Unfairness of currency-risk clauses in foreign-currency loans barred by statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.07.2016, sub nr. x/2916, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D. S.A., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare stipulată în art. 5.1 lit. b) din convenţia de credit nr. x/12.12.2007 şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestuia;

- restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, şi anume restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, la care se vor adauga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale (2.922,20 CHF);

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia (art. 6.1 şi art. 6.1.3.);

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului (la data 12.12.2007, 1 CHF valora 2.12 RON);

- denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională;

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferenţă de curs CHF-RON, ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutaţi, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 38/13.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi împotriva pârâtelor. Au fost obligaţi reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.232,08 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 38/13.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1974 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 38/13.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. şi C. S.A., pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare; a dispus restituirea sumei încasate cu acest titlu şi obligarea la plata dobânzii legale calculată la suma respectivă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 28.07.2016 şi până la achitarea efectivă; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat intimatele-pârâte la plata sumei de 1.000 RON către apelanţi (onorariu avocat) şi apelanţii la plata către intimate a sumei de 3.281 RON; a compensat cheltuielile de judecată menţionate până la concurenţa sumei de 1.000 RON; pe cale de consecinţă, apelanţii au fost obligaţi să plătească intimatelor suma de 2.281 RON reprezentând onorariul avocaţial din apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1974 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. şi intimatele-pârâte D. S.A. şi C. S.A. au declarat recurs.

I. Prin memoriul de recurs, reclamanţii A. şi B. au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii în integralitate a acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea acestora (art. 6.1. şi art. 6.1.3.);

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferenţă de curs CHF-Leu, ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutaţi, la care să se adauge dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale;

- obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, prin analiza efectuată cu privire la obligaţia de informare a reclamanţilor de către pârâtă şi a aplicării principiului nominalismului monetar.

Referitor la principiul nominalismului monetar, recurenţii indică dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, invocând ipoteza cazului de fluctuaţie a preţului monedelor, în sensul că toate împrumuturile contractate după 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

Prin urmare, susţin recurenţii-reclamanţi, principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, fiind chiar regula originară care o permite în caz de fluctuaţie a cursului.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, care pot fi aplicate şi împrumuturilor în bani din prezent, regula restituirii echivalentului preţului intrinsec al monedelor de aur sau argint de la momentul la care au fost împrumutate se aplică şi împrumutului în valută. De aici ar rezulta consecinţa că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs îngheţat la nivelul celui de la data acordării creditului, acesta fiind preţul "intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată.

Totodată, susţin că acest contract de credit nu poate fi considerat un contract aleatoriu şi, cu atât mai puţin, nu poate fi considerat un contract în care întregul risc al ultra-valorizării monedei creditului să fie pus în sarcina consumatorului, mai ales că este, de regulă, un contract-tip de adeziune. Apreciază că, dacă s-ar reţine că un contract de credit de consum este un simplu contract de împrumut căruia i s-ar aplica principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ., cu ignorarea sau înlăturarea normelor speciale privitoare la interzicerea clauzelor abuzive, ar însemna, nici mai mult, nici mai puţin, că acest împrumut este unul cămătăresc.

Mai arată că normele relative la nominalismul monetar sunt norme supletive care nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa părţilor, însă se poate deroga de la acestea.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, textul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părţile nu le pot evita. Raţiunea acestui text este aceea că astfel de contracte forţate nu depind de voinţa niciuneia dintre părţi, deci nu este posibil un abuz de putere economică al profesionistului. Pe de altă parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care conţine aceste clauze abuzive ca fiind contrară dreptului U.E. sau C.E.D.O.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, susţin recurenţii că, este evident că el nu intră sub incidenţa şi nici în înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", ceea ce ar însemna că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub aspectul caracterului său abuziv.

Arată recurenţii că, în ceea ce priveşte condiţiile a căror îndeplinire este necesar a fi examinată în cauză, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, acestea sunt cele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv: clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe şi în detrimentul consumatorului, respectiv să nu respecte criteriile de transparenţă şi inteligibilitate.

Autorii căii de atac invocă şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, precum şi ale art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, apreciind că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, deoarece acest echilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câştigurilor şi pierderilor fiecăreia dintre părţile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenţa acestei clauze, poziţia profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Împrejurarea că părţile au negociat şi stabilit clauzele principale ale contractului (cu privire la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata contractului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezenta cauză ar fi fost negociate. Susţin recurenţii că necesitatea negocierii trebuie să privească fiecare clauză în parte, iar faptul că anumite clauze au fost negociate nu justifică omisiunea profesionistului de a supune negocierii şi restul clauzelor, întrucât caracterul negociat al clauzelor se impune a fi respectat pentru fiecare clauză în parte.

