Labor conflict jurisdictional dispute resolved by assigning competence to the court of a plaintiff's domicile

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 12.11.2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Institutul Naţional al Magistraturii şi Consiliul Superior al Magistraturii, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente cuvenite reclamanţilor pentru perioada 01.01.2017-31.12.2018, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON şi, în subsidiar, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON; obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv plătite reclamanţilor în perioada 01.01.2017-31.12.2018, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

La 07.12.2020, reclamantul A. a înregistrat la dosar cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de reclamanţi a numiţilor V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II. şi JJ. .

La 10.12.2020, numiţii KK., LL., MM. şi NN. au depus la dosar cerere de intervenţie principală .

La 15.04.2021, numitul OO. a formulat cerere de intervenţie principală .

Prin sentinţa civilă nr. 1831/10.06.2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa astfel, a reţinut că reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu un litigiu de muncă şi că sunt incidente prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar competenţa trebuie stabilită doar prin raportare la cererea principală, având în vedere că în privinţa cererilor adiţionale competenţa aparţine instanţei învestite cu soluţionarea celei principale, conform art. 123 C. proc. civ.

A mai reţinut că reclamanţii din cererea principală au fost auditori de justiţie în perioada 01.01.2017-31.12.2018, perioadă pentru care au solicitat drepturile băneşti indicate în acţiune, iar în cursul anului 2020 au fost repartizaţi ca judecători la diverse judecătorii din ţară, prin Hotărârea C.S.M. nr. 1488/19.12.2018.

Totodată, Tribunalul Dâmboviţa a avut în vedere că niciuna dintre aceste judecătorii nu este situată în circumscripţia sa şi că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să reiasă că vreunul dintre reclamanţii din cererea principală ar avea domiciliul în raza acestei instanţe.

În aceste condiţii, s-a apreciat că Tribunalul Dâmboviţa nu este instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiul, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, în circumscripţia căruia unii dintre reclamanţii din cererea principală îşi au domiciliul (de exemplu, B. - fila x vol. I), apreciind că în privinţa celorlalţi reclamanţi operează o prorogare de competenţă în temeiul art. 100 alin. (2) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub acelaşi număr unic la 11.08.2021.

Prin sentinţa civilă nr. 6376/28.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa astfel, a evocat prevederile art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii şi art. 59 C. proc. civ. şi a reţinut că din analiza acestora reiese faptul că în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile învederate în cuprinsul C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, instanţa competentă teritorial poate fi determinată având în vedere domiciliul unuia dintre reclamanţi, criteriu suficient pentru a decela asupra acestui aspect.

În continuare, a mai apreciat că între drepturile salariale ale reclamanţilor există o strânsă legătură şi că, în raport cu art. 269 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 59 şi art. 116 C. proc. civ., reclamanţii au ales să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa, instanţă în circumscripţia căreia reclamantul E. îşi are domiciliul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 03.12.2021.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

Instanţele judecătoreşti au fost învestite cu soluţionarea unui conflict de muncă, iar pentru stabilirea competenţei teritoriale sunt relevante dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Articolul 269 alin. (1) din Codul muncii prevede că "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar alin. (2) din acelaşi articol statuează că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

În cazul cererilor formulate de mai mulţi reclamanţi, alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aşadar, în cazul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, cea a domiciliului/reşedinţei/sediului ori a locului de muncă.

Se reţine că în toate cazurile de competenţă alternativă alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

Prin urmare, instanţa nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, şi nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanţe.

Articolul 59 C. proc. civ. prevede că "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Cum în cauză nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale ca element determinant în stabilirea competenţei instanţei sesizate în conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. şi art. 269 alin. (3) Codul muncii, rezultă că domiciliul unuia dintre reclamanţi reprezintă un reper suficient în verificarea competenţei între cele două instanţe implicate în acest conflict.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul E. are domiciliul în municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, astfel cum rezultă din xerocopia cărţii de identitate de la dosarul Tribunalului Dâmboviţa, iar acesta are calitatea de reclamant în cererea de chemare în judecată, aşa încât a fost corectă sesizarea Tribunalului Dâmboviţa cu acţiunea, în raport cu normele legale amintite.

Aşa fiind, Înalta Curte, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2021.