Unconstitutionality challenge to civil procedure intervention rules admitted, partial annulment and remand for constitutional review.

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C B. S.R.L, să se dispună anularea hotărârii AGA din data de 21.05.2015, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 785 din 14.12.2018 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei hotărârii a formulat apel reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 2.10.2020 a fost depusă la dosar cererea de intervenţie în interes alăturat, în subsidiar, intervenţie în interes propriu, formulată de C., în vederea sprijinirii apărărilor apelantului A., in sensul admiterii apelului şi modificării in tot a sentinţei civile apelate cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin precizările depuse la dosar pentru termenul din 16.11.2020, intervenientul C. a arătat că formulează ambele cereri de intervenţie, atât in interes propriu, cât si in interes alăturat.

Dat fiind faptul că se află într-o cale de atac şi art. 62 alin. (2) C. proc. civ. prevede faptul că cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de încheierea dezbaterilor de fond, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ., având in vedere ca această prevedere încalcă drepturile prevăzute la art. 16, art. 21, art. 24 C. proc. civ., precum si art. 6 CEDO.

Apelantul-reclamant A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a disp.art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 motivând că atât timp cât unui asociat i se interzice să introducă o acţiune în apărarea intereselor sale şi a societăţii, se încalcă dreptul la apărare şi la un proces echitabil; totodată, a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Prin încheierea din 31 martie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarelor nr. x/2020, nr. y/2018 si z/2011/a1 în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

A respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii denunţării ca fals a contractului de asistenţă juridică şi a împuternicirii avocaţiale.

A respins denunţarea ca fals a contractului de asistenţă juridică şi a împuternicirii avocaţiale pentru intimata pârâtă B. S.R.L..

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului intimatei pârâte B..

A respins ca inadmisibile cererile de sesizare a ICCJ pentru pronunţarea unor hotărâri prealabile formulate de apelantul A..

A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a CCR cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 304 C. proc. civ., formulată de apelantul A..

A respins ca inadmisibile cererile de intervenţie accesorie si principală formulate de C..

A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a ICCJ cu dezlegarea unei probleme de drept, conform art. 519 C. proc. civ., formulată de C..

A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a CCR cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ., formulată de C..

A fixat termen pentru continuarea judecăţii la data de 24.05.2021.

Împotriva acestei încheieri, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 304 C. proc. civ., recurentul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs depus la data de 21.09.2021, recurentul a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte încheierea prin care a fost respinsa cererea de sesizare a Curţii Constituţionale referitor la neconstituţionalitatea art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Recurentul a susţinut că, prin hotărârea recurată, instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii sesizării fără a analiza condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992, câtă vreme a ales să respingă sesizarea afirmând că aceasta nu îndeplineşte condiţiile art. 29 alin. (5).

Prin regulamentul de organizare a instanţelor de judecata, s-a prevăzut, a susţinut recurentul, că, în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate, instanţa ar fi trebuit să creeze dosar separat şi să dea posibilitatea dezvoltării argumentelor. Or, instanţa nu a dat curs acestor prevederi, nu a creat dosar separat, încălcându-şi astfel rolul activ.

Sub un alt aspect, arată recurentul, instanţa face referire la faptul că acesta ar fi invocat excepţia de neconstituţionalitate prin apelul declarat. Or, solicită a se observa că, în cuprinsul apelului declarat, la fila x, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale şi a arătat expres şi faptul că se încalcă dreptul la apărare si dreptul la un proces echitabil. A susţinut recurentul că referirea la texte care nu conţin aceste prevederi pot fi considerate ca o nemotivare, deoarece este vorba de o motivare lacunară şi lipsită de orice susţinere argumentativă.

Recurentul a mai arătat că excepţiile au fost invocate şi oral în sala de judecată, iar, mai mult, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea 47/1992, sesizările (adresate Curţii Constituţionale) trebuie făcute în forma scrisă şi motivate.

A subliniat recurentul că a formulat, în scris şi oral, cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (4) din Legea 31/1990 şi a arătat succint motivele solicitării (care rezulta din cele cuprinse pana la fila x a apelului).

Cu toate acestea, instanţa a apreciat ca cererea este inadmisibilă, întrucât recurentul nu a oferit o minimă argumentare în ceea ce priveşte încălcarea unor texte constituţionale.

Or, în lipsa pretins formală a motivării cererii, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot formula puncte de vedere cu privire la excepţia invocată, fiind afectate principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Dacă instanţa aprecia că motivarea anterioară nu poate fi admisă, că motivarea pentru apel nu este sau nu poate fi, in acelaşi timp, şi motivare pentru excepţia de neconstituţionalitate, se impunea, în virtutea rolului activ, să dispună completarea sau să i se pună în vedere să formuleze precizări.