Astfel, clauzele inserate la art. 6.1. şi art. 6.1.3. din contractul de credit, în opinia recurenţilor, se subsumează conceptului clasic al clauzelor de adeziune, clauze ce nu au fost negociate direct cu consumatorul. Arată că, la data semnării contractului de credit - 12.12.2007 - cursul LEU/CHF era de 2,21 RON, iar la începutul anului 2015, acest curs a depăşit 4 RON/1CHF, atingând nivelul de 4,5817 RON/1CHF la 23.01.2015, creşterea faţă de momentul încheierii contractului de credit fiind de aproximativ 130 %.

Recurenţii invocă jurisprudenţa CJUE în materia protecţiei consumatorului din cauzele C-241/98, C-484/08, C-26/13, precum şi pe cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă (deciziile nr. 3661/20.11.2014, nr. 3864/04.12.2004, nr. 1410/21.05.2015).

Mai arată aceştia că au încheiat contractul de credit din 12.12.2007 în condiţiile în care aveau nevoie, în realitate, de lichidităţi în EURO necesare achiziţionării unui imobil, iar nu de franci elveţieni, francul elveţian nefiind o monedă care să se fi bucurat vreodată de utilizare frecventă în România, spre deosebire de euro şi dolarul american. Consideră că francul elveţian a reprezentat o simplă monedă de cont, produsul fiind considerat ca fiind "denominat" în franci elveţieni, un produs financiar prezentat de profesionist drept deosebit de avantajos faţă de altele similare, prin ocultarea brutală a riscurilor.

Informarea deficitară şi neinteligibilă realizată de D. S.A. în calitatea sa de profesionist rezultă şi din simplul fapt că, în întreg contractul de credit, nu se regăsesc explicit cuvintele "franci elveţieni", ci doar denumirea scriptică CHF, care este un cod al valutei respective, alături de precizarea înşelătoare şi susceptibilă de multiple interpretări, că este vorba de un contract "denominat" în CHF, aspect care ar sugera că este vorba doar de o simplă valoare de referinţă pentru creditor.

Mai invocă recurenţii şi dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, care instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod corect, complet şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

Arată că aceste prevederi sunt reiterate în art. 44, art. 56, art. 8 şi art. 27 lit. a) din Legea nr. 296/2004, dar în cazul recurenţilor, obligaţia de informare a fost sumară, înşelătoare, incompletă.

Recurenţii precizează că produsul financiar oferit de bancă este, doar în aparenţă, un simplu contract de credit, pentru că, în realitate, acesta este un instrument financiar derivat - IFD - conform Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară - IFRS standard contabil folosit şi recunoscut în UE începând cu anul 2005 - toate rapoartele băncii fiind consolidate conform IFRS, întrucât: valoarea sa depinde de valoarea unui activ de bază; nu necesită o investiţie netă iniţială sau presupune o investiţie iniţială mai mică decât cea necesară pentru alte active cu răspuns similar la modificarea pieţei; este decontat la o dată ulterioară. Or, în cauză, în opinia recurenţilor, contractul lor încheiat cu banca îndeplineşte simultan cele trei condiţii pentru a putea fi catalogat după standardele internaţionale de contabilitate.

Se mai arată că, potrivit criteriilor CJUE, o clauză potenţial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credinţe şi transparenţei (C-453/10, C-472/10, C-92/11).

În acest sens, arată că cerinţa echilibrului contractual se regăseşte în art. 970 C. civ. de la 1864, obligând cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor, dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000 şi art. 78 din Legea nr. 296/2004, care prevăd ca o îndatorire de rezultat existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Mai susţin recurenţii că, în speţă, pe lângă obligaţia de restituire a împrumutului la cursul majorat cu 130% faţă de momentul acordării, art. 6.1 şi 6.1.3 din contractul de credit au un caracter abuziv evident, dezechilibrat şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, întrucât permit băncii să stabilească singură şi în mod discreţionar cursul valutar la care încasează ratele împrumutului, permiţând profesionistului să aleagă, dintre conturile consumatorului în alte monede decât moneda în care este denominat creditul, pe care dintre ele să îl debiteze şi astfel să aleagă varianta de schimb valutar cea mai profitabilă pentru bancă şi cea mai păgubitoare pentru consumator.

În conformitate cu art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune interese.

În acest sens, recurenţii menţionează cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), potrivit căreia art. 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze. De asemenea, recurenţii indică şi deciziile pronunţate de CJUE în cauzele C-482/13, C-485/13, C-487/13 şi concluzionează că, în cauza de faţă, simpla constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei din condiţiile speciale ale convenţiei nu ar constitui un remediu plenar.

