Exclusion of currency risk and commission clauses from consumer protection scope as reflecting statutory monetary nominalism and transparent pricing rules

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 6 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.1, 4.2, 4.3, 4.4, 5.1, 5.2, 5.6, 6.1, 6.2, 6.3, 11.1 şi 14.1 din contractele de credit nr. x din 6 septembrie 2007 şi x din 6 septembrie 2007;

2. să dispună eliminarea din contract a clauzelor anterior evocate;

3. să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare în cuantum de 2.832,37 CHF pentru fiecare contract şi fiecare reclamant, în cuantum total de 5.664,74 CHF;

4. să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare în cuantum de 15.234,82 CHF pentru fiecare contract şi fiecare reclamant, în cuantum total de 30.469,64 CHF;

5. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în contractul de credit la secţiunea 6 din Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare pentru persoane fizice;

6. să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractelor de credit la valoarea de la data încheierii contractelor, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractelor, pe întreaga perioadă contractuală, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând diferenţa de curs valutar.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 75-78 şi art. 80 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ. din 1864, art. 1 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 54 din Constituţia României, art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 8497 din 7 mai 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 6 iulie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 7206 din 17 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile lipsei de obiect şi inadmisibilităţii acţiunii; a admis excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.2 din contractele de credit şi a respins ca lipsit de interes capătul de cerere cu acest obiect; a respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă cu privire la celelalte capete de cerere; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 789/2018 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7206 din 17 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material din legislaţia privind protecţia consumatorilor.

În concret, autorii căii de atac au subliniat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care prin hotărârea pronunţată în cauza C-186/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a explicat modul în care acest text de lege trebuie interpretat.

După ce au evocat condiţiile prevăzute de textul anterior menţionat pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că prima condiţie privind nenegocierea este îndeplinită.

În privinţa condiţiei vizând existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, s-a arătat că prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că dezechilibrul trebuie apreciat prin raportare la momentul încheierii contractului, însă ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului, o clauză putând implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă decât în cursul executării contractului.

Autorii recursului au învederat că fenomenul hipervalorizării CHF era previzibil pentru experţii financiari bancari, dat fiind că această monedă este instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea sa era la un minim istoric.

Cu toate acestea, banca nu a informat consumatorii despre aceste realităţi economice, încălcând astfel obligaţia de informare sever sancţionată atât de dreptul naţional, cât şi de dreptul european, întrucât este de natură să angajeze o parte pornind de la o imagine deformată asupra întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că un contract de credit nu are caracter aleatoriu, ci comutativ. Cum obligaţiile au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea CHF era la un minim istoric, se impune adaptarea termenilor contractuali iniţiali la noile împrejurări economice.

Existenţa dezechilibrului semnificativ rezultă şi din faptul că hipervalorizarea CHF produce efecte nu doar asupra sumei împrumutate, ci şi asupra dobânzii şi comisioanelor ce sunt percepute la cursul de la data plăţii.

Autorii recursului au criticat şi considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că nivelul lor de pregătire juridică depăşea nivelul mediu la care se referă legislaţia internă şi cea europeană privitoare la protecţia consumatorilor. În concret, au arătat că au calitatea de consumatori, întrucât nu au pregătire în domeniul bancar, neputând evalua stabilitatea unei monede şi nici evoluţia cursului valutar pe piaţa financiar-bancară în funcţie de indicatorii economici.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât au probat că banca nu a fost de bună-credinţă la data încheierii contractului.

În acest sens, au învederat că, deşi au depus la dosar o copie a pliantului folosit de bancă în anul 2007 pentru promovarea creditului în franci elveţieni, instanţa de apel a refuzat să ia în considerare această probă.

Or, proba respectivă era relevantă pentru soluţionarea cauzei, întrucât dovedea că banca a ascuns caracterul inechitabil al monedei CHF şi a indus în eroare împrumutaţii cu privire la această monedă.

Cum pliantul folosit de bancă era de notorietate publică în anul 2007, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 327-329 C. proc. civ., respectiv să dea eficienţă prezumţiei relative că banca a utilizat această strategie.

Având în vedere că instanţa de apel a confundat pliantul respectiv cu un articol de presă rezultă că nu a fost examinată o probă relevantă pentru soluţionarea cauzei.

Cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulităţii clauzelor de la art. 6.1 şi art. 6.3 şi a capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite în temeiul acestor clauze, s-a arătat că instanţa de apel a omis să facă aplicarea Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

În acest sens, autorii recursului au subliniat că perceperea comisionului de administrare şi a comisionului de acordare doar pentru punerea la dispoziţie a creditului este nejustificată, având în vedere că banca este o instituţie financiară autorizată să desfăşoare cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite. Astfel, pentru a nu fi abuzive, aceste clauze ar fi trebuit să descrie un motiv întemeiat care să determine aplicarea lor. Mai mult decât atât, clauzele respective nu au fost negociate, fiind impuse de bancă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 20 septembrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare la 5 octombrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi au reiterat concluziile de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar, la 25 noiembrie 2020, recurenţii au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenţii au invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa C.J.U.E. (Cauza "Andriciuc" C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Cu titlu preliminar, se cuvine a preciza că, în cauză, contractele de credit în discuţie, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate la 06.09.2007, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorilor în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi O.H. împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţii supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, printre care se regăseşte chiar şi decizia invocată de recurenţii-reclamanţi, respectiv cauza C-186/16 "Andriciuc", argumente suplimentare: împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenţi clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe), a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Cu privire la criticile privind interzicerea transformării contractului de credit, contract comutativ, într-un contract aleatoriu, prin dispoziţii din legislaţia protecţiei consumatorului, instanţa supremă reţine că au fost invocate formal, întrucât recurentul nu prezintă nicio normă care să cuprindă o atare susţinere, enunţarea unor dispoziţii din C. civ. privind contractele comutative şi aleatorii, nefiind suficientă pentru a contura un motiv de nelegalitate. Totodată, se constată că recurenţii susţin această transformare cu argumente privind obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei, or publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacte.

Critica recurenţilor privind aplicarea greşită a art. 327-329 C. proc. civ., subsumată cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Este nefondat şi motivul de recurs referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului pretins abuziv al clauzelor care instituie comisionul de procesare şi de administrare din contractele de credit nr. x/06.09.2007 şi nr. x, subscris de recurenţii-reclamanţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune precizarea că, Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În acest context, recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale privind plata comisionului de procesare şi a comisionului de administrare. În esenţă, susţin că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), unde s-a statuat că:

"articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori,[…], care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În hotărârea preliminară pronunţată în cauza indicată mai sus, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de procesare şi de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Potrivit art. 6.1 şi art. 6.3 din contractele de credit nr. x/06.09.2007 şi nr. x, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de procesare de 1,5%, calculat la valoarea creditului, plătibil integral la data tragerii creditului şi un comision de administrare lunară a creditului, de 0,2%, aplicat la valoarea soldului creditului, achitat la data scadenţa fiecărei rate lunare.

Prin urmare, aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de procesare şi de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

Nu în ultimul rând, se reţine că ambele instanţe anterioare au reţinut caracterul nenegociat al contractelor de credit, astfel încât criticile recurenţilor sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi relative la neprecizarea în contract a scopului pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate, întrucât lipsa menţionării contraprestaţiilor nu poate conduce, în mod singular, la concluzia caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, în conformitate cu jurisprudenţa C.J.U.E.

În plus, potrivit considerentului nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. în cauza C-621/17, instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 789/2018 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 789/2018 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.