Abusiveness of unilateral interest rate modification clauses and prohibition on judicial freezing of exchange rates in foreign currency consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 04 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., să se constate: caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, secţiunea 5, art. 5.1-5.4; caracterul abuziv al clauzei privind majorarea marjei băncii; caracterul abuziv al clauzei de modificare unilaterală a graficului de rambursare, prevăzută la art. 6.2 din contract; caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit încheiat şi eliminarea acestei clauze prevăzută la art. 6.3; nulitatea absolută a actului adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010; să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie aplicabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, având la baza principiul consacrat de regulamentul valutar, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 28 octombrie 2015, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiate, excepţia necompetenţei teritoriale invocate de pârâtă şi excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, iar prin încheierea din 08 februarie 2016 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 1399 din 26 octombrie 2016, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin Sucursala Ploieşti, a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/13.11.2008: art. 5.1, 5.3 şi 5.4 din contract; art. 6.2 şi art. 6.3 din contract; a obligat-o pe pârâtă la adaptarea convenţiei de credit, precum şi la stabilizarea cursului CHF la cursul de 2,5617 RON existent la data încheierii convenţiei de credit (13.11.2008), respingând, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 1500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, la 11 aprilie 2017.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 876 din 19 decembrie 2017, a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 1399 din 26 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă: a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul respingerii cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5.4 şi de stabilizare a cursului CHF la cel existent la momentul încheierii contractului de credit; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi A. şi B. să plătească apelantei-pârâte C. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.007 RON, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

I. Recursul declarat de reclamanţii A. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi solicitând admiterea căii de atac, desfiinţarea, în parte, a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, să fie menţinută sentinţa pronunţată de tribunal, ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi susţin că soluţia instanţei de apel este în parte netemeinică şi nelegală, în ceea ce priveşte clauza 5.4. şi clauza 6.3. şi capătul de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie aplicabil pe toată durata derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor având la bază principiul consacrat de regulamentul valutar.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-186/16 Andriciuc, afirmând că riscul valutar nu intră în obiectul principal al contractului.

Se arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că această clauză 6.3 este clară din punct de vedere formal şi gramatical, totuşi pârâta nu a făcut dovada informării corespunzătoare a reclamanţilor, astfel încât aceştia să fie în stare să evalueze consecinţele economice potenţial semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor financiare.

Totodată, se arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că această clauză nu a fost negociată şi nu s-a făcut dovada informării asupra impactului unei eventuale deprecieri a monedei naţionale în raport cu CHF, a apreciat că soluţia primei instanţe nu poate fi primită, întrucât a fost întemeiată pe instituţia impreviziunii, care nu avea o reglementare în anul încheierii contractului.

În continuare, recurenţii redau o parte din considerentele instanţei de apel şi fac referire la o serie de articole apărute pe site-ul Băncii Naţionale a Elveţiei şi în diverse reviste, cu privire la fluctuaţia monedei CHF, concluzionând că este evident că banca intimată cunoştea situaţia monedei CHF la momentul acordării creditului.

Amintesc recurenţii şi de Directiva nr. 29/CEE privind practicile comerciale incorecte, şi de Legea nr. 363/2007 care transpune această directivă la nivel naţional, acte în vigoare la momentul acordării creditului.

Faptul că în contracte scrie "împrumutatul îşi asumă riscul valutar", susţin recurenţii că, potrivt jurisprudenţei CJUE (cauza Kasler), nu este suficient ca o clauză să fie exprimată corect gramatical pentru a presupune că un consumator mediu a înţeles în mod real la ce se obligă. Astfel, arată recurenţii, conform deciziei CJUE în cauza Kalser, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie să fie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică ea să fie inteligibilă din punct de vedere juridic şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.

În continuare, recurenţii-reclamanţi combat apărările intimatei din apel cu privire la cunoştinţele în materie de creditare ale recurentei-reclamante şi concluzionează că prima instanţă a reţinut în mod corect că, într-o atare situaţie, nu rezultă că art. 6 din Directiva nr. 93/13 s-ar opune ca instanţa naţională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, acest lucru fiind pe deplin justificat de finalitatea Directivei 93/13.

