Statutory interest on late public rail service payments: existence of contractual basis and non-transfer of moratory liability to successor authority

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 12.10.2018, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a chemat in judecata pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând ca acesta sa fie obligat la plata sumei de 756.157,11 RON cu titlu de dobânda legala calculata pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferata prestate de reclamanta in perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016 in baza legitimaţiilor de călătorie cu reducere 50% beneficiarilor Ordinului nr. 2183/2005 de la data scadentei pana la data de 31.01.2017, la plata de daune interese calculate conform art. 1535 C. civ. de la data introducerii cererii, pana la data plătii integrale a sumei de 756.157,11 RON, precum si la plata cheltuielilor de judecata.

In drept, reclamanta a indicat prevederile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1522, art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013, art. 2 si art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Reclamanta a depus o precizare a modului de calcul al pretenţiilor.

Paratul a formulat cerere de chemare in garanţie împotriva Autorităţii pentru Reforma Feroviara.

Prin încheierea de la termenul din data de 25.04.2019 instanţa a respins ca neîntemeiata excepţia lipsei calităţii procesuale pasive si a admis in principiu cererea de chemare in garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1852 din data de 20.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi s-a respins ca rămasă fără obiect chemarea în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva chematei în garanţie Autoritatea Pentru Reformă Feroviară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători - S.A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată atât pentru judecata în fond, cât şi pentru cea în apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 337 din 02 martie 2021 a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1852 din 20.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Transporturilor.

A schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 756.157,11 de RON, reprezentând dobânda legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport de calea ferată prestate de reclamantă în perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016, calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data de 31.01.2017, precum şi la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale aferente sumei de 756.157,11, calculată începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (09.10.2018) şi până la data plăţii efective a sumei de 756.157,11 RON.

Aceeaşi instanţă, prin decizia civilă nr. 811 din 11 mai 2021 a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A..

A completat decizia civilă nr. 377 din 02 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în sensul că a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 5.583 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La data de 12.04.2021, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La data de 14.06.2021, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 811 din 11.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Motivele de casare în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a interpretat greşit principiile fundamentale ale dreptului procesual, de natură a aduce atingere principiului egalităţii părţilor în proces şi a dreptului la un proces echitabil, în sensul că această instanţă nu s-a oprit la simpla afirmaţie, ci chiar ea însăşi a procedat la precizarea temeiului de drept al apelului reclamantei fără punerea în discuţie a părţilor, cum îi reproşase instanţei de fond.

De asemenea, se critică decizia instanţei de apel, întrucât a încălcat principiul contradictorialităţii procesului civil, întrucât a schimbat temeiul juridic al acţiunii reclamantei direct în considerentele deciziei, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect.

Procedând în acest fel, apreciază că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, erijându-se în apărătorul reclamantei.

In continuare, recurentul-pârât dezvoltă argumentele privind aplicarea greşită a legii, arătând că a supus instanţei de apel incidenţa prevederilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2003.

Considerentele instanţei de apel prin care a statuat în sensul că Legea nr. 72/2013 nu este aplicabilă sunt greşite.

Potrivit contractului de prestări servicii, Ministerul Transporturilor este reprezentant al statului, având alocată fila din bugetul de stat capitolul 68.01., fiind doar un intermediar în realizarea pretenţiilor reclamantei, neputând fi ţinut responsabil pentru plata unor accesorii în condiţiile în care obligaţia principală este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat.

Recurentul-pârât a arătat că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, întrucât nu există raport contractual care să genereze drepturi şi obligaţii reciproce.

Recurentul precizează izvorul pretenţiilor deduse judecăţii, fiind Ordinul nr. 2183/2005 şi Norma metodologică privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, cursuri de zi din 04.12.2003.

In ceea ce priveşte facturile pe care reclamanta le invocă în dovedirea pretenţiilor sale, solicită ca instanţa să aibă în vedere faptul că raportat la dispoziţiile legale la care s-a făcut referire anterior, acestea nu pot face dovada nici cu privire la existenţa creanţei şi nici cu privire la întinderea acesteia, cu consecinţa asupra existenţei şi a modului de calcul al dobânzii legale pretins datorate.

In contextul celor anterior expuse, rezultă faptul că facturile emise de reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convenţional, fiind străine raportului juridic dedus judecăţii.

Raportat la pretenţiile reclamantei, solicită ca instanţa de recurs să constate că Ministerul Transporturilor nu poate fi ţinut responsabil pentru neplata dreptului pretins în termen, deoarece în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, activitatea instituţiei este finanţată exclusiv de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării fondurilor necesare, aceasta se află în imposibilitatea onorării obligaţiilor statului ce se derulează prin bugetul său.

Plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Ordinului nr. 972/2003 era condiţionată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

Pretinsa datorie a Ministerului Transporturilor către reclamantă rezultată din aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor categorii sociale a fost achitată la data la care bugetul Ministerul Transporturilor a fost creditat în acest scop şi în măsura în care a fost alocată suma cu această destinaţie.