În acelaşi context, a arătat recurentul, într-un alt dosar (nr. x/2017), instanţa supremă a admis recursul său împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de sesizare cu o excepţie de neconstituţionalitate şi, trimiţând dosarul spre rejudecare, instanţa iniţial învestită a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

În ceea ce priveşte termenul de motivare a prezentului recurs, recurentul amintind şi decizia nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale, arată că în C. proc. civ. se stabileşte termenul legal la care se poate formula cererea de recurs, acesta fiind cel de la art. 470, art. 487 şi art. 29, alin. (5) din Legea 47/1992, care se socoteşte de la comunicarea hotărârii.

Recurentul a mai arătat că, la fila x din hotărârea recurată, Curtea de Apel precizează că nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate a sesizării CCR nici cererea privind sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrierea în fals nu a fost respinsă ca tardivă şi a fost analizata de către instanţa de judecata.

Într-adevăr, în speţă, instanţa a constatat ca atât contractul, cât şi împuternicirea avocaţială sunt înscrisuri folosite de parte.

În opinia recurentului, art. 304 C. proc. civ. încalcă prevederile articolelor: 16, 21 si 24 din Constituţia României şi 6 CEDO (care prevede dreptul la un proces echitabil).

Recurentul a mai susţinut că norma - art. 132 alin. (4) din Legea 31/1990 este neclară şi acordă instanţelor de judecată posibilitatea să emită decizii divergente independent de preferinţele acestora.

Astfel, în jurisprudenţa naţionala, s-a constatat, printre altele, ca norma n-ar fi aplicabilă în cazul asociatului administrator. În cazul concret de faţă, instanţa a apreciat că administratorul nu are dreptul să ceara anularea hotărârii AGA prin care a fost revocat.

Pe lângă faptul că o hotărâre AGA a asociatului D. nu a existat niciodată şi că avocaţii din cauza de faţă nu au fost niciodată mandataţi de asociatul de la data respectiva să îl reprezinte şi prin prisma faptului că D. nu a fost niciodată asociat unic si nici singurul asociat, norma indicată nu distinge între asociatul administrator şi un administrator extern angajat care este revocat din funcţia de administrator.

În speţă, a susţinut recurentul, prin încheierea penala din dosarul x/2020, instanţa penala a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că E. a falsificat actele de numire în funcţia de administrator prin contrafacerea semnăturii.

În ceea ce priveşte drepturile constituţionale încălcate de art. 132, recurentul a apreciat că se încalcă dreptul de acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil, iar acestea au fost menţionate în apel. Prin urmare, plecând de la premisa ca instanţa cunoaşte dispoziţiile legale, menţionarea dreptului precizat (proces echitabil şi drept la apărare) sunt cunoscute instanţei de judecata şi nu necesită numirea lor expresă prin indicarea articolului care le prevede.

În ceea ce priveşte concretizarea încălcărilor arătate, recurentul a susţinut că acestea rezultă din cuprinsul apelului şi al actelor depuse la dosarul cauzei.

Art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că hotărârea poate fi luată de către orice acţionar care nu a luat parte la adunarea generala. Or, susţine recurentul, acesta era la data anului 2015 asociat şi, prin urmare, avea calitate procesuală.

În contradicţie cu acestea este art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care prevede că administratorul nu poate să conteste aceste hotărâri AGA.

Norma nu diferenţiază şi în cazurile în care cel care are dreptul conform art. 132 alin. (2) şi cel care nu are dreptul conform art. 132 alin. (4), sunt una şi aceeaşi persoana; norma nu soluţionează această discrepanţă şi nici nu conţine vreo prevedere în acest sens.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului si casarea hotărârii recurate, cu consecinţa sesizării Curţi Constituţionale, sau retrimiterea cauzei pentru soluţionarea de către instanţa iniţial învestită.

Prin memoriul de recurs depus la data de 22.09.2021, recurentul a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte încheierea prin care a fost respinsa cererea de sesizare a Curţii Constituţionale referitor la neconstituţionalitatea art. 304 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că, prin hotărârea recurată, instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii sesizării fără a analiza condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992, cată vreme a ales sa respingă aceasta sesizare afirmând că delegaţia de avocat, în cauză, a fost emisă în baza unui contract de asistenta juridica din 2019, însă dosarul este pe rolul instanţelor de judecata din februarie 2015. Astfel că toate actele de procedura depuse de acest grup infracţional au fost introduse fără să aibă la baza sa un contract de asistenţă juridică, aşa cum D. personal a precizat.

Din lista depusă la dosarul penal rezulta ca D. nu a mandatat niciodată acest grup de avocaţi pentru dosarul de faţă, sens in care afirmaţiile instanţei de judecată sunt lipsite de suport probatoriu. Afirmaţiile instanţei ca semnăturile doamnei E. ar corespunde cu cea de la Registrul Comerţului sunt irelevante atât timp cât înscrierea în fals a fost efectuată faţă de actele întocmite de acest grup pentru acte anterior anului 2018. Adică a actelor de procedura realizate de acest grup anterior numirii doamnei E. in funcţia de administrator.

Mai mult, instanţa penala din dosarul x/2020 a constatat ca E. a falsificat actele prin care s-a autonumit în funcţia de administrator.

