015 şi până la plata efectivă.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 741 din 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de completare a deciziei nr. 2277/18.12.2017, formulată de petenţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Unirii.

Împotriva deciziei civile nr. 2277 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Unirii, au declarat recurs.

I. Recurenţii-reclamanţi se raportează, prin motivele de nelegalitate invocate, la dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii arată că, prin neaplicarea hotărârii CJUE pronunţată în cauza C-186/16, incidentă în speţă, se încalcă dispoziţiile art. 4 C. proc. civ.

Astfel, arată că, dacă s-ar fi făcut aplicarea art. 4 C. proc. civ., în raport de declaraţia intimatelor, în sensul că se află în imposibilitate de a administra probe din care să reiasă că recurenţii ar fi fost informaţi cu privire la consecinţele economice ale semnării contractului de credit, clauza de risc valutar ar fi trebuit anulată de instanţa de apel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 20.11.2017.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel, chiar dacă şi-a însuşit considerentele exprimate de către instanţa de fond, în sensul respingerii acestui capăt de cerere, trebuia să răspundă motivelor de critică care au făcut trimitere la cauza C-186/16.

În acest sens, se arată că, prin cererea de apel, recurenţii au invocat cauza C-186/16 care, la momentul respectiv, se afla pe rolul CJUE, iar la primul termen de judecată în apel, respectiv în 18.09.2017, instanţa a dispus acordarea unui alt termen pentru a se observa soluţia ce se va pronunţa de către judecătorul european.

Or, susţin recurenţii, dacă instanţa de apel a dispus amânarea cauzei din acest motiv, prin decizia atacată ar fi trebuit să examineze problemele ce i-au fost deduse spre analiză, în raport de considerentele deciziei europene. În acest caz, apreciază că soluţia la care s-a oprit instanţa, respectiv însuşirea considerentelor exprimate de către instanţa de fond, apare ca fiind nemotivată.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi arată că interpretările date dreptului european prin hotărârile pronunţate de C.J.U.E. sunt obligatorii pe plan naţional, iar instanţa de apel trebuia să aplice cu prioritate dreptul european în detrimentul reglementării interne, sens în care invocă şi jurisprudenţa C.J.U.E. în cauza Enel şi Simmenthal.

Astfel, apreciază că instanţa de apel, prin însuşirea considerentelor exprimate de prima instanţă, a nesocotit hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16, conform căreia instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză şi nicidecum consumatorii să se informeze în mod individual, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

Mai susţin că decizia C.J.U.E. instituie o prezumţie de ne-informare ce operează în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente.

În altă ordine de idei, se arată că obligaţia de rambursare a creditului în moneda în care s-a acordat constituie un element esenţial al contractului de împrumut, dat fiind că nu priveşte o modalitate accesorie de plată, ci natura însăşi a obligaţiei debitorului. Clauza stipulată la art. IX, pct. 9.1. face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, iar caracterul abuziv al acesteia poate fi examinat în raport cu directiva numai în cazul în care nu a fost exprimată în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, atât moneda în care se acordă împrumutul, cât şi riscul derivat din variaţia cursului de schimb al valutelor reprezintă elemente importante ale unui contract de împrumut, iar banca, în calitate de profesionist, avea obligaţia să îl informeze pe client cu privire la fiecare dintre aceste aspecte.

Mai arată recurenţii că instanţa de apel, prin însuşirea considerentelor exprimate de prima instanţă, a aplicat în mod greşit prevederile referitoare la obligaţia de informare a consumatorului, considerând, în mod nelegal, ca nefiind abuzivă această clauză.

Contrar opiniei reţinute de instanţa de apel, recurenţii susţin că această clauză este lipsită de transparenţă, recurenţii nefiind informaţi cu privire la faptul că vor suporta exclusiv diferenţa de curs valutar dintre valoarea CHF-LEU de la data semnării contractului de credit şi momentul efectuării fiecărei plăţi. Chiar dacă variaţia cursului de schimb al valutelor este o noţiune general cunoscută, recurenţii, în lipsa unor cunoştinţe din domeniul financiar-bancar, ar fi trebuit să primească de la intimate informaţii concrete cu privire la riscurile pe care şi le asumă în situaţia creşterii cursului de schimb, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte.