Tot în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut neincidenţa dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 cu consecinţa angajării răspunderii civile contractuale, respectiv art. 1535 C. civ.. Din probatorii nu rezultă existenţa unor obligaţii de plată, având ca obiect sume certe, lichide şi exigibile.

Legislaţia aplicabilă speţei nu prevede un termen până la care ministerul trebuia să achite sumele respective şi pe cale de consecinţă, nu poate fi vorba de dobânzi sau daune interese, cu atât mai mult cu cât nici legislaţia şi nici părţile nu au prevăzut un cuantum al acestuia.

Instanţa de apel a ignorat susţinerile în care s-a arătat că la data de 11 octombrie 2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2016 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Reformă Feroviară, facilităţile de călătorie acordate de la bugetul de stat, se asigură din bugetul ARF în limita sumelor alocate cu această destinaţie.

Mai mult decât atât, conform art. 1 din Actul adiţional nr. x/2017 la Protocolul de predare primire, Ministerul Transporturilor a predat Autorităţii pentru Reformă Feroviară activitatea privind Asigurările de Asistenţă Socială, inclusiv deconturile de cheltuieli de transport feroviar de călători, în original, depuse de operatori la MT şi neachitate.

Raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia poziţia pârâtului ar fi de recunoaştere a plăţilor accesorii este eronat, sumele fiind nedatorate. In ce priveşte plăţile principale, acestea prin efectul subrogaţiei au fost primite de Autoritatea de Reformă Feroviară.

In concluzie, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii astfel încât a stabilit temeiul de drept al acţiunii ca fiind art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013 şi a stabilit că între Ministerul Infrastructurii şi intimată există raport contractual, angajând răspunderea contractuală.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului.

Motivele de casare în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 811 din 11.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că instanţa trebuia să respingă cererea completatoare, deoarece neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată constituia motiv de recurs şi nu de completare a hotărârii.

Se mai susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea fiind străină de natura pricinii.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 28 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 şi a deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 şi a deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul pârâtului, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, raportat la schimbarea temeiului juridic al acţiunii şi fără punerea în discuţie a părţilor a acestui aspect.

Se reproşează instanţei de apel faptul că a precizat temeiul de drept al apelului reclamantei, fără punerea în discuţia părţilor, în acest mod fiind încălcat dreptul la un proces achitabil şi al egalităţii părţilor în proces.

Din analiza criticii expuse, Înalta Curte constată că dezvoltarea motivului de recurs permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., cu referire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat.

Verificând cererea apel se constată că, în arătarea motivelor de drept, reclamanta a pus în discuţie problema temeiului de drept aplicabil în speţă, respectiv art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, deşi temeiul de drept invocat de parte în faţa instanţei de fond a fost art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

Din această perspectivă, instanţa de apel a devenit legal investită cu analiza acestui aspect, problema temeiului de drept aplicabil fiind ridicată în calea devolutivă a apelului chiar de către apelanta-reclamantă.

Raportat la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, rezultă că, prin analiza criticii reclamantei în funcţie de temeiul de drept invocat, instanţa de prim control judiciar nu a încălcat regula tantum devolutum quantum apellatum.

În consecinţă, principiul egalităţii părţilor în proces şi a dreptului la un proces echitabil a fost pe deplin respectat.

Pentru considerentele arătate, motivul de recurs circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. este nefondat.

Al doilea motiv de recurs vizează aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 72/2013, datorită inexistenţei unui contract încheiat între părţile litigante.

În esenţă se susţine că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtului, întrucât nu există raport contractual care să genereze drepturi şi obligaţii reciproce, iar pretenţiile deduse judecăţii îşi au izvorul în temeiul Ordinului nr. 2183/2005 şi a Normei metodologice privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, care nu fac referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, raportat la critica expusă, Înalta Curte constată, contrar celor suţinute de pârât, că prin H.G. nr. 231 din 30 martie 2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 în art. 1 a fost aprobat Contractul de prestări servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 încheiat de reclamantă cu pârâtul, în numele statului.

În consecinţă, raporturile juridice dintre părţile în litigiu, pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 au fost reglementate de Contractul sus menţionat, pentru serviciile prestate în perioada menţionată.

Pentru perioada anterioară încheierii contractului, respectiv octombrie-31 decembrie 2015, instanţa de apel a apreciat corect faptul că, raportat la serviciile prestate de reclamantă, acestea au avut la bază temeiul legal reprezentat de art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003.

Prin urmare, pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, între părţi a existat contract, iar pentru perioada octombrie-31 decembrie 2015 sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003 potrivit cărora decontarea se va efectua pe baza situaţiei centralizatoare.

În ceea ce priveşte criticile pârâtului privind termenul de plată, se susţine că legislaţia aplicabilă speţei nu prevede un termen de plată, astfel încât nu poate fi vorba de dobânzi sau daune-interese.