Astfel, in dosarul penal ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, dosar penal care are ca obiect urmărirea penala faţă de doamna E. pentru infracţiunile de fals şi uz de fals, in legătura cu hotărârea AGA de (auto)numire administrator al societăţii B. S.R.L., s-a început urmărirea penala faţă de doamna E., care s-a autonumit in funcţia de administrator, prin falsificarea semnăturii domnului D. în actele pe care le-a depus la Registrul Comerţului, aşa cum constata şi judecătorul de camera preliminară.

Recurentul a mai arătat că, prin încheierea penala din data de 21.04.2021, pronunţata in dosarul x/2020, de către Judecătoria Constanta, judecătorul de camera preliminară a admis plângerea fata de ordonanţa parchetului de neîncepere a urmăririi penale, deoarece in cauza de faţă E. a falsificat semnătura numitului D., autonumindu-se in funcţia de administrator. In acelaşi timp, parchetul a dispus începerea urmăririi penale faţă de E., nedispunând însă nimic faţă de începerea urmăririi penale dispuse anterior privind falsurile. Prin urmare nu a fost clasat dosarul faţă de începerea urmăririi penale care a fost dispusa in cauza, de către procuror.

Recurentul a susţinut că, în speţă, instanţa a nesocotit prevederile legale, aşa cum rezulta din regulamentul de ordine interioara, de a realiza un dosar separat pentru excepţia de neconstituţionalitate şi de a o respinge motivat, instanţa respingând excepţia cu o singură propoziţie.

Instanţa nu a analizat înscrierea în fals faţă de documentele realizate de către pretinşii apărători anterior numirii in funcţia de administrator al doamnei E., iar afirmaţiile instanţei ca, în speţă, contractul ar purta aceeaşi semnătura a doamnei E. sunt contrazise de constatările judecătorului de Camera preliminară din dosarul x/2020

Recurentul arată că a invocat neconstituţionalitatea şi a art. 304 alin. (3) C. proc. civ., care prevede ca instanţa va ordona. Această normă este neclară şi dispoziţiile ei sunt lăsate la interpretarea instanţelor de judecata. Aşadar, daca legea prevede ca instanţa va ordona, exista posibilitatea instanţei să nu ordone, daca partea denunţa ca fals.

Poate instanţa sa renunţe la ordonarea prezentei ca partea să depună originalul şi să dea explicaţiile necesare, mai ales că, din nenumărate dosare, se arata că intimaţii au falsificat semnăturile.

Recurentul a arătat că, în speţă, nu a invocat neconstituţionalitatea art. 304 alin. (1) C. proc. civ., ci neconstituţionalitatea art. 304 alin. (2) si 3 din acelaşi cod, iar instanţa nu a dat curs prevederilor legale si nu a analizat reglementările imperative ale art. 304 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile art. 304 C. proc. civ. îngrădesc şi încalcă drepturile procesuale, constituţionale, precum şi prevederile CEDO, având in vedere faptul ca impun prin sintagma "va ordona să se prezinte", dar de fapt instanţa nu ordonă prezentarea acestuia niciodată dacă avocaţii atestă cu menţiunea "conform cu originalul", adică falsificatorii atesta că ei nu au falsificat şi instanţa renunţă la verificări.

În plus, recurentul a susţinut că hotărârea conţine motive contradictorii şi că instanţa nu a motivat deloc respingerea excepţiei, decât cu motive nelegale şi contrare prevederilor legale; motivarea cu motive străine de legea in vigoare poate fi socotita ca nemotivare şi, mai mult, s-au folosit motive contradictorii in respingerea ei.

Încălcarea regulilor de procedură este un alt motiv de casare, iar art. 304 C. proc. civ. prevede citarea părţilor în sensul să precizeze dacă menţin actul sau nu, lucru care nu s-a întâmplat.

Respingerea pe motivul ca împuternicirea avocaţiala nu este un document folosit de parte in proces este o nesocotire a dreptului material şi în dezacord cu jurisprudenţa.

Prin memoriile de recurs depuse la dosar, recurentul a arătat că înţelege să invoce excepţia de neconstitutionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea 47/92 coroborat cu art. 487 alin. (1), art. 470 alin. (5) C. proc. civ., art. 486 alin. (3), art. 489 din acelaşi cod, pentru încălcarea articolelor 16, 21, 24 ale Constituţiei si art. 6 CEDO, care prevede dreptul la un proces echitabil in ceea ce priveşte termenul pentru motivarea acestui recurs.

Recurentul A. a depus note de şedinţă la data de 22.09.2021, prin care a solicitat admiterea recursului şi respingerea argumentelor intimatei. Totodată, a arătat, în sinteză, că înţelege să invoce lipsa calităţii de reprezentant legal, lipsa calităţii de reprezentant convenţional, precum şi că se înscrie în fals faţă de actele întocmite de intimat.

A mai solicitat şi suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului penal x/2019 şi a cauzei civile din dosarul x/2019, prin care s-a solicitat anularea hotărârii AGA prin care s-a autonumit E. in funcţia de administrator.

