Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 329/2022 AI generated

Defendant's appeal rejected: counter-guarantee payment of 490,890.71 RON plus interest and costs upheld under Annex C7 verification regime

Case Number Decizia nr. 329/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed as unfounded the appeal filed by the defendant against the Court of Appeal's decision, thereby upholding the appellate judgment that had reversed the trial court's dismissal and ordered the defendant to pay the claimant 490,890.71 RON as a counter-guarantee plus statutory interest from 14 May 2020 and costs. The dispute arose from a counter-guarantee framework agreement under which the defendant refused payment, alleging that the beneficiary SME was in enforcement proceedings at the time of the guarantee and thus ineligible; the trial court agreed, but the Court of Appeal held that the claimant had fulfilled its verification duties under the contract and the refusal was unjustified. Decisively, the court applied the parties' contract (the 1/2012 Convention) as binding law, holding that the exhaustive list of documents in Annex C7 defined the claimant's verification obligation, that the defendant bore its own duty to verify eligibility before confirming the notified guarantee under art. 4.3, and that it could not later refuse payment on grounds outside the agreed contractual mechanism; the court also rejected the misapplication of contract interpretation rules and the standard of diligence, as the Convention imposed good-faith diligence on both parties, and distinguished prior case law because the contract there imposed broader investigative duties.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1266 C. civ, art. 1270 C. civ, art. 2018 C. civ, art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Defendant's appeal rejected: counter-guarantee payment of 490,890.71 RON plus interest and costs upheld under Annex C7 verification regime: Prima critică vizează interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d) din Norma 1/2012, în coroborare cu art. 2017 şi art. 1266 C. civ.

Keywords

AI generated
counter-guarantee contract interpretation obligation to pay enforcement costs grounds for cassation framework decision

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Fondul Roman de Contragarantare S.A (FRC) obligarea paratei la plata sumei de 490.890,71 RON, reprezentând contragaranţia aferenta garanţiei asumate de reclamanta in favoarea A. in baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din data de 28.06.2012 şi Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/16.07.2012 pentru beneficiarul B. S.R.L. şi a dobânzii legale calculată de la data de 14.05.2020 (ce reprezintă data împlinirii termenului de 90 de zile în care pârâtul avea obligaţia să achite contragaranţia şi până la achitarea efectiva a debitului, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentinţa civilă 2293/23.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM) a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 2293/2020, solicitând admiterea apelului cu schimbarea în tot a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1394/A din 14 septembrie 2021 a admis apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN (împotriva sentinţei civile nr. 2293/23.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020 având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A..

A schimbat sentinţa în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată.

A obligat parata să plătească reclamantei suma de 490.890,71 RON, cu dobânda legală de la data de 14.05.2020 până la achitarea debitului.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.513,90 de RON, cheltuieli de judecata la prima instanţă.

A obligat intimata-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 4256,95 de RON, cheltuieli de judecata în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În circumstanţierea litigiului, recurenta-pârâtă a reluat mecanismului de acordare a contragarantiilor de către Fondul Român de Contragarantare şi situaţia contragaranţiei acordate pentru societatea B. S.R.L..

Argumentarea motivelor de recurs formulate de către recurenta-pârâtă cuprinde patru critici aduse deciziei recurate.

Prima critică vizează interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d) din Norma 1/2012, în coroborare cu art. 2017 şi art. 1266 C. civ.

În esenţă se reproşează instanţei de apel că întregul mecanism juridic în interpretarea voinţei părţilor şi a scopului Convenţiei a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, respectiv Anexa C7 la Convenţie.

Dispoziţiile din Anexa C7 trebuie interpretate sistematic şi teleologic, după voinţa concordantă a părţilor, în respectarea scopului Convenţiei 1/2012 şi a Normei 1/2012, iar nu să fie interpretate după sensul literal al termenilor, în contradicţie cu art. 1266 şi art. 1270 C. civ.

Pentru a pronunţa o hotărâre justă şi legală, dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 şi Norma nr. 1/2012 trebuie interpretate sistematic, pentru a ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi prin Convenţia nr. 1/2012 şi pentru a respecta scopul contractului şi a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înfiinţată.