Arată recurenţii că, la interpelarea instanţei de apel, intimata a precizat că nu există probe din care să reiasă că le-a comunicat apelanţilor toate elementele care puteau avea un efect asupra întinderii obligaţiei şi care le-ar fi permis să evalueze costul total al împrumutului, aspect consemnat în încheierea de şedinţă din 20.11.2017.

Susţin recurenţii că intimatele ar fi trebuit să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii, mai ales în contextul în care deprecierea leului faţă de francul elveţian a fost, în anul 2011 şi, ulterior, în perioada 15 ianuarie 2015-prezent, de peste 150%.

Mai susţin recurenţii că au dovedit şi reaua-credinţă a băncii, cât şi dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, menţionând că intimatele nu au promovat apel împotriva sentinţei primei instanţe prin care aceasta a anulat clauza de la pct. 5.2 ce stabileşte dreptul băncii de a revizui nivelul costurilor.

În acest context, arată că, în cazul creditelor în moneda străină, intervin şi costurile de schimb valutar care, în situaţia supusă judecăţii, sunt suportate în mod inechitabil numai de către recurenţii-reclamanţi.

Prin urmare, dacă o clauză referitoare la costurile creditului, costuri ce includ şi cheltuielile cu schimbul valutar, este anulată ca fiind abuzivă, în mod evident, prin raportare la regula conform căreia clauzele se interpretează sistematic, adică unele prin altele, clauza de la pct. 9.1 nu se poate interpreta izolat, ceea ce are drept consecinţă lipsa previzibilităţii, deoarece reclamanţii nu au cunoscut costurile pe care le-ar putea suporta în situaţia creşterii valorii monedei CHF, nu au putut anticipa consecinţa economică pe care o suportă astăzi asupra propriului patrimoniu.

Având în vedere aspectele menţionate, recurenţii consideră că decizia atacată a fost dată cu încălcarea hotărârii CJUE în cauza C-186/16, precum şi a celorlalte norme de drept intern la care au făcut trimitere, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

II. Prin recursul declarat, pârâtele invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la posibilitatea de a se analiza caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1. lit. b) şi c) din contract, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, susţin recurentele-pârâte că instanţa de apel a omis, în integralitate, să analizeze clauzele privind comisionul de acordare şi de administrare sub aspectul aparteneţei acestora la obiectul principal al contractului sau la contravaloarea/remuneraţia aferentă unui serviciu prestat de bancă. Susţin că instanţa a procedat direct la analiza caracterului pretins abuziv, ignorând pasul preliminar, de a analiza cele două condiţii pe care art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, practica C.J.U.E. şi a instanţelor naţionale l-a consacrat.

Arată că instanţa a apreciat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie doar în raport de cuantumul sumelor de bani ce ar fi achitate de intimaţi, pe care l-a apreciat ca fiind disproporţionat de mare în raport de suma acordată cu titlu de împrumut, cât şi faţă de serviciile pe care le-ar fi prestat banca în schimbul perceperii acestor comisioane.

Se mai arată că, instanţa a procedat la analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 fără a verifica în ce măsură respectivele clauze contestate ar fi fost excluse de la analiza caracterului abuziv, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a reţinut faptul că acest contract de credit nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, iar clauza privind comisionul de acordare ar fi fost impusă de către bancă.

După evocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arată că ceea ce defineşte o clauză contractuală abuzivă este neacordarea posibilităţii reale consumatorului de a influenţa efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilităţi. Totodată, susţin că ar fi trebuit să se realizeze o distincţie între obligaţia băncii de informare a consumatorului, adică aceea de a-i aduce la cunoştinţă un anumit aspect şi obligaţia de consiliere, de sfătuire a clientului, aceasta din urmă neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligaţiei de negociere.

Arată recurentele că nu se poate susţine caracterul de adeziune al convenţiei de credit şi faptul că banca nu ar fi permis negocierea prevederilor contractuale, în contextual în care au fost încheiate 4 acte adiţionale, prin care a fost modificat conţinutul obligaţiilor, inclusiv în ce priveşte comisionul de administrare, respectiv prin actul adiţional nr. x/23.03.2012 intimaţii au fost scutiţi de la plata comisionul de administrare şi reeşalonate sumele restante ce erau datorate cu titlu principal, dobândă şi comision.