La 10 noiembrie 2021, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de recurentul A. cu privire la recursul formulat de recurentul C., prin care a invocat, în esenţă, o serie de neregularităţi procedurale şi a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea mai multor dosare, respectiv dosarul penal nr. x/2019, dosarul civil nr. x/2019 şi dosarul civil nr. x/2011

Recurentul C. a declarat recurs împotriva încheierii din 31 martie 2021, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenţie accesorie şi principală; totodată, a declarat recurs şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie formulata in interesul apelantului, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de intervenţie.

Recurentul a susţinut că, în mod nefondat, a reţinut instanţa faptul ca este terţ faţă de societatea intimata, aspect dedus din cuprinsul menţiunilor de la Oficiul Registrului Comerţului, câtă vreme potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, republicată, hotărârile AGA produc efecte între asociaţi de la data adoptării. Arată că asociaţii au recunoscut aptitudinea sa de a deţine această calitate în cadrul societăţii, ca urmare a contractului de fiducie existent intre A. şi C., contract ale căror efecte s-au transferat către acesta din urmă.

În mod contradictoriu apreciază instanţa, a susţinut recurentul C., faptul ca prin modul in care a înţeles să invoce existenţa unui interes personal al său în formularea cererii transformă cererea de intervenţie in interes alăturat in cerere de intervenţie in interes propriu.

Or, practica judecătoreasca, chiar şi a instanţelor din Constanta, este unanimă în aprecierea potrivit cu care în cazul formulării unei cereri de intervenţie în interes alăturat, intervenientul accesoriu trebuie sa justifice un interes personal în formularea acestei cereri, justificarea existenţei unui interes fiind obligatoriu a fi dovedită atât in cazul unei cereri in interes propriu, cât şi in cazul unei cereri in interes alăturat. Diferenţa naturii juridice intre cele doua tipuri de intervenţie fiind doar scopul pentru care acestea sunt formulate, respectiv scopul de a obţine pe calea instanţei un drept propriu in persoana intervenientului, in cazul cererii de intervenţie in nume propriu, si scopul de a sprijini apărarea părţii in favoarea căreia se intervine, in cazul cererii de intervenţie in interes alăturat.

Recurentul C. susţine că atâta vreme cât a declarat că cererea de intervenţie formulată este în interes alăturat apelantului, in mod nefondat instanţa a schimbat natura şi înţelesul vădit al cererii, reţinând că, prin motivele invocate, cererea formulata de A. senior depăşeşte limitele unei simple sprijiniri a apărărilor apelantului, invocându-se motive de nelegalitate ale hotărârii AGA proprii intervenientului.

În mod eronat instanţa nu a reţinut că, în realitate, aceste apărări erau subsumate dovedirii interesului său in formularea acestei cererii, condiţie de admisibilitate obligatoriu a fi îndeplinita şi în cazul intervenţiei accesorii.

Or, a susţinut recurentul C., în mod evident, prin cererea de intervenţie nu a încercat ca instanţa de apel să îi recunoască drepturi necontestate de către asociaţi şi nici ca, pe calea cererii de intervenţie accesorie, instanţa, investita cu acesta cerere, să analizeze contractul de fiducie sau să procedeze la analiza hotărârii AGA contestate in cauza, din perspectiva unor motive de nulitate a acestei hotărâri AGA pe care ar fi in măsura să le invoce având în vedere calitatea sa de asociat în cadrul societăţii. In mod evident, toate aceste aspecte au fost invocate pentru a se dovedi interesul său de a formula cererea accesorie in fata instanţei de apel. Această cerere fiind formulata in scopul susţinerii apărărilor intimatului, ope legis, nu putea să determine instanţa, ca in situaţia admiterii să constate prin hotărâre judecătoreasca aceste drepturi ale sale.

Faţă de toate aceste considerente, in raport de cererea pe care a înţeles să o formuleze, recurentul C. a considerat ca instanţa a schimbat înţelesul vădit al cererii sale, pronunţând o încheiere nelegală, situaţie in raport de care a solicitat admiterea recursului.

Ulterior, recurentul C. a depus motive de recurs cu privire la încheierea prin care instanţa de apel a respins cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că, în fapt, la termenul de judecata din data de 05.10.2020, a formulat cerere de intervenţie in interes alăturat apelantului şi, in subsidiar, cerere de intervenţie in interes propriu in soluţionarea apelului formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Constanta.

În justificarea interesului in promovarea acestei cereri, atât din perspectiva cererii de intervenţie in interes propriu, cât şi din perspectiva cererii în interes alăturat, a susţinut că interesul propriu rezulta din decizia definitiva din dosarul 4C 187/18, care conform art. 636 C. proc. civ. a fost investita cu titlul executoriu european, potrivit Regulamentului 1215/2012, prin care, se constata ca A. senior este asociat in aceasta societate, prin hotărâre definitiva executorie. Acesta i-a cesionat 1% din părţile sociale si urmează sa îi cesioneze şi restul de părţi sociale, după ce se va clarifica acest dosar. Astfel, a arătat ca are un interes să susţină partea reclamantă, care nu a fost revocată din funcţia de administrator in anul 2015.

