Counter-guarantee liability: exclusion of operational risk and state aid defenses against contractual credit risk assumption

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 27.03.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.- IFN a chemat în judecată pe pârâta Fondul Roman de Contragarantare S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contragaranţiei în sumă de 745.157,05 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 12.12.2017, până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 şi următoarele C. proc. civ. şi dispoziţiile C. civ.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, excepţia prematurităţii cererii iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 5776/04.10.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.11.2018, sub nr. x/2018 iar, prin sentinţa civilă nr. 396/14.02.2019, pronunţată în acest dosar, a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a fost anulată cererea de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Împotriva sentinţei civile nr. 396/14.02.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel reclamanta, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1752/29.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, dispunându-se anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 791/25.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în rejudecare, a fost admisă excepţia lipsei de interes şi s-a dispus respingerea cererii ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentinţe au formulat cereri de apel ambele părţi, care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2020, iar, prin decizia intermediară nr. 164/28.01.2021, apelurile au fost admise, dispunându-se anularea în tot a sentinţei apelate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

La termenul stabilit de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă pentru rejudecare s-a dispus unirea cu fondul cauzei a excepţiei prematurităţii, invocată de pârâtă prin întâmpinare; de asemenea, a fost încuviinţată şi administrată, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia nr. 344/A/2021 din 25 februarie 2021 a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis cererea formulată de reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 745.157,05 RON reprezentând contragaranţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data de 12.12.2017 şi până la achitare.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.073,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 04 mai 2021 (data poştei), pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 344/1/2021 din 25 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 06 mai 2021.

Motive de recurs.

Cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect normele de drept material greşit aplicate sunt menţionate ca fiind dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1080 şi art. 1540 C. civ., art. 10 din Legea nr. 78/2000, art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul BNR nr. 24/2006 raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi art. 6.1 lit. d) din Norma nr. 1/2010.

Sub un prim aspect se arată că stabilind că nu se poate pune problema garantării unui risc operaţional de către pârâtă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat prevederile art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2020 potrivit cu care pârâta suportă riscul IMM-urilor, dar nu preia riscul operaţional al Garantului în coroborare cu art. 969, art. 977, art. 982 C. civ.

Plecând de la această interpretare greşită, instanţa de apel confundă riscul operaţional cu dovedirea activităţii infracţionale a beneficiarului contragaranţiei şi adaugă la convenţia părţilor, stabilind că pârâta ar avea obligaţia să dovedească că activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei a dus la intrarea în insolvenţă a acestuia.

Interpretând cadrul convenţional reglementat de art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2020, instanţa de apel trebuia să observe că pârâta nu preia decât riscul de credit al beneficiarului, iar schimbarea destinaţiei creditului de către beneficiarul contragaranţiei nu se încadrează în riscul de credit. Cu alte cuvinte, înţelegerea părţilor care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convenţional, este ca pârâta preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Din această perspectivă soluţia instanţei de apel este fundamental eronată, de vreme ce a stabilit că pârâta preia orice formă de risc a IMM-ului beneficiar inclusiv riscul de fraudă.

Coroborând prevederile evocate, recurenta-pârâtă arată că rezultă cu claritate că se preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu riscul operaţional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

În contextul unor anchete penale, plata de către pârâtă a contragaranţiei ar fi reprezentat, pe de o parte un prejudiciu pentru resursele Statului Român, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancţionat ca atare de legislaţia europeană în materia ajutorului de stat.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 6.1 din Convenţie, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ.

În interpretarea at. 6.1 din Convenţie, instanţa de apel a lăsat fără aplicare obligaţia de diligenţă şi prudenţă a reclamantei în monitorizarea şi plata contragaranţiei. Obligaţiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate, astfel cum susţine instanţa de apel, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă la momentul plăţii contragaranţiei contragarantate, în conformitate cu art. 6.1 din Convenţia 1/2010.

În continuare, pârâta indică Convenţia nr. 90/2008 încheiată între reclamantă şi A., Regulamentul BNR nr. 20/2009, Regulamentul BNR 20/2009, din care rezultă că reclamanta avea obligaţia de a solicita informaţii de la organele judiciare, în legătură cu activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că nu există decât obligaţia să se dovedească că reclamanta trebuia sau putea să cunoască activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei cel puţin la data la care a analizat cererea de plată a băncii.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la lipsirea de efecte a obligaţiei de monitorizare a contragaranţiilor şi de verificare diligentă a cererii de plată prevăzute de art. 6.1 din Convenţie, prin aplicarea greşită a art. 6.1, art. 7.1, art. 3.1, art. 7.4, art. 7.8, art. 12.5, art. 12.8 din Convenţie şi art. 1080 şi art. 1540 C. civ.