O altă critică a recurentelor, subsumată acestui motiv de casare, o reprezintă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin faptul că instanţa de apel a apreciat că nu sunt menţionate în contract motivele pentru care au fost percepute comisioanele şi că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în raport de valoarea mult prea mare a sumelor încasate în temeiul acestor clauze.

Sub un prim aspect, arată recurentele că nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligaţia băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Din însăşi denumirea dată clauzelor şi comisioanelor percepute rezultă în mod clar natura serviciilor pe care banca le prestează, care au fost înţelese şi acceptate de către intimaţi prin asumarea lor odată cu încheierea celor 4 acte adiţionale.

Mai evocă recurentele şi dispoziţiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, concluzionând că, din interpretarea acestor texte de lege nu rezultă că recurentele ar fi avut obligaţia de a enumera în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează.

Se susţine şi că aceste comisioane făceau parte din obiectul contractului, fiind excluse de la verificarea caracterului abuziv, iar anularea acestor clauze ar determina o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi a art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008.

Se arată că, în cauză, comisionul perceput constituie un element al preţului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de acordare, cât şi cu privire la comisionul de administrare, a fost clară şi redactată fără echivoc, fiind însuşită de intimaţi prin semnarea contractului şi actelor adiţionale. Totodată, aceste comisioane au fost calculate procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către intimaţi la data încheierii convenţiei de credit, astfel încât nu se poate susţine împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Arată recurentele că o modificare a convenţiei de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât şi dreptului de proprietate al acestora, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

De asemenea, se arată că, în aprecierea caracterul înşelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înşelătoare, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat şi diligent, care este în măsură că analizeze consecinţele unei tranzacţii comerciale, noţiune definită atât de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât şi de dispoziţiile din preambulul Directivei nr. 2005/29/CEE.

Sub un al doilea aspect, susţin recurentele că modalitatea de redactare şi de implementare a clauzelor contestate nu ar fi putut să pună probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisioanele de acordare şi de administrare fiind percepute pentru amortizarea costurilor pe care banca le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic s.a.), cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activităţii băncii, demonstrate prin probele administrate în faţa primei instanţe.

Susţin recurentele că dezechilibrul trebuie analizat întotdeauna in rem şi trebuie să fie semnificativ. Arată că, în cauză, sumele semnificative pe care banca le-a pus la dispoziţia intimatului şi intervalul de timp îndelungat acordat acestuia pentru restituirea împrumutului duc la concluzia că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În concluzie, recurentele evocă şi hotărârea C.J.U.E. în cauza C-143/13 "Matei", menţionând că nu se poate reţine că un consumator informat, cum este cazul consumatorilor din speţă, nu a putut prevedea ce consecinţe economice ar avea perceperea celor două comisioane.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare la recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Unirii prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurentele-pârâte au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului şi fixarea unui termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurentele-pârâte C. S.A. C. S.A. - Sucursala Unirii împotriva deciziei civile nr. 2277 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar, la 23 noiembrie 2020, respectiv 30 decembrie 2020, ambele părţi recurente au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Recursul recurenţilor-reclamanţi este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel arătând, pe de o parte, că instanţa nu a aplicat, cu prioritate, normele dreptului european, respectiv cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, cât şi faptul că decizia nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat de la aplicare hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-186/16 "Andriciuc". Totodată, recurenţii-reclamanţi au invocat şi încălcarea, de către instanţa de apel, a aceleiaşi hotărâri a C.J.U.E., critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin aplicarea considerentelor reţinute de instanţa europeană în cauza amintită, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că banca nu i-a informat cu privire la faptul că vor suporta, exclusiv, diferenţa de curs valutar dintre valoarea CHF-Leu de la data semnării contractului de credit şi momentul efectuării fiecărei plăţi.

Instanţa supremă reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a respins, ca nefondate, criticile apelanţilor-reclamanţi cu privire la pretinsul caracter abuziv al clauzei de la art. IX, punctul 9.1 din contractul de credit din 23.07.2008, însuşindu-şi considerentele primei instanţe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că, deşi instanţa de apel, prin decizia atacată, nu s-a pronunţat expres asupra obligaţiei de informare, motivele de apel formulate de recurenţii-reclamanţi nu cuprindeau elemente noi de critică la adresa sentinţei primei instanţe, reprezentând o reluare a aceloraşi susţineri din cererea de chemare în judecată, asupra cărora recurenţii au primit deja o soluţie.