Instanţa de apel, a menţionat recurentul, soluţionând cererea de intervenţie în interes alăturat a apreciat ca acesta nu justifică un interes propriu în formularea unei asemenea cererii, iar în ceea ce priveşte intervenţia în interes propriu s-a apreciat că aceasta, fiind formulata direct în apel, în raport de dispoziţiile art. 62 C. proc. civ., este tardivă şi inadmisibilă.

În acest context, recurentul a arătat că a înţeles să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 C. proc. civ., având în vedere că redactarea acestui text de lege încalcă dreptul de acces la justiţie a unei părţi interesate de soluţionarea unei cauze în care nu are calitate de parte, dar în cadrul căreia are interes să intervină indiferent de faza procesuală în care aceasta se regăseşte.

În ceea ce priveşte termenul de motivare a prezentului recurs, recurentul amintind şi decizia nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale, arată că în C. proc. civ. se stabileşte termenul legal la care se poate formula cererea de recurs, acesta fiind cel de la art. 470, art. 487 şi art. 29, alin. (5) din Legea 47/1992, care se socoteşte de la comunicarea hotărârii.

În opinia recurentului, art. 62 C. proc. civ. încalcă dispoziţiile articolelor: 16, 21 si 24 din Constituţia României şi 6 CEDO (care prevede dreptul la un proces echitabil).

Din perspectiva îndeplinirii aspectelor de neconstituţionalitate ale art. 62 C. proc. civ., recurentul a considerat că imposibilitatea intervenirii in interes propriu de către o parte terţă de litigiu, în orice stare s-ar regăsi cauza, inclusiv în apel sau recurs, încalcă prevederile art. 16 si 21 din Constituţie referitoare la liberul acces la justiţie.

Recurentul a arătat că înţelege să susţină acest aspect, având in vedere că o parte terţă se poate regăsi în situaţia în care nu are cunoştinţă despre litigiul pornit între alte părţi în faza procesuala a fondului, astfel încât nu poate interveni în aceea fază pentru protejarea intereselor şi drepturilor care o vizează, luând la cunoştinţa de existenta litigiului in alta faza procesuala.

Or, limitarea dreptului de intervenţie in interes propriu numai la nivelul soluţionării cauzei in fond, reprezintă in mod evident o încălcare a dreptului de acces la justiţie garantat constituţional.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi sesizarea Curţi Constituţionale, sau retrimiterea cauzei pentru soluţionarea de către instanţa iniţial învestită.

În final, recurentul a arătat că invocă excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 coroborat cu art. 487 alin. (1)., art. 470 alin. (5) C. proc. civ., pentru încălcarea articolelor 16, 21, 24 ale Constituţiei şi art. 6 CCDO (care prevede dreptul la un proces echitabil în ceea ce priveşte termenul pentru motivarea acestui recurs).

Intimata B. S.R.L. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021 prin care a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie, în subsidiar principală.

La termenul din 10 noiembrie 2021, A. a recuzat completul de judecată, iar, în raport cu dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acordat cuvântul asupra cererilor de recurs şi a amânat pronunţarea în vederea soluţionării cererii de recuzare formulată în cauză.

În şedinţa publică din 10 noiembrie 2021, recurentul A. a formulat în legătură cu reprezentarea convenţională a intimatei, o solicitare de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 C. proc. civ., solicitare care a fost pusă în dezbaterea părţilor, împreună cu celelalte excepţii şi cereri invocate de acesta.

Cu referire la termenul de motivare a recursului, în şedinţa publică din 10 noiembrie 2021, recurentul A. a arătat că înţelege să nu mai susţină cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, pe temeiurile invocate, astfel încât instanţa nu le-a mai avut în vedere.

Prin încheierea din 14 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cererea de recuzare a membrilor completului de judecată a fost anulată, ca insuficient timbrată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al intimatei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional a apărătorului intimatei, invocate de recurentul A., ca neîntemeiate, reţinând următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată, din coroborarea art. 209 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 197 din Legea nr. 31/1990, că o societate cu răspundere limitată este reprezentată în raporturile cu terţii prin administratorul său numit în condiţii legale prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Sub aspect procesual, potrivit art. 80 C. proc. civ. părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară, iar potrivit art. 84 alin. (1) C. proc. civ. persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

Conform art. 85 alin. (3) C. proc. civ. împuternicirea de a reprezenta o persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.

Totodată, potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită.

Înalta Curte reţine că, în speţă, intimata B. S.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, ataşând împuternicirea avocaţială având inserate menţiunile impuse de Anexa II la Statutul profesiei de avocat.

Având în vedere că, potrivit evidenţelor Oficiului Registrului Comerţului, doamna E. are calitatea de reprezentant legal al societăţii B. S.R.L., aceasta fiind astfel învestită cu puterea de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie, ţinând cont de împrejurarea că la dosar se regăseşte împuternicirea avocaţială prin care F. şi Asociaţii a făcut dovada calităţii de reprezentant al intimatei S.C. B. S.R.L., conform dispoziţiilor art. 85 alin. (3) C. proc. civ. şi Legii nr. 51/1995, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al intimatei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional a apărătorului intimatei.