Arată recurenţii că această soluţie este impusă şi de dreptul intern, mai exact de dispoziţiile art. 12 din Noul C. civ., act normativ aplicabil datorită faptului că materia dreptului consumatorului conţine dispoziţii de ordine publică, aşa cum rezultă din reglementarea internă, dar şi comunitară (cauza Banco Espanol de Credito pct. 68), aplicabile şi în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Noul C. civ.

Recurenţii evocă dispoziţiile art. 1271 din Noul C. civ., arătând că obligaţia reclamanţilor a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON româneşti la o valoare mai mare de peste 100% decât la data încheierii contractului de credit - datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor - moneda CHF a avut o apreciere radicală faţă de moneda naţională, prin mecanismul schimbului valutar necesar plăţii creditului - aspect care ar face vădit injustă obligarea reclamantului la executarea obligaţiei în continuare în această modalitate, deoarece: această împrejurare a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor şi întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de reclamant prin prisma noţiunii de consumator mediu şi normal informat şi în lipsa unei informări obiective din partea băncii.

Arată recurenţii că aceştia nu şi-au asumat riscul schimbării împrejurărilor, întrucât în contract nu este menţionat nimic în privinţa riscului valutar; reclamantul a încercat negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului prin negociere directă, aşa cum rezultă din adresa de la fia 19 din dosarul cauzei.

Un alt argument în sprijinul soluţiei adoptate de prima instanţă îl reprezintă, în opinia recurenţilor, fundamentul adoptării Directivei nr. 2014/17/UE. Totodată, arată că, potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, contractele de credit pentru consum trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Avându-se în vedere prevederile art. 969 C. civ. de la 1864, recurenţii apreciază că se impune aplicarea principiului bunei credinţe şi, în temeiul teoriei impreviziunii reglementată de noul C. civ., care a preluat soluţiile din practica judiciară, se impune revizuirea efectelor contractului.

Conchid autorii prezentei căi de atac că nu s-ar putea reţine că s-ar da efect retroactiv legii civile, întrucât noua reglementare consacră doar una dintre soluţiile date de jurisprudenţă. În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Supremă de Justiţie în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ într-un contract cu executare succesivă.

Mai susţin recurenţii că denominarea în moneda naţională a plăţilor se impune conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Arată aceştia că Legea nr. 193/2000, care a transpus conţinutul Directivei nr. 93/13/CE, a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C-240/98) că protecţia conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Se mai arată că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părţi doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contactul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 şi art. 13-14 din aceeaşi lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancţiunea nulităţii absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul poate dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziţii echilibrate ale părţilor.

În continuare, recurenţii-reclamanţi fac referire la Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind validarea produselor bancare noi de către BNR, arătând că acest contract de credit este unul de adeziune, preformulat, aspect recunoscut şi de intimata-pârâtă.

Nu în ultimul rând, se susţine că tranzacţia efectuată de bancă a fost una fictivă, câtă vreme intimata nu a avut în visteria sa sume de bani în franci elveţieni, iar suma de bani a fost acordată în RON, la fel ca şi plata ratelor.

Recurenţii învederează că pârâta nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţia de informare sau că această clauză a fost negociată direct cu consumatorul.

În continuare, recurenţii reiau considerentele privind dezechilibrul major al prestaţiilor părţilor datorat aprecierii CHF faţă de moneda naţională, lipsei francilor elveţieni la casele de schimb valutar, diferenţelor de curs valutar la casele de schimb valutar şi diferenţelor dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare.

Evocă autorii căii de atac jurisprudenţa CJUE din cauzele C-484/08 Caja de Ahorros y Mote de Piedat de Madrid şi C-241/98 Salvat Editores S.A. vs. Jose Sanchez Alcon Prades, C-26/13 Kasler vs. Ungaria.

Pe de altă parte, susţin recurenţii-reclamanţi că acest contract de credit se supune regulilor generale din C. civ. cu privire la obligaţii, el neavând un caracter aleatoriu ci comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.

