Deadline for filing cassation appeal via email: Inapplicability of new 2018 procedural amendments to cases initiated under prior law

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial la 15 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Iaşi, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi C., solicitând instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) (privind comisionul de acordare), art. 4.11 pct. b (privind comisionul de administrare), art. 5.1 (privind riscul valutar) raportat la art. 5.11 din contractul de credit nr. x/01.06.2007, restituirea, în solidar, de către pârâte, a sumelor de 2465 RON, 10798 RON şi 38134 RON, cu dobânda legală calculată din momentul introducerii acţiunii şi până la data plăţii, precum şi să se dispună îngheţarea şi aplicarea pe tot parcursul derulării contractului a unui curs CHF-LEU egal cu cel aplicat la momentul semnării contractului de credit, de 1,97 RON/1 CHF, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, C. civ. şi celelalte acte normative indicate.

În şedinţa publică din 7 martie 2017, reclamantul a depus o primă cerere adiţională, prin care a modificat capetele 6 şi 7 din acţiune, în sensul de a solicita să se dispună stabilizarea şi aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-LEU echitabil, a cărui valoare să fie stabilită de către instanţă dintre valorile cuprinse între cursul din momentul contractării şi un curs calculat după formula: cursul din momentul contractării 1,97 RON + 50% din diferenţa de curs între cel din momentul contractării şi cel din prezent, de 4,23 RON, respectiv 3,1 RON ca limită superioară, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate în plus peste valoarea stabilită, începând cu data încheierii contractului şi până la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Ulterior, la termenul de judecată din 4 aprilie 2017, reclamantul a depus la dosar o a doua cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, respectiv cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând, în plus, să se constate nulitatea absolută parţială a clauzelor cuprinse în art. 4.1 teza a doua (privind modul de calcul al dobânzii curente), art. 4.2 teza a doua (privind nivelul dobânzii variabile) şi art. 4.3 (privind schimbarea nivelului dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă) din contractul de credit nr. x din 01.06.2007, forma în vigoare până la data de 18.02.2011, cu obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă în baza acestor clauze, în perioada 01.06.2007-18.02.2011, peste dobânda agreată la semnarea contractului, de 5,35%, şi dobânda legală aferentă.

Prin sentinţa civilă nr. 4850/2017, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, care, la rândul său, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 517/2017/CIV, conflictul negativ de competenţă fiind soluţionat de Curtea de Apel Iaşi în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi (astfel cum rezultă din sentinţa nr. 306/2017).

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2018, Tribunalului Iaşi a dispus comunicarea cererilor adiţionale către pârâte şi solicitarea acordului expres al acestora în ceea ce priveşte modificarea obiectului acţiunii prin cea de-a doua cerere adiţională. În condiţiile în care pârâtele nu au exprimat un astfel de acord, prin încheierea de şedinţă din data de 20.02.2018 s-a constatat, în baza art. 204 C. proc. civ., decăderea reclamantului din dreptul de a-şi completa cererea principală cu cea de-a doua cerere adiţională.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a încuviinţat, pentru reclamant, administrarea probei cu înscrisuri, acesta nemaisolicitând şi efectuarea unei expertize contabile, însă depunând note scrise privind incidenta Deciziei pronunţate de CJUE în Cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti.

În şedinţa publică din 15 mai 2018, instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor introducerea în cauză, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a cesionarului D., reprezentantul convenţional al reclamantului fiind de acord cu acest aspect.

Prin sentinţa civilă nr. 571 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., C. şi D.. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 4.11 lit. a), privind comisionul de acordare, şi art. 4.11 lit. b), privind comisionul de administrare lunară, din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 01.06.2007, încheiat între A., în calitate de împrumutat, şi S.C. B. S.A. - Sucursala Iaşi, în calitate de bancă.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să restituie reclamantului suma de 597 CHF, în echivalent RON la data plăţii, achitată cu titlu de comision de acordare, cu plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii (15.11.2016) până la data plăţii efective a debitului principal. Au fost obligate pârâtele S.C. B. S.A. şi C. (fostă E.) să restituie reclamantului suma totală de 2629,83 CHF, în echivalent RON la data plăţii, achitată cu titlu de comision de administrare lunară în perioada 15.07.2007-15.03.2011, pârâta S.C. B. S.A. urmând a restitui contravaloarea comisionului de administrare încasat în perioada 15.07.2007-15.07.2008, iar pârâta C. urmând a restitui contravaloarea comisionului de administrare încasat în perioada 15.08.2008-15.03.2011. A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata, către reclamant, a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâtele C.. şi D. S.A.