De asemenea, Înalta Curte va respinge cererea recurentului A. privind înscrierea în fals, ca inadmisibilă, reţinând următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., "dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină".

Din analiza literală şi logico-gramaticală a acestor dispoziţii legale, rezultă că oricare dintre părţi poate declara că este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii un înscris folosit în proces de către partea potrivnică, procedura falsului fiind o modalitate de validare a veridicităţii probatorii a unui înscris.

Or, ipoteza prevăzută de lege nu se regăseşte în speţă, recurentul nefiind persoana care a semnat contractul de asistenţă juridică în baza căruia a fost emisă împuternicirea avocaţială aflată la dosarul cauzei, acesta fiind terţ faţă de raportul juridic respectiv.

Mai mult decât atât, pe de o parte, împuternicirea avocaţială nu reprezintă "un înscris folosit în proces", ci aceasta produce efecte doar între părţile semnatare ale contractului de asistenţă juridică şi nu are niciun efect juridic faţă de partea care a denunţat înscrisul ca fals, iar, pe de altă parte, soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză nu se va întemeia pe acest înscris.

Aşadar, cum situaţia factuală invocată în speţă nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege, cererea recurentului va fi respinsă, ca inadmisibilă.

Referitor la cererile de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarelor nr. x/2019, nr. y/2019 şi nr. z/2011/a1, formulate de recurentul A., Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate, având în vedere următoarele:

Deşi recurentul nu indică niciun temei de drept în baza căruia înţelege să solicite suspendarea judecăţii cauzei, incidente sunt dispoziţiile art. 413 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. "Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; 3. în alte cazuri prevăzute de lege".

Dispoziţiile legale anterior evocate, care reglementează suspendarea facultativă a judecăţii, oferă judecătorului opţiunea de a aprecia asupra oportunităţii aplicării acestei măsuri faţă de împrejurările concrete ale cauzei.

Analizând motivele invocate în argumentarea cererilor de suspendare în raport de textele normative incidente, Înalta Curte reţine că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale evocate şi, în plus, apreciind asupra oportunităţii suspendării, având în vedere, totodată, caracterul facultativ al normelor menţionate, constată că nu se impune luarea acestei măsuri, sens în care respinge ca neîntemeiate cererile formulate de recurent.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul A., instanţa o va respinge având în vedere următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii, este necesară întrunirea următoarelor patru condiţii: existenţa unei chestiuni de drept; chestiunea de drept pusă în discuţie să fie esenţială, determinantă pentru soluţionarea cauzei în fond; chestiunea de drept supusă soluţionării să fie nouă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se observă că, deşi verificarea condiţiilor de admisibilitate este un atribut al Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea de sesizare - ca act procedural - nu a fost lăsată de legiuitor la dispoziţia părţilor, ci a fost instituită ca o facultate a completului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare.

Obiectul hotărârii prealabile este reprezentat de o chestiune de drept, respectiv de o normă legală neclară, imprecisă, cu un potenţial de dificultate şi de interpretare neunitară de natură a impune activarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 şi urm. din C. proc. civ.

Or, în speţă, recurentul nu invocă asemenea aspecte în legătură cu un text legal, ci are în vedere o jurisprudenţă divergentă la nivel de instanţă cu privire la modul în care Înalta Curte s-a pronunţat în ceea ce priveşte admisibilitatea înscrierii în fals faţă de împuternicirea avocaţială.

Recurentul nu indică norma juridică a cărei interpretare este considerată a fi potenţial creatoare de interpretări divergente, nefiind îndeplinite condiţiile care să impună declanşarea mecanismului reglementat de art. 519 din C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cererea formulată de recurent urmând a fi respinsă.

Trecând la examinarea încheierii atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 31 martie 2021, referitor la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 304 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

În argumentarea cererii de recurs, au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte ipoteza "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Raportat la acest text de lege, criticile recurentului privind încălcarea de către instanţa de apel a rolului activ, având în vedere că, potrivit Regulamentului de organizare a instanţelor de judecata, în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate, instanţa ar fi trebuit să creeze dosar separat şi să dea posibilitatea dezvoltării argumentelor, precum şi criticile prin care se susţine că au fost afectate principiile contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, nu sunt întemeiate.

Astfel, chiar dacă s-ar constata neaplicarea dispoziţiei din regulament privind constituirea unui dosar separat pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, această împrejurare este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care nu rezultă nicio vătămare concretă a drepturilor procesuale ale recurentului, acesta având posibilitatea de a-şi formula apărările pe care le-a considerat necesare, în condiţiile în care a fost legal citat, iar cererea a fost soluţionată de instanţa învestită cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, inclusiv a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, care în opinia recurentului ar fi fost afectate

Apoi, Înalta Curte reţine că art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. instituie părţilor îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, precum şi să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, fără întârziere.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurentul, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat prin dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., nu poate suprima sau înlocui principiul disponibilităţii, care presupune inclusiv obligaţia pentru parte de a-şi proba şi motiva susţinerile.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, republicată, sau de legea sa organică. Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate".