Recurenţii susţin că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, iar asumarea riscului valutar conduce nu numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoştinţă în mod explicit, fiind încălcată astfel obligaţia de informare.

În continuare, recurenţii expun principiul proporţionalităţii şi al coerenţei, precum şi principiul solidarismului contractual, care guvernează conţinutul contractului părţilor, precum şi comportamentul acestora în derularea contractului.

În plus, recurenţii mai arată că, clauzele care instituie riscul valutar în sarcina consumatorului, deşi intră în obiectul principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa de judecată trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Mai fac trimitere recurenţii la considerentele deciziei pronunţate în cauza C-186/16 concluzionând că, analizând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă prin prisma celor reţinute de instanţa de contencios european în decizia indicată, ar rezulta că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), dar, evident, ar fi pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Mai arată recurenţii că şi Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra principiului nominalismului monetar, prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care a arătat, la paragraful nr. 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

II. Prin recursul declarat, pârâtele invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la apărările pârâtelor vizând obligaţia de informare şi de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului, precum şi cele referitoare la enumerarea activităţilor întreprinse de bancă în legătură cu implementarea în sistem, cu punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate, care ar fi justificat valoarea comisionului de acordare.

Totodată, recurentele mai arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat soluţia din perspectiva rigorilor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În acest sens, recurentele invocă jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la exigenţele cerute pentru motivarea unei hotărâri judecătoreşti.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a reţinut faptul că acest contract de credit nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, iar clauza privind comisionul de acordare ar fi fost impusă de către bancă.

După evocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arată că ceea ce defineşte o clauză contractuală abuzivă este neacordarea posibilităţii reale consumatorului de a influenţa efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilităţi. Totodată, susţin că ar fi trebuit să se realizeze o distincţie între obligaţia băncii de informare a consumatorului, adică aceea de a-i aduce la cunoştinţă un anumit aspect şi obligaţia de consiliere, de sfătuire a clientului, aceasta din urmă neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligaţiei de negociere.

Arată recurentele că, ulterior prezentării de către bancă a ofertei sale, ce avea o perioadă de valabilitate de 30 de zile, recurenţii-reclamanţi nu au prezentat/propus o contraofertă băncii, astfel încât, în lipsa unei astfel de situaţii, banca nu putea, din propria sa iniţiativă, să reducă costul, atât timp cât clientul nu o solicitase, sau să înlăture perceperea unor comisioane. Susţin că este esenţial că, în raport de tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligaţia punerii la dispoziţia consumatorului a unei oferte scrise care va cuprinde detaliile/condiţiile contractului, însă nu condiţionează încheierea contractului după expirarea acestei durate minime stabilite prin lege.

Concluzionează recurentele că şi-au îndeplinit această obligaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, prin prezentarea ofertei, cu valabilitatea de 30 de zile. Prin urmare, apreciază că nu se poate susţine în mod justificat că acest contract este unul de adeziune.

O altă critică a recurentelor, subsumată acestui motiv de casare, o reprezintă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin faptul că instanţa de apel a apreciat că existenţa dezechilibrului este o condiţie suficientă pentru declararea caracterului abuziv al clauzei privind comisioanele creditului.

În acest sens, recurentele susţin că textul legal impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor, iar instanţa de apel a analizat doar condiţia dezechilibrului financiar, nu şi a celui juridic, arătând că dovada relei-credinţe este dovedită "per se", din cauza pretinsului dezechilibru.

Mai arată recurentele că nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât, aşa cum rezultă din probele administrate şi din recunoaşterile recurenţilor-reclamanţi, comisionul de acordare a fost prevăzut în contract atât în cuantum fix - suma de 2.922,20 CHF, cât şi în cuantum procentual, respectiv 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri. În acest sens, susţine că este vădit nelegală interpretarea dată de către instanţa de apel a dispoziţiilor cuprinse în Anexa Legii nr. 193/2000 privind îndeplinirea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, deoarece au dat dreptul recurentelor-pârâte de a interpreta cu rea-credinţă şi în mod unilateral această clauză.

Mai evocă recurentele şi dispoziţiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, concluzionând că, din interpretarea acestor texte de lege nu rezultă că recurentele ar fi avut obligaţia de a enumera în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează.