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, se prevede un termen de plată de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii sau a oricărei alte cereri echivalente de plată, termen care a fost menţionat în cuprinsul facturilor primite de pârât şi necontestate.

Raportat la data primirii facturilor şi la plata acestora, având în vedere dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 72/2013, art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., reclamanta a calculat în mod corect dobânda legală pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată, prestate de reclamantă pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019.

În ceea ce priveşte termenul de plată pentru facturile fiscale emise în afara perioadei contractuale, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003, coroborat cu art. 1535 C. civ., raportat la facturile fiscale emise care au fost însoţite, potrivit legii, de deconturi şi deconturi justificative, comunicate pârâtului şi înregistrate în evidenţele acestuia.

Stabilirea scadenţei în funcţie de data primirii facturilor de către pârât este în acord cu prevederea legală reglementată de art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003, potrivit căreia plata se va efectua lunar.

O altă critică adusă deciziei recurate, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la un transfer al obligaţiei de plată a daunelor interese moratorii din patrimoniul pârâtului în cel al Autorităţii pentru Reforma Feroviară.

Pârâtul a susţinut că O.U.G nr. 62/2016 a intrat în vigoare la data de 11.10.2016 şi o dată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ, a avut loc o subrogaţie deplină, prin efectul legii, în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor, care decurg din activitatea corespunzătoare transportului feroviar public de călători.

În mod just, instanţa de apel a înlăturat apărarea pârâtului privind inopozabilitatea Contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (4) din O.U.G. nr. 62/2016, potrivit cărora Autoritatea pentru Reforma Feroviară urma să preia patrimoniul şi creditele bugetare rămase neutilizate aferente activităţilor preluate aceasta de la Ministerul Transporturilor, prin protocol de predare-primire, în limitele trasate prin dispoziţiile unui astfel de protocol.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (2) din Protocolul de predare-preluare nr. x/03.07.2017, deconturile de cheltuieli de transport feroviar de călători depuse de operatorii de transport feroviar de călători la Ministerul Transporturilor şi neachitate, se vor preda la Autoritatea pentru Reforma Feroviară, prin act adiţional, după rectificarea bugetară. Acest act adiţional a fost încheiat la 09.10.2017, deci cu mult după stingerea obligaţiilor de plată a facilităţilor, achitate în perioada 23.05.2016 - 31.01.2017.

De altfel, predarea activităţii prin respectivul protocol a vizat doar deconturile de cheltuieli de transport neachitate, şi nu preluarea unei eventuale obligaţii de plată a dobânzilor pentru achitarea cu întârziere a unor facilităţi.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine faptul că raportul juridic obligaţional care constituie izvorul pretenţiilor deduse judecăţii este anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2016 (11.10.2016), deconturile care au generat dobânzile ce fac obiectul prezentei acţiuni figurând din data de 18.11.2015 şi încheind cu data de 27.12.2016.

Prin art. 2 lit. d) şi e) din O.U.G. nr. 62/2016, s-a prevăzut faptul că în subordinea Ministerului Transporturilor se înfiinţează Autoritatea pentru Reformă Feroviară, cu preluarea atribuţiilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) şi atribuţiilor corespunzătoare acestora din cadrul aparatului propriu al Ministerului Transporturilor.

Dispoziţiile art. III din Legea nr. 509/2019, care prevăd faptul că la data intrării în vigoare a acestei legi, Autoritatea pentru Reformă Feroviară se subrogă în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor nu pot fi aplicate retroactiv, având în vedere faptul că dobânda solicitată prin acţiune vizează un debit anterior datei înfiinţării Autorităţii pentru Reformă Feroviară.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul pârâtului, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cauză, se reţine că prin decizia nr. 377 din 02.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1852 din 20 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind schimbată cererea de chemare în judecată în sensul admiterii în tot a acesteia.

Criticile pârâtului întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează inexistenţa căii de atac a completării deciziei civile, în condiţiile în care partea avea deschisă calea de atac a recursului, pentru soluţionarea greşită a cererii accesorii privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de apel, recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Nepronunţarea instanţei de recurs asupra cheltuielilor de judecată constituie o omisiune posibil de îndreptat prin procedura prevăzută de art. 444 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra fondului apelului şi asupra cheltuielilor de judecată ce au vizat judecata fondului, omiţând să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Ca atare, nepronunţarea instanţei de apel asupra cheltuielilor de judecată efectuate în apel constituie o omisiune posibil de îndreptat numai prin procedura prevăzută de art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica pârâtului vizând existenţa unei motivări străine de natura pricinii, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată netemeinicia acesteia.

În continuarea raţionamentului anterior exprimat, instanţa de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 444 C. proc. civ. şi în temeiul acestei dispoziţii de drept procedural a admis cererea de completare dispozitiv formulată în cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII împotriva deciziei civile nr. 377 din 02 martie 2021 şi a deciziei civile nr. 811 din 11 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ de TRANSPORT FEROVIAR de CĂLĂTORI C.F.R. CĂLĂTORI S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.