Susţinerea instanţei de apel în sensul că obligaţia reclamantei era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C7 la Convenţie arată recurentul că nu este îndestulătoare, această obligaţie trebuie completată cu cele din materia mandatului. Declaraţia pe propria răspundere nu poate fi îndestulătoare în dovedirea criteriului privind executarea silită, întrucât din situaţiile financiare rezultă în mod cert datorii ale beneficiarului cu data scadentă.

Instanţa de apel nu a luat în considerare apărările pârâtei cu privire la datele din Formularul F30, în acest fel a lăsat fără efecte juridice dispoziţiile art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din Convenţie, în coroborare cu art. 1266 şi art. 1270 C. civ., pretins încălcate.

În consecinţă, pârâta susţine că instanţa de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenţionale în interpretarea lor teleologică şi sistematică corectă, dispoziţii care nu se exclud, iar obţinerea declaraţiei pe proprie răspundere nu respectă respectarea prevederilor stabilite prin Convenţie şi Normă.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la obligaţia reclamantei de a constata că beneficiarul avea datorii la bugetul de stat, în baza verificărilor obligatorii şi nu neapărat în baza unei verificări suplimentare sau în baza unor uzanţe.

Recurenta face trimitere la necesitatea unei analize diligente a reclamantei, în temeiul căreia avea obligaţia de a analiza situaţiile financiare ale beneficiarului, pentru a analiza criteriul de eligibilitate cu privire la dificultatea financiară în care s-ar afla acesta.

A treia critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea eronată de către instanţa de apel a art. 5.1 din Convenţie, în coroborare cu art. 2018 C. civ.

Reclamanta răspunde pentru cea mai mică culpă în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel că trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului.

Printr-o minimă diligenţă de verificare a Formularului F30, reclamanta putea să cunoască starea de executare silită.

Obligaţiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei, întrucât trebuie acţionat cu diligenţă şi prudenţă şi la momentul plăţii garanţiei contragarantate, conform art. 5.1 din Convenţia nr. 1/2012.

Contrar afirmaţiilor instanţei de apel, reclamanta avea obligaţia de a solicita informaţii de la organele abilitate în legătură cu lămurirea stării de executare silită.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la stabilirea eronată de către instanţa de apel a faptului că prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare ar interveni culpa pârâtei, întrucât în etapa confirmării este o etapă distinctă faţă de etapa analizei şi implicit a plăţii contragaranţiei.

În etapa distinctă a executării contragaranţiilor, prevăzută sub Capitolul 6 din Convenţia de contragarantare 1/2012, contractul dintre părţi stabileşte în mod explicit faptul că pârâta este îndreptăţită să refuze executarea contragaranţiei, în situaţia în care cu ocazia examinării cererii de executare se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară acordării şi confirmării.

Recurenta mai invocă dispoziţiile art. 6.4 alin. (4) potrivit cărora pârâta este îndreptăţită să nu plătească contragaranţia, în situaţia în care se descoperă cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei.

Recurenta face trimitere la jurisprudenţa în cauze similare, respectiv decizia nr. 1332/17.09.2019.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt presupune încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de recurenta-reclamantă la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit, în calitate de finanţator, suma de 960.000 RON, reprezentând garanţia în procent de 80% aferentă creditului acordat societăţii B. S.R.L., recurenta-reclamantă a solicitat recurentului-pârât plata sumei de 490.890 RON, cu titlu de contragaranţie, în limita procentului agreat, de 60%.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că, la data acordării contragaranţiei, beneficiarul se afla în executare silită, fiind neeligibil pentru obţinerea unei contragaranţii, în temeiul art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 coroborat cu art. 5 din Anexa la Ordinul MECMA nr. 2199/2011.

Criticând decizia curţii de apel care, reformând sentinţa primei instanţe, i-a atras răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a art. art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, raportat la art. 1266 şi art. 1270 C. civ., invocând greşita interpretare a prevederilor contractuale în acord cu intenţia comună a părţilor şi interpretarea sistematică şi teleologică a normelor legale incidente.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenţiei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, şi raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2020, a stabilit că recurenta-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, iar motivul pentru care a fost refuzată plata contragaranţiei nu reprezintă un caz de justificare a unui refuz de plată.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2020, se prevede că pârâta plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în Anexa C7 la acesta.