Sub un al doilea aspect, critica recurenţilor-reclamanţi privind faptul că, în analiza pretinsului caracter abuziv al clauzelor care instituie rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat, instanţa de apel nu s-ar fi raportat la cele statuate de C.J.U.E. în cauza C-186/16 "Andriciuc", deşi relevanţa şi efectele acestei hotărâri au fost discutate la termenul din 20.11.2017, este întemeiată, însă această constatare nu are valenţa să ducă la casarea deciziei atacate, întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală.

În acest sens, Înalta Curte evidenţiază că, dată fiind pronunţarea, la 9 iulie 2020, a hotărârii C.J.U.E. în cauza C-81/19, precum şi în raport de criticile fomulate în recurs, privind incidenţa în cauză a statuărilor instanţei europene în cauza C-186/16 "Andriciuc", se impune completarea motivării cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. IX, punctul 9.1 din contractul de credit din 23.07.2008, care prevede că:

"orice plată efectuată de împrumutat şi de codebitor (dacă este cazul) în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul".

Cu titlu preliminar, se cuvine a preciza că, în cauză, contractul de credit a fost încheiat la 23.07.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorilor în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţii supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, printre care se regăseşte chiar şi decizia invocată de recurenţii-reclamanţi, respectiv cauza C-186/16, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică "ope legis", în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, aspect reţinut corect şi de prima instanţă şi însuşit de instanţa de apel prin decizia recurată.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea din 20 septembrie 2017, "Andriciuc şi alţii", C-186/16, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că această clauză este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, cu privire la clauza care instituie plata împrumutului în moneda creditului, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe), a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, poate fi realizată numai dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa supremă reţine că, în privinţa comisionului de reeşalonare a creditului, deşi au invocat încălcarea normelor de drept material, recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat critici concrete care să demonstreze incidenţa vreunui motiv de casare.

Astfel, în privinţa caracterului nenegociat al clauzei prevăzute la art. V pct. 5 lit. e) din actul adiţional nr. x/23.03.2012, ambele instanţe au reţinut acest aspect, criticile recurenţilor fiind lipsite de interes din această perspectivă.

Recurenţii susţin că lipsa negocierii clauzei este suficientă pentru a se reţine caracterul abuziv al acesteia.

Această susţinere este în mod vădit eronată, fiind contrazisă de prevederile clare ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Aşadar, simplul fapt că o clauză nu a fost negociată nu înseamnă că este abuzivă, ci doar deschide posibilitatea analizei celorlalte condiţii, referitoare la dezechilibrul semnificativ şi reaua-credinţă. Or, recurenţii nu au formulat critici referitoare la aceste din urmă condiţii.

Faţă de toate considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 2277 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

II. Recursul recurentelor-pârâte este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la apărările pârâtelor vizând posibilitatea de a se analiza caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b) şi c) din contract, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând în mod logic raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat soluţia.

Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În primul rând, instanţa supremă reţine că, prin sentinţa nr. 3392/03.06.2016, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, din perspectiva dispoziţiilor amintite, clauzele referitoare la comisioane nu se pot încadra în noţiunea de "obiect principal al contractului", dat fiind că prestaţia nu are caracter esenţial, aspect care rezidă din faptul că aceste comisioane sunt percepute în schimbul activităţilor efectuate de bancă pentru acordarea, respectiv administrarea creditului. Totodată, s-a reţinut că aceste comisioane nu definesc însăşi esenţa raportului contractual de împrumut, obligaţia de plată a acestora nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestaţie caracteristică a acestui raport juridic, ci cu caracter accesoriu prin raportare la obligaţia principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă.

Aceste reţineri ale primei instanţe nu au fost contestate de pârâte prin exercitarea unui apel împotriva considerentelor sentinţei şi, totodată, nu au făcut obiectul apelului reclamanţilor, dobândind caracter definitiv.

Mai mult, prin întâmpinarea formulată faţă de apelul reclamanţilor, la dosarul de apel, recurentele-pârâte menţionează că prima instanţă a analizat în mod corect dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi interpretările oferite de C.J.U.E. Directivei nr. 93/13/CEE, ce a fost transpusă în legislaţia noastră.