Or, verificând actele dosarului, se constată că titularul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, recurent în cauza pendinte, nu a indicat motivele pentru care textele legale invocate ar fi contrare Constituţiei şi nici articolele din Constituţie pretins a fi încălcate, astfel încât, în mod corect, a reţinut curtea de apel că nu poate proceda la o analiză efectivă a condiţiilor de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă.

Prin urmare, în căile de atac, o hotărâre judecătorească nu poate să fie casată de instanţa de control judiciar pentru lipsa de rol activ, fiind o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat decât însăşi partea care doreşte realizarea unui drept sau apărarea sa.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 304 C. proc. civ., în mod legal curtea de apel a constatat că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, dat fiind că cererea de înscriere în fals nu a fost respinsă ca tardivă, ci a fost analizată de către instanţă.

În realitate, prin argumentele formulate sub acest aspect, recurentul înţelege să critice soluţia dată asupra cererii de înscriere în fals, ceea ce nu este posibil la acest moment procesual, când instanţa are competenţa de a analiza doar măsura respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Nu se poate susţine cu temei incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul nemotivării încheierii recurate faţă de cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care recurentul nu a adus critici pertinente în raport cu considerentele reţinute de Curtea de Apel Constanţa în argumentarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa arătând, în mod expres, care sunt motivele pentru care nu poate proceda la o analiză efectivă a condiţiilor de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Criticile privind nemotivarea şi motivarea contradictorie, invocate de recurent, în raport cu soluţia de respingere a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 304 C. proc. civ., sunt nefondate, în condiţiile în care instanţa, în analiza efectuată, a indicat expres textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă şi a arătat motivele pentru care a apreciat că cererea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate ale sesizării Curţii Constituţionale, respectiv faptul că cererea de înscriere în fals nu a fost respinsă ca tardivă, ci a fost analizată de către instanţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, de fapt, prin argumentele expuse, recurentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia instanţei de apel, fapt ce nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent, este nefondat, având în vedere că, în memoriul de recurs, recurentul nu indică ce norme de drept material au fost încălcate şi aplicate greşit, ci este nemulţumit de faptul că instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a analiza condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Susţinerile recurentului cu privire la dispoziţiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu pot fi avute în vedere de instanţa de recurs, întrucât acestea au legătură cu fondul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, or, în speţă, o analiză efectivă a condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu a fost posibilă, întrucât titularul cererii de sesizare nu a indicat motivele pentru care textele legale invocate ar fi contrare Constituţiei şi nici articolele din Constituţie pretins a fi încălcate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că susţinerile recurentului cu privire la dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere de instanţa de recurs întrucât argumentele formulate sub acest aspect vizează, în realitate, soluţia dată cererii de înscriere în fals.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021, referitor la soluţia de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de intervenţie accesorie şi principală, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele considerente:

Criticile formulate de recurentul C. prin memoriul de recurs relevă nemulţumirea acestuia cu privire la soluţia dată de instanţă cererilor de intervenţie accesorie şi, în subsidiar, principală. Acesta a susţinut, în esenţă, că, în mod contradictoriu, a apreciat instanţa transformarea cererii de intervenţie în interes alăturat în cerere de intervenţie in interes propriu, faţă de modul în care a înţeles să invoce existenţa unui interes personal al său în formularea cererii, precum şi că diferenţa naturii juridice între cele două tipuri de intervenţie este doar scopul pentru care acestea au fost formulate, instanţa schimbând natura şi înţelesul vădit al cererii şi nereţinând că, în realitate, apărările sale erau subsumate dovedirii interesului său în formularea cererii.

Înalta Curte apreciază că, în speţă, criticile formulate de recurent pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar încheierea pronunţată în cauză este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă, la circumstanţele de fapt ale litigiului, a normelor de drept procesual incidente, respectiv a prevederilor art. 61 alin. (1), (2) şi 3 din acelaşi cod.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 7 alin. (1) C. proc. civ., "Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu prevederile legii", iar art. 22 alin. (1) din acelaşi Cod prevede că "Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile."

Conform art. 61 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare, iar intervenţia este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

La momentul pronunţării asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, instanţa trebuie să aibă în vedere domeniul de aplicare al intervenţiei şi interesul propriu al terţului în legătură cu modul de soluţionare al acţiunii principale. Aceasta deoarece terţul care intervine nu este un simplu apărător al părţii în favoarea căreia intervine, ci el are un interes propriu la judecata procesului respectiv, pentru că, prin aceasta, poate evita să fie acţionat ulterior în judecată de partea care o sprijină.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic şi observând modul în care partea şi-a conceput demersul în justiţie, precum şi argumentele aduse în sprijinul cererii de intervenţie accesorie, prin raportare la considerentele încheierii recurate, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că prin motivele invocate în cererea formulată de către intervenientul accesoriu sunt depăşite limitele unei simple sprijiniri a apărărilor apelantului A..