Se menţionează că stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi, în consecinţă, să îşi asume în cunoştinţă de cauză, riscul valutar.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că dispoziţiile art. 75 şi art. 76 din Codul consumatorului prevăd că contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunosştinţe de specialitate, art. 77 prevăzând că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Se arată că norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare şi control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

Apreciază recurenţii că, din dispoziţiile art. 966-970 C. civ. de la 1864, se desprinde concluzia că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Susţin acesţia că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar, iar prima instanţă ar fi reţinut în mod corect incidenţa teoriei impreviziunii, sens în care recurenţii fac apelul la jurisprudenţa instanţelor din perioada interbelică şi la decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

II. Prin recursul declarat, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea căii de atac şi, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare pe fond, primei instanţe competente, respectiv Tribunalul Bucureşti; în temeiul art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe de apel; în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea recursului, înlăturarea considerentelor instanţei de apel de la pag. 47 alin. ultim, pag. 48 par. 1 şi 2 şi înlocuirea acestora cu propriile considerente.

Recurenta-pârâtă arată, în esenţă, că decizia recurată este nelegală întrucât a fost pronunţată de către o instanţă necompetentă, instanţa de apel în mod eronat respingând apelul pârâtei cu privire la acest aspect, reţinând că nu ar fi operantă clauza atributivă de competenţă agreată de părţi prin clauza 8.2 din contractul de credit.

Susţine recurenta-pârâtă că prin încheierea acestei clauze atributive de competenţă, părţile au derogat de la competenţa teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, consideră că, prin respingerea apelului împotriva soluţiei primei instanţe privind clauzele 5.1., 5.3. şi 6.2., instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Astfel, susţine recurenta-pârâtă că au fost redactate într-un limbaj uşor inteligibil clauzele contractului, iar potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 sunt excluse de la controlul instanţei asupra caracterului abuziv clauzele privind modul de stabilire a dobânzii, dobânzii penalizatoare şi clauza privind obligaţia împrumutatului de a rambursa creditul în valuta în care a fost acordat.

În concret, în ceea ce priveşte formularea clauzelor contestate, recurenta-pârâtă arată că aceste clauze transpun în contractul de credit regulile de drept comun în materia împrumutului cu dobândă, stipulate în C. civ. de la 1864 şi a căror necunoaştere şi neînţelegere intimaţii-reclamanţi nu o pot invoca; acordarea unui credit cu dobândă variabilă este legală şi reprezintă chiar o variantă mai avantajoasă pentru împrumutat, care poate să beneficieze şi de scăderi ale dobânzii; în acest context, explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul evoluţiei dobânzii nu erau necesare pentru ca reclamanţii să înţeleagă conţinutul acestei clauze inclusiv din punct de vedere economic; indicele de referinţă LIBOR CHF este un indice public; marja băncii a fost în mod expres prevăzută în cuprinsul clauzei nr. 1.2 din contract ca fiind 4,2 puncte procentuale pe an, variabilă.

Prin aceeaşi clauză, arată recurenta, în acord cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, cât şi, ulterior, cu dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, au prevăzut că la momentul încheierii contractului, marja era de 6.5%, iar valoarea dobânzii era de 9,573% puncte procentuale pe an, de unde rezultă indicele Libor la momentul încheierii contractului de 3,073%; din însuşi caracterul variabil al dobânzii consumatorii anticipau că aceasta se va putea modifica, dar că o eventuală propunere de modificare urma să fie în mod obligatoriu comunicată şi să antreneze posibilitatea acestora de a denunţa unilateral contractul.

Apreciază deci, că soluţia instanţei de apel este nelegală, având în vedere că, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 modificarea marjei nu era interzisă de legislaţia în vigoare în acel moment.

În acest sens evocă dispoziţiile art. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, dispoziţie care apreciază că a fost ignorată de cele două instanţe anterioare.

Apreciază că dispoziţia referită nu impune nicio condiţie cu privire la necesitatea existenţei motivului întemeiat în contract, ci doar ca respectiva motivaţie să existe. Prin urmare, susţine că instanţa ar fi trebuit să verifice dacă în concret, în realitatea economică au intervenit elemente care să justifice creşterea marjei, întrucât ceea ce trebuia prevăzut în contract era doar posibilitatea profesionistului de a modifica rata dobânzii, ceea ce s-ar fi şi agreat prin contractul dedus judecăţii.