Se susţine şi că aceste comisioane făceau parte din obiectul contractului, fiind excluse de la verificarea caracterului abuziv, iar anularea acestor clauze ar determina o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

De asemenea, se arată că, în aprecierea caracterul înşelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înşelătoare, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat şi diligent, care este în măsură că analizeze consecinţele unei tranzacţii comerciale, noţiune definită atât de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât şi de dispoziţiile din preambulul Directivei nr. 2005/29/CEE.

Chiar dacă s-ar aprecia că acest contract de credit ar fi un contract standard, preformulat, recurentele susţin că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele negociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, susţin recurentele, comisionul de acordare nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, fiind perceput pentru toate activităţile pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilitatea de credit.

Cererile de recurs au fost comunicate părţilor în litigiu.

Prin întâmpinarea formulată, recurenţii-reclamanţi au solicitat, în principal, respingerea recursului pârâtelor ca inadmsibil, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentele-pârâte, prin întâmpinare, au solicitat, în principal, anularea recursului reclamanţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.

În termen legal, recurentele-pârâte au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanţi, susţinând că recursul este admisibil şi că motivele de nelegalitate invocate sunt întemeiate.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de recurenţii-reclamanţi A. şi B., a respins excepţia nulităţii invocată de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. S.A., a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1974 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar, la 19 octombrie 2020, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul declarat de reclamanţi:

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care instituie principiul nominalismului monetar, precum şi a dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 12 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului şi denominarea plăţilor în moneda naţională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 şi reflectată în clauzele contestate.

Se reţine că legislaţia privind protecţia consumatorului, Directiva 93/13/CEE şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al Directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 "Andriciuc", rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi O.H. împotriva Banca Transilvania S.A., cauza C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenţi clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe), a lipsei informării în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 5, art. 8, art. 27 şi art. 44, art. 56, art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenţii au mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Şi această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Aşadar, textul de lege se referă la monede de aur şi argint, iar nu la sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Critica recurentului privind moneda în care a fost tras, în realitate, creditul nu se circumscrie într-o critică de nelegalitate ce ar putea fi verificată de instanţa de recurs, întrucât recurentul pune în discuţie modul de interpretare a probatoriului administrat de instanţele anterioare. Recursul urmăreşte examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, interpretarea probatoriului fiind atributul instanţelor devolutive.

Instanţa supremă constată că, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile recurenţilor-reclamanţi privind instrumentele financiare derivate nu pot fi analizate, întrucât au fost invocate pentru prima dată direct în calea de atac a recursului.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamantele nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii-reclamanţi se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuţie este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzei prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.

II. Recursul recurentelor-pârâte este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la apărările pârâtelor vizând obligaţia de informare şi de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului, precum şi cele referitoare la enumerarea activităţilor întreprinse de bancă în legătură cu implementarea în sistem, cu punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate, care ar fi justificat valoarea comisionului de acordare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând în mod logic raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat soluţia.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia instanţei de apel, ale cărei statuări sunt contrare opiniei recurentelor, nu atrage casarea unei decizii, în lipsa justificării unui motiv de nelegalitate ce ar putea fi încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că, prin sentinţa primei instanţe, s-a reţinut caracterul nenegociat al contractului, iar recurentele-pârâte nu au făcut apel împotriva acestor considerente, care au intrat, astfel, în puterea de lucru judecat. Prin urmare, nefiind învestită nici prin apelul reclamanţilor cu analiza caracterului negociat al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, instanţa de apel nu era obligată să reanalizeze argumentele pârâtelor expuse în vederea dovedirii tocmai a caracterului negociat al clauzei contractuale în discuţie.

Cu toate acestea, cu privire la apărările recurentelor-pârâte privind respectarea obligaţiei de informare şi de prezentare a unei oferte contractuale, care ar fi dovedit posibilitatea intimaţilor-reclamanţi de a influenţa natura clauzei contestate, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că este necesară existenţa unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar în al doilea rând, că nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci, şi nici variaţia, în unele cazuri, a cuantumului comisioanelor sau dobânzilor percepute de bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţa de apel a înlăturat şi apărările băncii privind activităţile efective în contrapartida cărora susţine că a încasat comisionul de acordare.

Astfel, în urma analizei probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că, deşi consumatorul are precizate în contract: obligaţia de a achita comisionul de acordare, baza de calcul pentru determinarea valorii comisionului şi procentul ce urmează a fi aplicat la baza de calcul pentru a stabili cuantumul concret al comisionului de acordare, totuşi, contractul nu permite consumatorului să determine care sunt serviciile pentru care se achită acest comision, întrucât contractul nu indică, în mod precis sau cu titlu exemplificiativ, care sunt prestaţiile la care s-a obligat banca şi pentru care trebuie achitat comisionul de acordare.