Prin decizia nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii prezentei cauze formulată de apelantul A.; totodată a respins apelurile formulate de către C., D. S.A. (prin transmiterea calităţii procesuale de la D.), respectiv de către A. împotriva sentinţei civile cu nr. 571 din 2.10.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal, sentinţă pe care a păstrat-o.

Împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă recurentele D. S.A. şi C. - fosta E. ("NEF"), au formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu consecinţa admiterii in totalitate a apelului formulat de banca (respingerea in totalitate a apelului formulat de reclamant) respectiv, respingerea in totalitate a cererii de chemare in judecata. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecata ocazionate de prezentul demers procesual a precizat faptul că solicită acordarea taxei de timbru aferenta recursului, iar referitor la onorariul de avocat a precizat că îşi rezervă dreptul de a-l solicita pe cale separată.

În motivare, recurentele au susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1-3) din Directiva 9313/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, varianta in vigoare la data incheierii contractului de credit, şi art. 451-art. 452 C. proc. civ.

Totodată, decizia recurată a fost pronunţată, inclusiv cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel apreciază, în mod greşit, că perceperea comisionului de administrare are caracter abuziv întrucât provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Recurentele susţin că acest comision de administrare enunţă în mod clar care sunt consecinţele economice pe care le poate avea consumatorul în situaţia în care se hotărăşte să încheie contractul de credit, din cuprinsul contractului de credit rezultând clar valoarea acestuia, arătându-se, totodată, costul total al creditului, DAE şi valoarea totală a fiecărei plăţi lunare, cât şi când, respectiv în ce condiţii este datorat.

În ceea ce priveşte presupusul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurentele au susţinut că nu se poate reţine îndeplinirea acestei condiţii, întrucât, la momentul încheierii contractului de credit, reclamantul avea posibilitatea efectivă să cunoască obligativitatea achitării comisioanelor al căror cuantum a rămas unul fix de la momentul încheierii contractului, modul de determinare a acestora fiind detaliat în contractul de credit.

Nu în ultimul rând, s-a susţinut că trebuie avută în vedere şi Hotărârea CJUE din Cauza 621/17 (Gyula Kiss, CIB Bank Zrt. împotriva Emil Kiss, Gyulane Kiss).

A mai precizat recurenta că acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. D) teza 1 din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Totodată, dreptul de a percepe comisionul de administrare a creditului este prevăzut şi de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.

Raţiunea perceperii comisionului de administrare este justificata având în vedere că accesând un credit de la o banca, se iniţiază o întreagă procedură ce presupune implicare de personal, de timp şi de capital. Mai mult decât atât, respectivul comision se calculează prin raportare la soldul clientului, astfel că pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, de asemenea, comisionul de administrare este determinat matematic în expresie procentuală.

Totodată, au susţinut recurentele, chiar dacă nu a fost analizată efectiv de către instanţa de apel, nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ intre drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua credinţă a băncii, atât timp cât acest tip de comision este permis de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Ceea ce este important este ca nivelul cuantumului taxelor şi comisioanelor stabilite de părţi să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilităţii arbitrare a instituţiei financiare de a-l modifica prin înfrângerea voinţei consumatorului.

În contextul celor arătate mai sus, au conchis recurentele, clauza care stabileşte obligaţia de plată a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de argumentele prezentate se impune şi respingerea capătului de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi dobândă legală.

Cu privire la clauza din contractul de credit privind comisionul de acordare credit, în primul rând, caracterul negociat al clauzei referitoare la acest comision rezultă din faptul că acest comision nu are întotdeauna acelaşi cuantum în contractele de credit încheiate între B. S.A. şi clienţii săi, existând şi cazuri în care acest comision nici nu este perceput, au precizat recurentele.

Clauza referitoare la comisionul de acordare credit este neechivocă, în condiţiile în care s-a menţionat suma exactă, exprimată ca şi procent din valoarea totală a creditului, iar referitor la norma stipulată prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, trebuie precizat că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente.

De asemenea, la momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio legislaţie care să îl interzică, astfel că perceperea lui nu contravenea legii, fiind perfect legală. Mai mult decât atât, acest comision a intrat în legalitate şi ulterior încheierii convenţiei prin O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză, astfel încât obligaţia de a-l plăti nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalităţii părţilor la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plăţii acestui comision.

Faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, clauza prin care a fost stipulat comisionul de acordare are un caracter clar şi inteligibil, întrucât cuantumul acestuia este precis determinat în cuprinsul contractului, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurentele au mai susţinut că reclamantul nu a făcut dovada faptului că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei credinţe şi a creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atâtă timp cât la momentul încheierii contractului de credit, dar şi ulterior, acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutaţi.