În aceste condiţii, consideră că în mod neîntemeiat instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe de a reţine caracterul abuziv al clauzelor 5.1. şi 5.3, considerând că prin contract părţile trebuiau să determine cazurile în care poate opera modificarea marjei şi, implicit, a dobânzii, cu toate că interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în opinia recurentei-pârâte, ar fi dovedit ca suficient ca împrejurarea ce constituie motivul întemeiat că existe la momentul modificării marjei.

Or, arată recurenta, acest motiv întemeiat a existat pe parcursul executării contractului, întrucât în ultimii ani, pe fondul condiţiilor precare ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, recurenta-pârâtă a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate. În fapt, arată că creşterile de dobândă, permise de contract (până la alinierea sa la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 - care s-a produs, contrar susţinerilor instanţei de apel) au avut drept scop acoperirea costurilor de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară.

Prin urmare, consideră că a dovedit faptul că, în cauza de faţă, au fost îndeplinite condiţiile excepţionale menţionate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către împrumutaţi, iar art. 5 din contract în varianta anterioară alinierii sale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat abuziv.

Arată recurenta că, potrivit notificării transmise intimaţilor cu privire la modificarea marjei, care ar fi în acord cu logica şi spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când recurenta a fost nevoită să majoreze dobânda, intimaţii au avut opţiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare recurentei că nu acceptă noile rate ale dobânzii (şi să restituie creditul utilizat prin refinanţarea soldului fie de la recurenta-pârâtă, fie de la altă bancă, fără plata vreunui comision pentru rambursarea anticipată), întocmai cum prevăd dispoziţiile legale menţionate.

Însă, intimaţii-reclamanţi nu au denunţat revizuirea marjei, ci au ales continuarea relaţiilor contractuale cu banca, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a aliniat contractul cu noua legislaţie, marja devenind fixă la valoarea existentă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a apreciat în mod neîntemeiat că recurenta nu ar fi făcut dovada caracterului negociat al contractului de credit, sens în care prezintă procedura desfăşurată între părţi, anterior semnării contractului şi evocă răspunsurile reclamanţilor la interogatoriul administrat în primă instanţă.

Suplimentar, arată recurenta că împrumutaţii au avut nu numai posibilitatea de negociere directă a conţinutului clauzelor propuse de C., ci şi pe cea de opţiune între produsele financiare ale mai multor bănci care activează pe piaţă, selectând oferta C. dintre mai multe oferte ale altor bănci. În aceste condiţii, apreciază că este evident că împrumutaţii au optat pentru oferta C. în CHF cu o dobândă variabilă întrucât, la acel moment, respectivul produs de creditare era printre cele mai bune de pe piaţă şi corespundea întrutotul nevoilor lor.

Susţine autoarea prezentei căi de atac că, indiferent de interpretarea care s-ar da noţiunii de clauze impuse, în niciun caz nu s-ar putea considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiţii pe care art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive.

Astfel, arată că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului. Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credinţe trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de-a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ, aspect pe care susţine recurenta că reclamanţii nu l-au dovedit, în raport de dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ.

Însă, recurenta susţine că a dovedit buna sa credinţă în relaţia contractuală, iar prin stipularea clauzei de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat se solicită doar îndeplinirea întocmai a reguli comune privind împrumutul de consumaţie.

Susţine că instanţa trebuie să se raporteze la întreg probatoriul administrat (norme interne de creditare) şi la faptul că banca a promovat produsele de creditare în funcţie de tipul acestora (credit ipotecar, de investiţii imobiliare, de nevoi personale, etc.), cât şi la faptul că intimaţii-reclamanţi nu au probat contrariul acestor susţineri şi nu au demonstrat că banca ar fi promovat creditul în CHF altfel decât creditul în alte monede, iar sarcina probei cu privire la aceste aspecte revenea exclusiv acestora.

Arată că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat şi dobânda bancară, comisionul de acordare şi cel de restructurare/reeşalonare.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-pârâtă învederează că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că nu ar fi intervenit acceptarea tacită a actului adiţional de aliniere a contractului la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, fiind interpretate greşit dispoziţiile art. 95 din textul normativ indicat.