Prin urmare, reclamanta trebuia să manifeste maximă diligenţă în acordarea garanţiei şi a contragaranţiei, precum şi în monitorizarea şi plata garanţiei contragarantate.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la Anexa C9 la Convenţie, ale cărei dispoziţii trebuie completate şi interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul urmărit în acordarea contragaranţiilor.

Susţinerea instanţei de apel în sensul că obligaţia reclamantei era de a verifica documentele stabilite în Anexa C9 la Convenţie nu sunt suficiente, deoarece această obligaţie trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4 din Convenţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2010.

Convenţia 1/2010 şi Norma 1/2010 au fost interpretate formal, cu ignorarea regulilor de interpretare a dispoziţiilor contractuale prevăzute de art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. şi în contradicţie cu O.U.G. nr. 23/2009. Acestea trebuie interpretate sistematic, pentru a se ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituie între părţi prin Convenţia nr. 1/2010 şi pentru a respecta scopul contractului şi a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înfiinţată.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, cu consecinţa respingerii cererii reclamantei şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17 mai 2021, intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. -IFN a formulat întâmpinare, prin care pe cale de excepţie, a invocat nulitatea cererii de recurs raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 30.09.2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 25.11.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii invocată de intimatul-pârât şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 25 noiembrie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt presupune încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, care poartă nr. 1/2010, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de intimata-reclamantă la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

Criticând decizia instanţei de apel care i-a atras răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă a invocat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1080 şi art. 1540 C. civ., art. 10 din Legea nr. 78/2000, art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul BNR nr. 24/2006 raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi art. 6.1 lit. d) din Norma nr. 1/2010.

În esenţă, autorul căii de atac susţine că instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010, în sensul că a aceasta a reţinut că recurenta-pârâtă preia riscul aferent IMM-ului beneficiar, însă nu se pune problema garantării unui risc operaţional al garantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii la acestea". Iar conform art. 4 din acelaşi act normativ "Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, partea I".

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. din 1864 şi a analizat prevederile convenţiei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, având în vedere şi dispoziţiile Regulamentului nr. 24/2006 privind tehnicile de diminuare a riscului de credit utilizate de instituţiile de credit şi firmele de investiţi, şi, raportându-se la textul articolului din convenţie, a stabilit că recurenta-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, iar motivul pentru care a fost refuzată plata contragaranţiei nu reprezintă un caz de justificare a unui refuz de plată.

Verificarea de către reclamantă a criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare pentru beneficiarul B. S.R.L. s-a făcut în baza criteriilor de verificare prevăzute în art. 4.1 alin. (1) din Convenţia nr. 1/2010, Anexa C9 la Convenţie şi art. 7-8 şi următoarele din Norma nr. 1/2010.

Prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare dintre părţi, recurenta-pârâtă a mandatat intimata-reclamantă să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care reclamanta este obligată să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C9 la Convenţia dintre părţi.

Condiţiile de eligibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ de beneficiarii contragaranţiilor sunt menţionate de textul art. 8 din Norma nr. 1/2010lit. c) şi d), iar din verificarea documentelor cerute convenţional nu a rezultat că beneficiarul ar fi întreprindere în dificultate, în procedura de insolvenţă, executare silită, închidere operaţională, dizolvare, lichidare şi administrare specială sau faţă de acesta, ar fi existat vreun ordin de recuperare încă neexecutat privind vreun ajutor ilegal sau incompatibil cu piaţa comună.

Motivul pentru care recurenta-pârâtă a refuzat plata garanţiei este acela că, referitor la administratorul societăţii beneficiare există bănuieli de săvârşire a unor infracţiuni.

Potrivit dispoziţiilor art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2020, pârâta plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în Anexa C9 la aceasta.

Existenţa unor suspiciuni cu privire la săvârşirea unor infracţiuni ori privind derularea unor cercetări penale nu se regăseşte printre criteriile de verificare menţionate în anexa C9 la Convenţie, astfel încât refuzul de plată nu se justifică din această perspectivă.