Prin urmare, nefiind învestită cu o critică privind dispoziţiile legale menţionate, în virtutea efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat, şi reţinând lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care instituie comisionul de acordare şi comisionul de administrare, în mod corect considerentele instanţei de apel au vizat doar o dezvoltare a raţionamentului aplicat în cercetarea pretinsului caracter abuziv al clauzelor menţionate, în raport de dispoziţiile art. 4 şi următoarele din Legea nr. 193/2000, criticile recurentelor-pârâte neputând fi primite din această perspectivă.

Criticile recurentelor-pârâte subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Astfel, sub un prim aspect, recurentele-invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al comisionul de acordare credit, prevăzut de clauza 5.1 lit. b) din contractul de credit din 27.07.2008 şi al comisionului de administrare, prevăzut de clauza 5.1 lit. c) din acelaşi contract.

Recurentele au motivat, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că aceste clauze nu au fost negociate, faptul că banca nu a avut iniţiativa negocierii, precum şi că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reiau susţinerile din cuprinsul întâmpinării din apel nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conţină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Susţinerile privind existenţa negocierii şi a comunicării ofertei de contractare reprezintă chestiuni de fapt, analizate prin decizia pronunţată de instanţa de apel, care a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contestate, sarcina probei revenind recurentei-pârâte, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, aspectele legate de informarea consumatorului şi dovedirea bunei-credinţe a băncii nu pot constitui argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate.

Totodată, prin sentinţa de primă instanţă, s-a reţinut îndeplinirea caracterului nenegociat al clauzelor prevăzute de art. 5.1. lit. b) şi c), iar recurentele-pârâte nu au formulat apel împotriva considerentelor sentinţei, astfel încât aceste statuări au intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

Recurentele-pârâte invocă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că instanţa de apel ar fi reţinut că dispoziţiile art. 5.1 lit. b) şi c), care instituie perceperea comisionului de acordare şi a comisionului de administrare, nu sunt redactate într-un mod clar şi inteligibil, nu precizează serviciile pentru care sunt percepute aceste comisioane şi permit băncii să interpeteze unilateral conţinutul clauzelor.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, a statuat instanţa de apel că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-384/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor prevăzute la art. 5.1. lit. b) şi c) din contract, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile vizate sunt abuzive, întrucât perceperea comisionului de acordare şi de administrare nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru aceste comisioane, sunt calculate raportat la cuantumul creditului nu la volumul de muncă şi în raport de complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În hotărârea preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele reunite C-224/19 şi C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Instanţa de apel a examinat aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare şi a reţinut, pe de o parte, că activitatea generică de "acordare" ce rezultă din denumirea acestui comision, nu justifică valoarea comisionului şi nici nu arată activităţile prestate de către bancă, care să justifice plata acestei sume, iar, pe de altă parte, că nu există în cuprinsul contractului precizări cu privire la fundamentul perceperii comisionului de administrare ori destinaţia lui. Totodată, a mai reţinut că, în conţinutul contractului nu se indică nici scopul pentru care se impun astfel de costuri suplimentare, pe lângă perceperea dobânzii, iar cele două comisioane au fost percepute fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii.

Relevant în prezenta analiză este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. pronunţate în cauza C-621/17 ("Gyula Kiss"), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Criticile recurentelor-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Prin urmare, actul normativ invocat nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi clauzele contestate în prezenta cauză.

Totodată, reţine că nici dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în speţă, acestea nefiind în vigoare la data semnării contractului, întrucât au fost introduse abia prin O.U.G. nr. 174/2008 de modificare a O.G. nr. 21/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Critica relativă la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că aceste comisioane ar face parte din obiectul contractului, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită în această etapă procesuală, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., fiind invocată "omisso medio", direct în calea de atac a recursului.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte, ca nefondat.

Întrucât ambele recursuri au fost respinse, recurenta-pârâtă C. este deopotrivă în culpă procesuală, astfel încât urmează să suporte propriile cheltuieli de judecată avansate în această fază, fără a putea obţine rambursarea acestora de la partea adversă, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurentele-pârâte C. S.A. - Sucursala Unirii şi C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2277 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca fiind nefondate.

Respinge cererea recurentei-pârâte de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.