Susţine recurenta că principiul general degajat de prevederile ordonanţei este acela că informarea consumatorilor se face pe hârtie sau pe alt suport durabil. Conform art. 7 pct. 15 din acelaşi act normativ, suportul durabil este orice instrument care permite consumatorului să stocheze informaţii care îi sunt adresate personal, astfel încât acestea să fie accesibile pentru consultare în viitor, pe o perioadă de timp adecvată scopului informaţiilor şi care permite reproducerea fidelă a informaţiilor stocate. Prin urmare, textul legii nu prevede obligaţia băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale prin care se transpun prevederile obligatorii ale O.U.G. nr. 50/2010 cu consecinţa modificării implicite a contractului de credit.

Contrar celor reţinute de cele două instanţe anterioare, recurenta susţine că are doar o obligaţie de diligenţă privind informarea consumatorilor, obligaţie a cărei îndeplinire consideră că a dovedit-o.

În acest context, precizează că unul dintre principiile fundamentale de drept este acela că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, iar conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actului adiţional de aliniere este considerată acceptare tacită de către consumator.

Mai susţine şi faptul că, în mod nefundamentat, instanţa de apel a formulat considerente în sensul că pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de informare ce revenea profesionistului, ceea ce ar fi determinat caracterul abuziv al clauzei reglementate de art. 6.3.

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă apreciază că se impune înlocuirea considerentelor instanţei de apel cu unele care să reflecte analiza obligaţiilor băncii din perspectiva jurisprudenţei CJUE din cauza Andriciuc.

La 10 aprilie 2018, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la 02 mai 2018, prin care a solicitat, în principal, în baza art. 489 C. proc. civ., admiterea excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamanţi, cu consecinţa anulării căii de atac şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 26 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 11 iunie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata recursurilor declarate recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 16 noiembrie 2020, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Conform certificatului de moştenitor suplimentar nr. 36 din 31.01.2020 eliberat de Biroul Notarial Individual D., de pe urma reclamantului B., decedat la 27.02.2018, au rămas ca moştenitori legali reclamanta A. (soţie supravieţuitoare) şi E. (fiu), acesta din urmă fiind introdus în cauză şi continuând procesul în locul recurentului-reclamant decedat după pronunţarea deciziei atacate.

Analizând recursurile declarate în cauză, pe baza criticilor formulate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul declarat de reclamanţi:

O primă critică a recurentei-reclamante vizează motivarea contradictorie dintre considerentele pentru care instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzelor care instituie dobânda variabilă, prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2008 şi cele pentru care a considerat că art. 5.4 din acelaşi contract, care instituie dobânda penalizatoare, nu prezintă caracter abuziv.

Critica este nefondată.

Instanţa supremă reţine că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate.

Instanţa de apel a reţinut că, atât cuantumul cât şi modalitatea de calcul a dobânzii penalizatoare este clar precizat, iar posibilitatea stabilirii de penalităţi pentru neîndeplinirea obligaţiilor băneşti la scadenţă este una legală. Totodată, a reţinut că nu poate fi primită nici pretinsa lipsă de transparenţă, reţinută de judecătorul fondului, în condiţiile în care neincluderea penalităţilor în sarcina băncii nu se justifică, mai ales că în contract nu se prevede vreo obligaţie din partea băncii de a mai plăti reclamanţilor, după efectuarea tragerii creditului, vreo sumă de bani, situaţie în care să se pună problema nerespectării acesteia şi, implicit, a necesităţii plăţii de dobânzi penalizatoare.