Astfel, întrucât se invocă motive de nelegalitate ale hotărârii AGA proprii intervenientului (neconvocarea sa, afectarea pretinselor părţi sociale proprii) acesta tinde la recunoaşterea şi stabilirea unei calităţi şi a unor drepturi proprii în legătură cu părţile cauzei şi la anularea hotărârii AGA din motive independente de cele invocate de către reclamant, cererea de intervenţie capătă natura juridică a unei intervenţii principale.

În aceste condiţii, cum cererea părţii nu reprezintă o susţinere a poziţiei procesuale a apelantului, specifică intervenţiei accesorii, Înalta Curte reţine că soluţia curţii de apel de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C. este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 61 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentului conform căreia, în mod nefondat, a reţinut instanţa faptul că este terţ faţă de societatea intimata, Înalta Curte constată că în susţinerea acesteia au fost invocate aspecte de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Referitor la cererea de intervenţie principală formulată în subsidiar, se reţine, cu privire la momentul până la care poate fi formulată intervenţia principală, că art. 62 alin. (2) C. proc. civ. prevede că aceasta " poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond", această limitare procesuală fiind justificată de însăşi natura juridică a intervenţiei principale, în privinţa căreia trebuie respectate toate gradele de jurisdicţie.

În mod excepţional, intervenţia principală se poate face şi direct în apel, însă cu acordul expres al părţilor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., iar lipsa acestui acord atrage inadmisibilitatea intervenţiei principale formulate direct în apel.

În cauza dedusă judecăţii, se constată că petentul C. a formulat, în subsidiar, cererea de intervenţie principală direct în apel, neexistând acordul expres al tuturor părţilor ca aceasta să fie făcută şi în apel.

Cum cererea formulată de C. are natura juridică a unei intervenţii principale şi nu există acordul expres al tuturor părţilor ca aceasta să fie făcută şi în apel, în mod legal şi temeinic a statuat instanţa că o astfel de cerere este inadmisibilă, nefiind întrunită cerinţa imperativă impusă de art. 62 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de C., ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021, referitor la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 5 din acelaşi act normativ arată că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Aşadar, condiţiile de admisibilitate prescrise de lege pentru sesizarea Curţii Constituţionale sunt următoarele: excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii.

Aşa fiind, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate nu are de verificat decât îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei, cerinţe care, de altfel, sunt şi condiţii de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a se pronunţa asupra temeiniciei. Înalta Curte constată că în considerentele încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Constanţa a reţinut că textul de lege criticat prin excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei şi nu este de natură să conducă la o dezlegare reală a pricinii, faţă de motivarea instanţei de fond şi de criticile formulate în apel.

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte reaminteşte că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede ca dispoziţiile pretins neconstituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

În speţă, obiectul cauzei trebuie privit în raport cu cererea de intervenţie principală formulată în apel, întrucât în relaţie cu aceasta s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

Textul legal a cărui neconstituţionalitate se invocă - art. 62 alin. (2) C. proc. civ. - prevede următoarele: "Cererea de intervenţie principală poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond", rezultând din acest mod de reglementare rigurozitatea legiuitorului în privinţa momentului până la care se poate introduce o cerere de intervenţie.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective (în speţă cererea de intervenţie principală), nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Dat fiind că titularul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu a dobândit calitatea de parte, prin respingerea cererii de intervenţie principală ca inadmisibilă în considerarea art. 62 alin. (2) C. proc. civ., se constată că sunt fondate criticile recurentului norma vizată de excepţie având legătură cu soluţionarea cauzei.

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, şi Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, Decizia nr. 784 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 6 martie 2018).

Or, în cauza de faţă critica de neconstituţionalitate priveşte chiar dispoziţiile care au determinat soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie principală, respectiv dispoziţiile art. 62 C. proc. civ., astfel că o atare excepţie de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

Din această perspectivă, încheierea de şedinţă din 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa apreciind eronat asupra neîntrunirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Aşa fiind, având în vedere toate considerentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al intimatei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional a apărătorului intimatei, ca neîntemeiate, va respinge cererea privind înscrierea în fals, ca inadmisibilă, va respinge cererile de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarelor nr. x/2019, nr. y/2019 şi nr. z/2011/a1, ca neîntemeiate, va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, toate formulate de recurentul A..

De asemenea, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 31 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 304 C. proc. civ.

Va respinge, totodată, ca nefondat, şi recursul declarat de recurentul C. împotriva aceleiaşi încheieri, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de intervenţie accesorie si principală.

În temeiul dispoziţiilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul C. împotriva aceleiaşi încheieri, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ. va casa, în parte, încheierea recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ.. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al intimatei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional a apărătorului intimatei, invocate de recurentul A., ca neîntemeiate.

Respinge cererea recurentului A. privind înscrierea în fals, ca inadmisibilă.

Respinge cererile de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarelor nr. x/2019, nr. y/2019 şi nr. z/2011/a1, formulate de recurentul A., ca neîntemeiate.

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul A..

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 31 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 304 C. proc. civ., ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenţie accesorie si principală, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

Casează, în parte, încheierea recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2021.