Întrucât părţile nu au agreat prin contractul lor, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării altor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmaţiile pârâtei, potrivit cărora reclamanta poate fi sancţionată de pârâtă pentru eventuale nereguli desfăşurate ulterior acordării garanţiei contragarantate.

De altfel, la momentul confirmării contragaranţiei nu existau hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele competente cu privire la infracţiunile menţionate în comunicatul DICOT, care să fi fost săvârşite în perioada acordării garanţiei contragarantate.

De asemenea, nici din punct de vedere al art. 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2020 nu se justifică refuzul de plată al despăgubirii, întrucât în cauză nu se pune problema garantării unui risc operaţional de către pârâtă, în cauză fiind vorba despre un risc rezultat din contractul de credit, şi nu se poate reţine vreo culpă în sarcina reclamantei ori a unităţii bancare din perspectiva monitorizării creditului acordat IMM-ului beneficiar.

Riscul operaţional este definit de art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul BNR nr. 24/2006, ca fiind "riscul de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de evenimente şi acţiuni externe".

În cauză nu se pune problema garantării unui risc operaţional deoarece contragaranţia ce trebuie plătită de recurenta-pârâtă este datorată pentru un risc rezultat dintr-un contract de credit, constând în neplata de către societatea beneficiară a sumelor datorate băncii. Aşadar, contragaranţia nu este datorată ca urmare a producerii unui risc de pierdere determinat de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care şi-au îndeplinit funcţia în mod necorespunzător şi nici pentru evenimente ori acţiuni externe.

Susţinerile recurentei-pârâte conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 6.1 din Convenţie în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. sunt nefondate.

În esenţă, pretinzând ca reclamanta să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate.

Textul clauzei adusă în discuţie de către recurenta-pârâtă, respectiv art. 6.1 din Convenţie, impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Pârâtei îi revenea obligaţia de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamantă, respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde clarificări, însă toate acestea trebuie îndeplinite de pârâtă anterior confirmării contragaranţiilor notificate.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării garanţiei şi respectiv, contragaranţiei, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimata-reclamantă în anul 2010, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligaţiile asumate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 969, 970 şi art. 1073 C. civ., reţinând cu justeţe că motivele invocate de recurenta-pârâtă pentru a refuza cererea de executare a garanţiei sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, conform cărora "FRC plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL: a) a acordat contragaranţia conform mandatului primit (...)".

Cât priveşte aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 şi Ordinului MIMMCMA nr. 1364/2009, Înalta Curte reţine că şi aceste critici sunt nefondate.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, că instanţa de apel, analizând convenţia părţilor, a concluzionat în sensul că prin aceasta intimatul-reclamant nu şi-a asumat obligaţii distincte, care să atragă în acest sens incidenţa prevederilor legislaţiei privind ajutorul de stat, garanţia fiind acordată în numele şi contul Fondului Român de Contragarantare, cu respectarea mandatului primit, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada încălcării dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006 şi nici ale Normei nr. 1/2010.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, că instanţa de apel, a concluzionat în sensul că prin Convenţia încheiată, nr. 1/2010, reclamanta-intimată nu şi-a asumat obligaţii de acordare a garanţiei contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, context în care îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandatul acordat Fondului nu poate fi analizată prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 117/2006 şi ale Normei nr. 2/2010, aceste acte normative nefiind incidente în cauză şi, pe cale de consecinţă nici celelalte acte normative care detaliază sau reglementează aplicarea acestora.

Legislaţia ajutorului de stat nu este incidentă în speţă, având în vedere că scopul înfiinţării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părţi din riscul asumat de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislaţiei ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2020 faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenţia nr. 1/2010.

Instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stipulate în Convenţia părţilor că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual ce intră sub incidenţa normelor care reglementează obligaţiile generale de mandat ale reclamantului: de a respecta condiţiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranţia; de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.

A aprecia în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislaţiei care reglementează ajutorul de stat, astfel cum în mod corect a statuat instanţa de apel, ar însemna să fie obligat reclamantul la efectuarea unor verificări care exced Convenţiei nr. 1/2010, în condiţiile în care prin art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare, pârâtul şi-a asumat obligaţia de a plăti contragaranţia în toate situaţiile în care a rezultat că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în anexa C9 al aceasta.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 344/A/2021 din 25 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN de CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 344/A/2021 din 25 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL de GARANTARE a CREDITELOR pentru ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.