Bank guarantee dispute: Delictual liability for guarantee issuer’s failure to reject non-conforming payment demand within URDG deadline

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 490.043,38 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin plata de către reclamantă către clientul său, S.C. C. S.R.L., a aceleiaşi sume, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD2182/PLG/03.09.2013 emisă de banca pârâtă, în calitate de garant, precum şi a cheltuielilor de executare; reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data pronunţării sentinţei şi până la achitarea integrală a acestuia şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6339/13.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10.854 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 819/11.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul reclamantei ca nefondat şi a obligat-o la plata sumei de 19.373,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul aceleiaşi reclamante a fost admis prin decizia nr. 2338/10.12.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă care a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 889/A/15.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 385.600,80 RON, cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii efective a debitului, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a compensat parţial cheltuielile de judecată, la suportarea cărora a obligat părţile, pentru etapele procesuale anterioare.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 1.280, art. 1.349 şi a art. 1.357 C. civ., în ceea ce priveşte pretinsa faptă ilicită, art. 1.349, art. 1.352 şi art. 1.357 C. civ., sub aspectul legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită săvârşită şi prejudiciul suferit de intimată, art. 1.371 C. civ., în ceea ce priveşte contribuţia faptei intimatei la producerea prejudiciului, indicând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, prin reţinerea faptei ilicite ce viza neexecutarea unei obligaţii contractuale, a încălcat principiul relativităţii efectelor contractului362 prevăzut de art. 1.280 C. civ., întrucât a permis A. S.A., care este un terţ faţă de raportul juridic stabilit între părţile semnatare ale scrisorii de garanţie, să sancţioneze neexecutarea unui contract la care nu este parte; în opinia recurentei, singura persoană îndreptăţită să reclame neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din scrisoarea de garanţie era S.C. C. S.R.L., iar nu intimata.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract nu putea fi sancţionată prin intermediul răspunderii civile delictuale, astfel cum în mod greşit instanţa de apel a reţinut, ci numai în temeiul răspunderii civile contractuale (art. 1.350 C. civ.), în cauză încălcându-se art. 1.349 alin. (1) C. civ.

În susţinerea incidenţei acestui motiv de nelegalitate, recurenta a menţionat că încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului s-a realizat şi prin constatarea de către instanţa de prim control judiciar a decăderii sale din dreptul de a invoca neconformitatea cererii de plată adresată de reclamantă.

Sub acest aspect, a relevat că intimata, fiind terţ faţă de raportul juridic stabilit între părţile semnatare ale scrisorii de garanţie, nu-i putea opune decăderea din dreptul de a invoca neconformităţile cererii de plată, potrivit dispoziţiilor art. 24 lit. f) din Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul suferit de intimată, recurenta a invocat dispoziţiile art. 1.349 şi ale art. 1.357 C. civ. arătând că instanţa de apel nu a analizat această condiţie a răspunderii civile delictuale în raport de prevederile art. 1.352 C. civ. şi nici din perspectiva situaţiei în care recurenta ar fi avut un comportament conform regulilor sus-arătate, deşi aceste aspecte au fost invocate în calea de atac.

În continuare, a relevat că în cauză era incident cazul de înlăturare a răspunderii acesteia, prevăzut de art. 1.352 C. civ.

În acest sens, a evocat decizia nr. 2160/A/24.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că intimata a săvâşit o faptă ilicită prin nerespectarea condiţiilor de transmitere a solicitării de plată, iar această faptă a condus atât la producerea prejudiciului reclamat, cât şi la comportamentul ulterior al recurentei.

Tot referitor la existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită invocată de intimată şi prejudiciul pretins, recurenta a menţionat că, raportat la dispoziţiile art. 1.349 şi 1.357 C. civ., instanţa de prim control judiciar, în mod greşit, a înlăturat apărările sale cu privire la modul de calcul al termenului de 5 zile pentru transmiterea răspunsului la cererea de plată depusă.