Neoferind niciun indiciu în legătură cu ce înseamnă acordarea creditului, a conchis instanţa de apel că nici consumatorul şi nici o terţă persoană nu ar putea sa verifice dacă banca a realizat operaţiunile pentru care susţine că s-a achitat comisionul.

Pe cale de consecinţă, criticile recurentelor-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Nici criticile recurentelor-pârâte subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurentele-invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al comisionul de acordare credit, prevăzut de clauza 5.1 lit. b) din contractul de credit din 12.12.2007.

Recurentele au motivat, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că această clauză nu a fost negociată, faptul că banca nu a avut iniţiativa negocierii, precum şi că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reia situaţia de fapt din cuprinsul întâmpinării din apel nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conţină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Susţinerile privind existenţa negocierii şi a comunicării ofertei de contractare reprezintă chestiuni de fapt, analizate prin decizia pronunţată de instanţa de apel, care a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contestate, sarcina probei revenind recurentei-pârâte, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, aspectele legate de informarea consumatorului, dovedirea bunei-credinţe a băncii şi afirmarea inexistenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Totodată, se reţine că, prin sentinţa civilă nr. 38/13.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a reţinut îndeplinirea caracterului nenegociat al clauzei 5.1. lit. b), iar recurentele-pârâte nu au făcut apel împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, astfel încât aceste statuări au intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

Recurentele-pârâte invocă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit faptul că art. 5.1 lit. b), care instituie perceperea comisionului de acordare, nu este redactat într-un mod clar şi inteligibil, nu precizează serviciile pentru care este perceput şi permite băncii să interpeteze unilateral conţinutul clauzei.

În acest context, instanţa supremă reţine că recurentele invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale privind plata comisionului de acordare.

Se reţine că, în mod corect a statuat instanţa de apel că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-384/14).

Însă, pe baza unei analize a clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contract, instanţa de apel a statuat că dispoziţia vizată este abuzivă, întrucât perceperea comisionului de acordare nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, este calculat raportat la cuantumul creditului nu la volumul de muncă şi în raport de complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în hotărârea preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele reunite C-224/19 şi C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Instanţa de apel a examinat aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că, activitatea generică de "acordare" ce rezultă din denumirea acestui comision, nu justifică valoarea comisionului şi nici nu arată activităţile prestate de către bancă, care să justifice plata acestei sume. Totodată, a mai reţinut că, în conţinutul contractului nu se indică nici care este destinaţia sumelor preluate cu titlu de comision de acordare, nici scopul pentru care se impun astfel de costuri suplimentare, pe lângă perceperea dobânzii, iar comisionul de acordare a fost perceput fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii.

În plus, pe lângă faptul că verificarea îndeplinirii condiţiei comunicării ofertei de contractare în modalitatea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 190/1999 presupune o activitate ce excede verificărilor permise în această cale de atac, instanţa supremă reţine că îndeplinirea conformă a acestei obligaţii de comunicare nu ar putea influenţa soluţia în cauză, cât timp, pentru a nu fi abuzivă, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impun ca o clauză să fi fost efectiv negociată, condiţie neîndeplinită în cauză.

Criticile recurentelor-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că actul normativ invocat nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi clauzele contestate în prezenta cauză.

Totodată, reţine că nici dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în speţă, acestea nefiind în vigoare la data semnării contractului, întrucât au fost introduse abia prin O.U.G. nr. 174/2008 de modificare a O.G. nr. 21/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Critica relativă la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispoziţiile legale suscitate transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa supremă reţine însă că textul de lege pretins greşit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 12 decembrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislaţia naţională şi, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul 6 al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Mai mult decât atât, C.J.U.E. a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-487/08, că art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva CEE 93/13 a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opun unei reglementări naţionale, cum era cea în vigoare la data perfectării contractului de credit în litigiu, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau raportul calitate/preţ, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În acest context, nu se mai impune a analiza dacă clauza privind comisionul de acordare făcea, în adevăr, parte din obiectul principal al contractului, în sensul că viza sau nu o prestaţie esenţială a contractului de împrumut şi care, ca atare, îl caracterizează ori dacă privea raportul dintre cuantumul costului de acordare şi serviciile furnizate în schimbul acestuia, întrucât nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte, ca nefondat.

Întrucât ambele recursuri au fost respinse, recurenta-pârâtă este deopotrivă în culpă procesuală, astfel încât urmează să suporte propriile cheltuieli de judecată avansate în această fază, fără a putea obţine rambursarea acestora de la partea adversă, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurentele-pârâte D. S.A. şi C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1974 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Respinge cererea recurentei-pârâte privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.