Argumentele hotărârii instanţei de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează, în mod corespunzător, soluţia cuprinsă în dispozitiv, respectiv aceea de admitere a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, cu privire la clauza prevăzută de art. 5.4 din contractul de credit nr. x/13.11.2008, ce reglementează dobânda penalizatoare.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au criticat soluţia instanţei de apel cu privire la clauza 6.3 din contract şi cererea de convertire a creditului în Ron, la cursul de la data încheierii contractului, respectiv 13.11.2008.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că, prin sentinţa nr. 1399/26.10.2016, prima instanţă a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale de la art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 şi art. 6.3; a obligat pârâta la adaptarea convenţiei de credit şi la stabilizarea cursului CHF la cursul de 2,5617 RON existent la data convenţie ide credit (13.11.2008); a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Prin decizia atacată, a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta C., fiind schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul respingerii cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5.4 şi de stabilizare a cursului CHF la cel existent la momentul încheierii contractului de credit. Totodată, au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin urmare, instanţa supremă reţine că soluţia primei instanţe în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei 6.3 din contract, ce prevede restituirea ratelor de împrumut în moneda creditului, respectiv în franci elveţieni, a fost menţinută în apel, astfel că reclamanţii nu prezintă niciun interes, din această perspectivă, în formularea criticilor privind caracterul abuziv al acestei clauze, derivat din lipsa de negociere, lipsa informării şi lipsa caracterului transparent al acestei clauze, sens în care nu va proceda la analiza acestora.

În acest context, este relevant a se reaminti că, instanţa de apel a reţinut, referitor la clauza 6.3 din contract, că "…pârâta, căreia îi revine sarcina probei, nu a făcut dovada informării corespunzătoare a reclamanţilor […], neinformare care determină neîntrunirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei analizate, concluzia primei instanţe, privind caracterul abuziv al acesteia, fiind corectă."

Motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenţii-reclamanţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

În primul rând, constată că recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat o parte din critici pe dispoziţiile art. 6, art. 12 şi art. 1271 din Noul C. civ., însă, având în vedere data încheierii contractului, 13.11.2008, acesta este reglementat de C. civ. de la 1864, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 şi, în completare, de legile privind protecţia consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

Aşa cum recunosc şi recurenţii, clauza care instituie restituirea împrumutului în moneda creditului reprezintă o reluare în contract a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Potrivit dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, "(1) obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contrat; (2) întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine, aspect necontestat, că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor contractuale la un anumit nivel, şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Recurenţii au mai făcut referire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua plăţi în valută", care se pot efectua şi în valută. Acordarea de credite în valută şi efectuarea plăţilor asumate prin convenţii de credit în valută este permisă aşadar în temeiul prevederilor de excepţie cuprinse în anexa 2, dar şi în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Criticile recurenţilor privind aplicarea în cauză a dispoziţiilor Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit nu pot fi primite.

Potrivit definiţiei oferită de art. 3 lit. l) din acest act normativ, riscul valutar este o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Astfel, pe de o parte, din interpretarea dispoziţiilor acestei norme nu se poate ajunge la concluzia sugerată de recurenţi, iar, pe de altă parte, cum riscul valutar este inerent oricărui contract încheiat într-o monedă străină, implică o apreciere asupra unei situaţii de fapt, incompatibilă cu cercetarea ce se poate efectua în această etapă procesuală.

Cât priveşte pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, reflectată în decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1964, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii-reclamanţi se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat mai devreme, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.3 din contract.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/Leu, aşa cum se urmăreşte, nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, ori reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existenţa unei clauze abuzive instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia".

În schimb, potrivit hotărârii C.J.U.E., pronunţată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, paragraful 32, atunci când un contract încheiat între un profesionist şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, Curtea a admis că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 nu se opune ca instanţa naţională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, în situaţii în care invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanţa să anuleze contractul în ansamblul său, expunându-l prin aceasta pe consumator unor consecinţe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi în acest fel penalizat (a se vedea printre altele Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, punctele 80 şi 83).

Or, în speţă, constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.3 din contract nu ar putea avea ca efect decât fie înlăturarea acestei clauze, fie înlocuirea ei cu norma de drept supletiv prevăzută la art. 1578 C. civ. de la 1864 (art. 2164 alin. (2) din Noul C. civ.), privind principiul nominalismului monetar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul continuat de recurenţii-reclamanţi A. şi E., prin reprezentant legal A., în calitate de moştenitori ai reclamantului B., împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

II. Cu privire la recursul declarat de pârâtă:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel în ce priveşte respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială, apreciind că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 19 C. proc. civ. de la 1865 şi art. 113 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevăd că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: (8) instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor", iar art. 126 alin. (2) din acelaşi cod dispue în sensul că "în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată nescrisă".