În opinia sa, acest termen trebuia calculat începând cu 30.06.2014, data expirării scrisorii de garanţie şi se împlinea la 04.07.2014, potrivit art. 3 lit. 6 din Regulile Uniforme privind Garanţiile la cerere.

În aceste condiţii, a subliniat recurenta că,- faţă de neconformitatea cererii transmise şi împlinirea termenului de răspuns după data expirării valabilităţii scrisorii de garanţie, în cauză existau suficiente motive pentru respingerea cererii de plată transmise de intimată, iar o nouă cerere de plată nu putea fi formulată decât după momentul expirării scrisorii de garanţie care, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 lit. d) şi art. 18 lit. a) din Regulile Uniforme privind garanţiile la cerere, nu putea fi acceptată.

A mai arătat recurenta că şi în măsura în care s-ar fi transmis un răspuns la cererea de plată în termen de 5 zile, începând cu 27.06.2014, acest răspuns tot ar fi survenit ulterior expirării termenului de valabilitate a Scrisorii de Garanţie de Bună Plată, astfel că situaţia intimatei ar fi fost neschimbată.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.349 şi ale art. 1.357 C. civ., în cauză fiind incidentă o ipoteză de exonerare a răspunderii recurentei.

În final, după evocarea dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) C. civ., recurenta a arătat că şi intimata a săvârşit o faptă ilicită care, în opinia sa, a contribuit la producerea prejudiciului, motiv pentru care a apreciat că acesta ar trebui suportat în mod egal de cele două părţi.

La data de 30.03.2021 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat, în esenţă, că motivele de recurs sunt nefondate, decizia atacată nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material invocate.

La data de 19.04.2021 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor intimatei.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, faţă de prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte găseşte de cuviinţă a aminti prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti, ce presupune ca instanţa de rejudecare a fondului după casare să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că au dobândit practic caracter definitiv, neputând fi repuse în discuţie, statuările acestei instanţe din cuprinsul deciziei nr. 2338 din 10 decembrie 2019, pronunţată în primul ciclu procesual şi prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, potrivit cărora problema de drept esenţială în cauză este de a se stabili dacă emitentul scrisorii de garanţie în discuţie (garantul B.) avea sau nu obligaţia de a soluţiona cererea de plată în termenul de 5 zile lucrătoare prevăzut de art. 20 lit. a) din Regulile Uniforme (The Uniform Rules for Demand Guarantees), chiar şi în cazul unei prezentări neconforme cu termenii scrisorii şi care sunt consecinţele nerespectării acestei obligaţii. Astfel, Înalta Curte a reţinut opozabilitatea Regulilor Uniforme (URDG) faţă de părţile scrisorii de garanţie; de asemenea, a concluzionat că termenul de 5 zile lucrătoare pus la dispoziţia garantului B. pentru examinarea unei cereri de plată şi pentru transmiterea unei eventuale notificări de respingere a cererii către prezentatorul A. curgea de la data prezentării cererii, indiferent dacă aceasta a fost o cerere de plată conformă sau nu; scopul instituirii intervalului de timp era tocmai acela de a permite garantului să stabilească conformitatea solicitării; că, deşi cererea de plată pe care reclamanta A. a transmis-o pârâtei B. nu era o cerere de plată conformă, întrucât nu îndeplinea cerinţele unei prezentări conforme, nefiind în concordanţă cu termenii garanţiei la cerere, totuşi subzista obligaţia garantului B. de examinare a cererii şi de notificare a prezentatorului - în caz de respingere a acesteia - în intervalul de timp imperativ menţionat.

Pe fondul recursului, pornind de la aceste dezlegări de principiu care se impun cu caracter obligatoriu în rejudecare şi care sunt de natură să contureze fapta ilicită şi vinovăţia garantului B., Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut împrejurarea că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii delictuale a pârâtei, făcând, contrar susţinerilor acesteia din urmă, o aplicare adecvată a prevederilor art. 1349, art. 1357 din C. civ.