Astfel cum a statuat şi instanţa de prim control judiciar, nu s-a realizat o interpretare a Convenţiei, clauzele având un conţint clar care rezultă din contract, ci o interpretare a probatoriului administrat.

Prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare dintre părţi, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat recurenta-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la Convenţia dintre părţi.

Prin urmare, cum în chiar convenţia lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condiţiilor de acordare a contragaranţiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părţile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii, este nefondată critica recurentei-pârâte, care a reproşat curţii de apel considerentul potrivit căruia Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi fost obligat să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Întrucât părţile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmaţiile recurentei-pârâte potrivit cărora prezentarea documentelor din Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 ar reprezenta un demers minim.

Pretinzând ca F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, iar această concluzie nu poate fi înfrântă de împrejurarea, afirmată de către aceeaşi recurentă, potrivit căreia în alte ocazii, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi efectuat verificări şi în afara cadrului contractual.

În altă ordine de idei, titularul recursului de faţă a arătat că reclamanta ar fi trebuit să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu diligenţa cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Astfel, notează că şi Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revenea obligaţia de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, potrivit art. 4.3 din contract. Toate aceste obligaţii, potrivit mecanismului contractual, trebuie îndeplinite de Fondul Român de Contragarantare S.A. anterior confirmării contragaranţiilor notificate.

În ceea ce priveşte critica privind aplicarea eronată a art. 5.1 din Convenţie, coroborat cu art. 2018 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din acelaşi act normativ, "Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranţiilor.

Iar la pct. 13 se instituie obligaţia ca, prin convenţii de contragarantare, să fie puse în aplicare condiţiile în care se acordă contragaranţiile.

Este real însă că instanţa de apel a recunoscut că atât la data declaraţiei de eligibilitate, cât şi la data acordării contragaranţiei, beneficiarul se afla în executare silită, aşa cum rezultă din adresa nr. x/29.01.2020 emisă de A.N.A.F. Cu toate acestea, instanţa trebuie să se pronunţe în limitele stabilite de Convenţia nr. 1/2020 şi să stabilească faptul dacă reclamanta a verificat că beneficiarul se afla în executare silită.

Pentru pretinsa nesocotire a art. 5.1. din convenţie, se reţine că, mecanismul contractual a fost reglementat de Convenţia nr. 1/2012, care reprezintă legea părţilor şi care stabileşte că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declaraţia pe propria răspundere.

În ceea ce priveşte ultima critică adusă deciziei recurate, care se referă la îndreptăţirea pârâtei de a refuza executarea contragaranţiei, în situaţia în care cu ocazia examinării cererii de executare se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară a acordării şi confirmării contragaranţiei, se apreciază că şi aceasta este nefondată.

Art. 4.3 din Convenţie impune şi Fondului Român de Contragarantare S.A. obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării, iar în aceste condiţii, riscul operaţional nu revine doar garantului.

În situaţia în care pârâta aprecia că reclamanta era necesar să efectueze verificări suplimentare, trebuia să invoce aceste pretinse obligaţii la momentul notificării din partea reclamantei şi să refuze confirmarea notificării şi să nu perimită continuarea acestei proceduri.

În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că într-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuat că Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. îi revine obligaţia de a analiza toate circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă relevă că în speţa în care a fost pronunţată, contractul care fusese dedus judecăţii prevedea obligaţia de evaluare a tuturor circumstanţelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranţiei. În schimb, în litigiul de faţă Convenţia de contragarantare a trasat Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7.

De aceea, critica expusă în precedent nu are aptitudinea de a-i aduce niciun beneficiu recurentei-pârâte.

Considerentele expuse anterior relevă că motivul de nelegalitate invocat nu justifică măsura casării deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMAN de CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1394/A din 14 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL de GARANTARE a CREDITELOR pentru INTREPRINDERILE MICI şi MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.