Dispoziţiile art. 19 C. civ. de la 1865 prevedeau faptul că, "părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16".

În acest context, se reţine că, prin contractul de credit încheiat la 13.11.2008, părţile au inserat o clauză atributivă de competenţă, în favoarea instanţei de la sediul băncii.

Totodată, se reţine că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, întemeiată pe dispoziţiile legale din materia protecţiei consumatorului, a fost introdusă de reclamanţii consumatori pe rolul instanţelor din Ploieşti, la 4 martie 2015.

Potrivit art. 24 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Prin urmare, cum procesul a fost pornit în anul 2015, în mod corect a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea dispoziţiilor Noului C. proc. civ. şi, implicit a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 şi 126 alin. (2) din acest act normativ.

Cum convenţia privind alegerea instanţei competente a intervenit la momentul încheierii contractului, deci înainte de naşterea dreptului la despăgubire, faţă de prevederea legală citată rezultă că, ex lege, clauza invocată de către recurenta-pârâtă este considerată nescrisă, astfel că prorogarea de competenţă învederată este neoperantă în cauză.

Ca urmare, competenţa soluţionării cererii introductive este una alternativă, motiv pentru care în mod corect instanţele de fond au reţinut că Tribunalul Prahova era competent să judece cauza, raportat la domiciliul reclamanţilor şi la dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de recurs analizat fiind nefondat.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la reţinerea caracterului abuziv al clauzelor 5.1, 5.3 şi 6.2 din contractul de credit.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

La momentul încheierii contractului, banca era obligată să-l informeze pe consumator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, cel puţin, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va recalcula rata dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie arătată în mod expres în contract, cu precizarea condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, "conform deciziei băncii", ca element în stabilirea dobânzii contractuale, impune concluzia că situaţia de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu este operantă în cauză. Aşadar, în mod corect, instanţele devolutive au procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerinţelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă. Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Instanţa supremă reţine şi că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unui criteriu prezentat explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Având în vedere dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât dau dreptul exclusiv profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, clauzele privind marja variabilă a băncii, care poate fi modificată conform deciziei sale, creează un dezechilibru semnificativ între părţi, chiar în înţelesul pe care pârâta îl dă acestei noţiuni, respectiv de lipsă a contraprestaţiei sau a dreptului corelativ al consumatorului de a proceda în acelaşi fel.

Înalta Curte subliniază că în contract nu sunt prevăzute motivele întemeiate pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii plătibile de către consumator. Chiar dacă se raportează şi la un indice de referinţă extern şi obiectiv verificabil, banca şi-a rezervat în mod nelegal şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, dreptul de a-şi modifica marja de dobândă, conform deciziei sale discreţionare şi netransparente. Orice explicaţii ulterioare ale băncii privind raţiunea economică a majorării marjei nu pot acoperi deficienţele prevederilor contractuale iniţiale.

Apărarea recurentei-pârâte privind informarea consumatorului prin înmânarea graficului de rambursare pe toată perioada contractuală nu poate fi primită, de vreme ce, prin teza a II-a a clauzei 5.3 se prevede că "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului (...) împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat". Totodată, clauza 6.2. prevede faptul că graficul de rambursare poate fi modificat din timp în timp conform art. 5.3.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract, în mod clar, neechivoc şi obiectiv.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că modul de redactare al clauzelor analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcţie de care dobânda ar urma să fie modificată, faptul că banca îşi "rezervă dreptul" de a revizui rata dobânzii, conduc la concluzia dezechilibrului semnificativ creat de respectiva clauză între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei.

Neîndeplinirea condiţiei clarităţii clauzei reţinută de instanţa de apel a avut drept consecinţă incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare de către instanţă nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general şi a interesului particular al consumatorului, sancţiune echivalentă nulităţii absolute a acestor clauze.

Potrivit hotărârii C.J.U.E., pronunţată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, "consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanţei naţionale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligaţia de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 şi jurisprudenţa citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C-38/17, EU:C:2019:461, punctul 42).