Recurentele au mai arătat că această clauză nu poate fi considerată abuzivă deoarece, pe de o parte, clientul, înainte de încheierea contractului de credit, a luat cunoştinţă de condiţiile contractuale, inclusiv de existenţa acestui comision pe care l-a acceptat, iar pe de altă parte, acesta a avut posibilitatea de a alege o altă instituţie bancară de pe piaţă, dacă condiţiile de creditare nu corespundeau intereselor sale financiare.

De asemenea, au susţinut recurentele, prevederile art. 4 din Contractul de credit îndeplinesc cerinţele trasate de Curtea Europeană de Justiţie în cauza C-26/13, Arpad Kasler, ale cărei considerente au fost redate în sinteză.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, anularea cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de recurs. A solicitat, totodată, obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, concluzia raportului privind soluţia preconizată, fiind aceea că recursul este tardiv.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raportul întocmit în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentele C. şi D. S.A (FOSTĂ D.) au depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză, apreciind că recursul a fost declarat în termen, în raport cu cele reţinute prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recursul declarat de declarat de recurenta C. şi de recurenta-pârâtă D. S.A (FOSTĂ D.) împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă va fi respins, ca tardiv, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, acest termen urmând a fi calculat pe zile, fără a intra în calcul ziua în care începe să curgă termenul, nici ziua când aceasta se împlineşte, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Termenul de recurs instituit de art. 485 C. proc. civ. este un termen legal, imperativ (peremptoriu) şi absolut, astfel că, nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita recursul, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost comunicată recurentelor la 4 martie 2021, potrivit dovezii aflate la dosarul de apel, iar cererea de recurs a fost transmisă, prin poşta electronică, către registratura Curţii de Apel Iaşi la 5 aprilie 2021, ora 18:34, .

Aşadar, cererea de recurs a fost înaintată în ultima zi a termenului de declarare a căii de atac, după ora la care activitatea încetează la instanţă, respectiv la 5 aprilie 2021, ora 18:34.

Potrivit art. 182 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., termenul care se socoteşte pe zile se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul, iar, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile.

Programul de lucru al instanţelor este de 8 ore zilnic şi începe, de regulă, la ora 8:00 şi se încheiere la ora 16:00, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Prin urmare, cum nu s-a susţinut şi nici nu a existat vreo dovadă în sensul că programul de lucru în cadrul Curţii de Apel Iaşi nu s-ar desfăşura în intervalul orar ce constituie regula instituită de dispoziţiile anterior menţionate, depunerea la această instanţă a motivelor de recurs, prin e-mail, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal, având în vedere că acestea au fost înregistrate în evidenţa instanţei a doua zi, respectiv pe data de 6 aprilie 2021.

În acest sens, se reţine că în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017 a fost publicată decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale privind dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotită a fi făcută în termen.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen".

Ulterior, prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizie indicată şi de recurente în cuprinsul punctului de vedere la raportul întocmit în cauză), privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Gorj, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen".

Înalta Curte, subliniază că, faţă de dispoziţiile art. 24 şi 25 C. proc. civ., care prevăd că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi, şi raportat la data demarării prezentului proces, 15 noiembrie 2016, acesta este supus normelor de procedură civilă anterioare modificărilor aduse de Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, intrate în vigoare la data de 21 decembrie 2018.

Ca atare, din perspectiva excepţiei tardivităţii, relevanţă în prezenta cauză o au dispoziţiile art. 182 şi art. 183 C. proc. civ. în forma în vigoare la data iniţierii prezentului litigiu (dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care în enumerarea cuprinsă la art. 183 alin. (1) C. proc. civ. au fost introduse şi actele de procedură trimise prin fax sau e-mail), astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, înaintarea recursului prin intermediul poştei electronice în ultima zi a termenului (5 aprilie 2021, ora 18:34), după ora la care se încheiase activitatea la Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, cerere înregistrată în evidenţa instanţei a doua zi, respectiv pe data de 6 aprilie 2021, determină concluzia că această cale de atac a fost declarată cu încălcarea termenului reglementat de 485 alin. (1) C. proc. civ.

Este de menţionat că potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ. părţile au obligaţia ca, în condiţiile legii, să îndeplinească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Cum în cauză, recursul a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate, iar recurentele nici nu au dovedit că întârzierea s-a datorat unor motive temeinic justificate, pentru a putea fi incidente prevederile art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 185 C. proc. civ., urmează să respingă ca tardiv, recursul declarat de recurenta C. şi de recurenta-pârâtă D. S.A (FOSTĂ D.) împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Cu privire la solicitarea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta C. şi de recurenta-pârâtă D. S.A (FOSTĂ D.) împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2022.