Astfel, fapta ilicită se circumscrie neonorării de către garantul B. a cererii de plată adresată de A., privită ca fiind conformă cu termenii garanţiei la cerere în accepţiunea Regulilor Uniforme, în condiţiile în care neexercitarea de către cel dintâi a dreptului de a invoca neconformităţile cererii de plată - prin notificarea prezentatorului cererii cu privire la respingerea şi la discrepanţele acesteia, în termenul imperativ de 5 zile de la data prezentării (27 iunie 2014) stabilit de Regulile Uniforme - este sancţionată cu decăderea garantului din dreptul de a invoca neconformitatea cererii, în aplicarea prevederilor art. 24 paragraful f) din Regulile Uniforme.

Acest silogism nu vine să încalce prevederile art. 1280 din C. civ. referitoare la relativitatea efectelor contractului, respectiv a efectelor Scrisorii de Garanţie de Bună Plată nr. 13/CD2182/PLG emisă de garantul B. în favoarea beneficiarului S.C. C. S.R.L. la solicitarea S.C. D.. Răspunderea garantului B. era antrenată faţă de cel ce prezintă cererea de plată A. pe tărâm delictual şi nu contractual, în contextul în care pe de o parte, cererea de plată a fost adresată garantului B., nu în temeiul scrisorii de garanţie, neopozabilă A., ci în virtutea calităţii A. de mandatar al beneficiarului S.C. C. S.R.L., iar pe de altă parte, conformitatea cererii a fost consolidată prin omisiunea culpabilă a garantului B. de a reacţiona faţă de adresantul cererii - A. - potrivit uzanţelor, în termenul imperativ prevăzut de acestea şi asumat faţă de beneficiarul scrisorii.

Din această perspectivă, nu poate fi admisă apărarea pârâtei în sensul că reţinerea sancţiunii decăderii sale din dreptul de a invoca neconformitatea cererii reclamantei ar echivala cu o încălcare a principiului relativităţii efectelor scrisorii de garanţie, opozabile exclusiv acesteia şi beneficiarului S.C. C. S.R.L., cu atât mai mult cu cât necesitatea examinării acestei consecinţe a conduitei neconforme a pârâtei cu Regulile Uniforme a fost trasată prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, după cum s-a arătat.

Cu referire la prejudiciu, Înalta Curte reţine că acesta se circumscrie sumei de 385.600,80 RON (echivalentul a 87.240 Euro) şi dobânzii legale aferente acesteia, la plata cărora reclamanta A., în calitate de mandatară-prezentatoare a cererii neonorate, a fost obligată către mandantul - beneficiar S.C. C. S.R.L. care nu a putut să încaseze garanţia, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material creat de cea dintâi prin executarea necorespunzătoare şi cu întârziere a contractului de mandat ce i-a fost încredinţat în vederea executării scrisorii de garanţie bancară emisă de către pârâta B. în calitate de garant, prin sentinţa civilă nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 2160/A din 24 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă (dosar nr. x/2014).

Aceste statuări sunt opozabile şi pârâtei B. prin prisma prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul naturii şi structurii prejudiciului, având valoarea juridică a unui mijloc de probă împotriva căruia nu s-a făcut în cauză proba contrară.

Aşadar, în antiteză cu susţinerile recurentei-pârâte B., Înalta Curte apreciază că este demonstrată legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de aceasta (de a nu onora cererea de plată adresată de reclamanta A., conformă în accepţiunea Regulilor Uniforme, în condiţiile în care nu a notificat refuzul de plată şi deficienţele cererii în termenul de 5 zile lucrătoare de la data prezentării acesteia) şi prejudiciul încercat de intimata-reclamantă A. (prin achitarea garanţiei în discuţie în favoarea mandantului-beneficiar S.C. C. S.R.L. şi în locul garantului B.), expresie a raportului juridic delictual generat în maniera descrisă între părţile litigante.