Astfel, se reţine că, între părţi au fost încheiate mai multe acte adiţionale prin care a fost modificată clauza privind variaţia dobânzii, în contextul cererilor de reeşalonare formulate de împrumutaţi, contractul rămânând în vigoare între părţile contractante.

A mai invocat recurenta-pârâtă faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi a reţinut, în mod nelegal, că nu ar fi intervenit acceptarea tacită a actului adiţional de aliniere a contractului cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de informare a consumatorilor despre conţinutul actului adiţional.

Instanţa supremă nu poate primi aceste critici întrucât, în realitate, prin intermediul lor, recurenta-pârâtă urmăreşte reevaluarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la îndeplinirea obligaţiei de informare, or recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, verificarea aspectelor factuale intrând în atributul instanţelor devolutive.

În acest sens, concluzia la care instanţa de apel a ajuns referitor la depunerea de către bancă a diligenţelor pentru informarea reclamanţilor consumatori are la bază o analiză a probatoriului administrat, a puterii doveditoare a prezumţiei, prin raportare la clauzele stipulate de părţi în contract (pct. 5.3), fără a putea fi cenzurată în cadrul unui control de legalitate specific recursului.

O ultimă critică a recurentei priveşte un pretins caracter vătămător al considerentelor prin care instanţa de apel, deşi ar fi constatat lipsa caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 din contract, ar fi reţinut că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare ce revenea profesionistului.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a admis apelul privind clauza 6.3 şi capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb, apreciind că această clauză nu are caracter abuziv, dar din perspectiva faptului că prima instanţă ar fi reţinut eronat aplicabilitatea impreviziunii. Astfel, susţine că soluţia astfel pronunţată, este corectă, dar unele considerente ale deciziei indică faptul că banca nu şi-ar fi respectat obligaţiile precontractuale de informare cu privire la consecinţele vătămătoare ale hipervalorizării CHF, cu privire la avertizarea asupra impactului probabil al unei deprecieri severe a mijloacelor legale de plată a statelor membre, ceea ce ar fi antrenat lipsirea clauzei de caracter inteligibil şi existenţa caracterului abuziv al acesteia.

Critica recurentei-pârâte, care poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivarea contradictorie, nu poate fi primită.

În primul rând, aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, prin decizia nr. 876 din 19 decembrie 2017, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă, Curtea de Apel Ploieşti a validat soluţia primei instanţe şi a menţinut constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2008.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, "…deşi se poate aprecia că clauza 6.3 este clară din punct de vedere formal şi gramatical, reclamanţii având cunoştinţă despre moneda în care au solicitat şi obţinut împrumutul şi în care trebuie să îl restituie, totuşi pârâta, căreia îi revine sarcina probei, nu a făcut dovada informării corespunzătoare a reclamanţilor, astfel încât aceştia să fie în stare să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare". Totodată a reţinut că, întrucât această lipsă de informare "determină lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei analizate, concluzia primei instanţe, privind caracterul abuziv al acesteia", este corectă.

Faţă de soluţia instanţei de apel, ce rezultă fără echivoc din dispozitivul deciziei, de menţinere a soluţiei primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei 6.3, rezultă că, în speţă, considerentele criticate de recurenta-pârâtă (de la pag. 47 alin. ultim şi pag. 48 primele două paragrafe) sunt decisive, explicitează şi justifică dispozitivul, astfel încât nu se poate reţine vreo contradicţie sub acest aspect.

În consecinţă, criticile privind lipsa caracterului abuziv al clauzei 6.3 (expuse la pct. C din memoriul de recurs) nu pot fi primite, în raport de dispoziţiile art. 22 şi art. 461 C. proc. civ., întrucât recurenta-pârâtă trebuia să formuleze recurs principal la soluţia din dispozitiv, de menţinere a sentinţei primei instanţe în privinţa clauzei în discuţie, conform art. 461 alin. (1) C. proc. civ., iar nu doar recurs la considerente, întemeiat pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat/continuat de recurenţii-reclamanţi A. şi E., prin reprezentant legal A., în calitate de moştenitori ai reclamantului B., împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.