Apărarea recurentei-pârâte în sensul că răspunderea sa civilă delictuală pretinsă de intimata-reclamantă ar fi înlăturată în virtutea faptei ilicite a victimei înseşi, respectiv a reclamantei, potrivit art. 1352 C. civ., nu poate fi primită din perspectiva împrejurării că fapta ilicită a reclamantei, necontestată şi dovedită în cauză, este proprie raportului juridic contractual stabilit între aceasta, ca mandatară şi mandantul-beneficiar S.C. C. S.R.L., iar nu raportului juridic delictual stabilit cu pârâta B. (garant) şi generat de aceasta din urmă, acţiunile ilicite, deşi interdependente, fiind distincte.

Cele două raporturi juridice antrenează, la rândul lor, forme de răspundere civilă diferite, caracterizate prin elemente proprii, joncţiunea dintre acestea realizându-se parţial, sub aspectul mandatarei A., adresanta cererii conforme de plată şi al valorii prejudiciului suportat de aceasta - aspecte de natură să genereze mecanismul răspunderii delictuale a garantei-pârâte B. pentru o faptă proprie, ca o consecinţă a antrenării iniţiale şi imediate a răspunderii contractuale a reclamantei-mandatare pentru o cu totul altă faptă ilicită, proprie acesteia, ambele forme de răspundere vizând, în principiu, acoperirea unuia şi aceluiaşi prejudiciu produs succesiv, întâi beneficiarului scrisorii şi apoi reclamantei A., dar provocat de aceeaşi conduită culpabilă a pârâtei. Altfel spus, angajarea răspunderii civile contractuale a reclamantei este de natură a legitima însuşi interesul acesteia din urmă de a acţiona pe tărâm delictual, în prezentul cadru procesual şi reprezintă totodată temeiul, cauza juridică a acţiunii în răspundere delictuală a pârâtei. Cu alte cuvinte, nu încălcarea, ci tocmai respectarea şi eficienţa acordată principiului relativităţii efectelor scrisorii de garanţie şi ale contractului de mandat constituie fundamentul prezentului demers judiciar.

Din aceleaşi considerente, în absenţa reţinerii vinovăţiei şi a faptei ilicite a reclamantei A. în prezentul cadru procesual, urmează a fi înlăturată şi apărarea recurentei-pârâte vizând culpa comună a părţilor litigante la producerea prejudiciului pretins de către intimata-reclamantă, în accepţiunea prevederilor art. 1371 din C. civ., culpa recurentei-pârâte în actualul raport juridic litigios fiind, după cum s-a arătat, exclusivă

De asemenea, instanţa de recurs va înlătura apărările recurentei-pârâte circumscrise unei conduite ipotetic neculpabile a acesteia - conjunctură în care potrivit susţinerilor sale oricum termenul de 5 zile lucrătoare s-ar fi împlinit după data expirării scrisorii de garanţie, astfel încât intimata-reclamantă A. nu ar fi fost îndreptăţită să solicite o nouă plată - întrucât, astfel cum în mod just a arătat instanţa de apel şi a remarcat şi reclamanta-intimată, pe de o parte, aceste apărări au fost făcute de o manieră pur speculativă iar, pe de altă parte, esenţial în economia soluţionării pretenţiei deduse judecăţii este faptul că intimata-reclamantă A. a adresat recurentei-pârâte B. cererea de plată în interiorul perioadei de valabilitate a scrisorii de garanţie, fiind lipsit de relevanţă faptul că aceasta din urmă a expirat până la împlinirea termenului de 5 zile lucrătoare în care pârâta ar fi trebuit, cu diligenţă şi bună-credinţă să răspundă - demers care în cauză nu a fost finalizat în termenul imperativ.

Faţă de cele ce preced, constatând că nu este fondat motivul de nelegalitate invocat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Potrivit prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 494 din acelaşi act normativ, culpa procesuală reţinându-se în sarcina recurentei-pârâte, ca parte căzută în pretenţii, aceasta va fi obligată la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală, în sumă de 14.534 RON, reprezentând onorariu avocat şi justificată cu factura depusă la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 889/A/15.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata A. S.A. a sumei de 14.534 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 februarie 2022.