Counter-guarantee liability for hedging costs: applicability of statutory interest and scope of guarantor’s diligence obligations

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.02.2017, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.956.507,95 RON, reprezentând contragaranţia ce i-a fost acordată pentru garanţia asumată de acesta în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 967/16.12.2010, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data de 07.09.2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la ultima sa adresă, înregistrată sub nr. x/09.06.2015, prin care s-au transmis pârâtei toate documentele şi informaţiile solicitate), până la data plăţii efective a sumei; reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1.270 şi art. 1.489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 2 lit. o) paragrafele i) liniuţa 1, 2 şi 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 3/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 3021/29.08.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.956.507,95 RON, reprezentând contragaranţia acordată reclamantei pentru garanţia asumată de aceasta în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 976/16.12.2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 07.09.2015 şi până la data plăţii efective. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27.606,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1577/05.07.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 495/28.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1506/29.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă şi a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 13.803,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a susţinut că, instanţa de apel a încălcat normele reglementate de art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) raportat la art. 482 şi la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei materiale de către prima instanţă de judecată, cu încălcarea prevederilor din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel nu a stabilit decât obiectul litigiului - executare contract, iar motivarea este incompletă, în contextul în care motivele de apel invocate nu au fost analizate implicit sau explicit.

În continuare, recurenta a arătat că acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la 21.02.2017, dată la care Legea nr. 554/2004 prevedea competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor privind executarea unui contract administrativ. După intrarea în vigoare a Legii nr. 212/2018, la data de 02.08.2018, competenţa revine instanţelor civile, cu respectarea regulii speciale prevăzute de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit recurentei, tribunalul nu a fost competent să judece prezentul litigiu, având în vedere calitatea sa de autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, întrucât (i) este autorizată prin lege să acorde contragaranţii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului la finanţare al sectorului I.M.M., ceea ce reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică şi (ii) are calitatea legală de furnizor de ajutor de stat, calitate ce poate fi deţinută doar de către o autoritate publică sau de către o autoritate publică asimilată, în sensul Legii nr. 554/2004, legislaţiilor comunitare şi naţionale în materie de ajutor de stat aplicabile în speţă.

Totodată, hotărârea instanţei de apel este nemotivată, în ceea ce priveşte motivul de apel referitor la soluţionarea greşită de către tribunal a capătului de cerere accesoriu, respectiv, dobânda legală.

Cu privire la dobânda legală, recurenta a arătat că prima instanţă a stabilit în mod greşit că legea aplicabilă este O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care contragaranţia a fost acordată la data de 16.12.2010.

Astfel, în măsura în care instanţa va aprecia că recurenta datorează dobândă legală, legea aplicabilă nu poate fi decât O.G. nr. 9/2000, nicidecum O.G. nr. 13/2001.

A mai susţinut că decizia atacată nu cuprinde niciun raţionament, direct sau indirect, cu privire la criticile expuse în apel sub acest aspect, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor procedurale menţionate mai sus, motiv pentru care se impune anularea hotărârii.

În final, a redat conţinutul prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 C. civ. de la 1864 şi ale art. 3 şi art. 5 din O.G. nr. 9/2000 - în forma în vigoare la 16.12.2010, când a fost acordată contragaranţia aflată în discuţie.

Cea de-a doua critică invocată vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864, în argumentarea căreia recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat convenţia şi norma în litigiu, stabilind că un cost al creditului, un comision bancar constând în operaţiunea de hedging a fost garantat, respectiv contragarantat în cauză.

În continuare, recurenta a redat mai multe paragrafe din decizia recurată şi a precizat că, dacă ar fi fost stabilit corect cadrul convenţional şi legal aplicabil în speţă, instanţa de apel ar fi observat că nu pot fi garantate, respectiv contragarantate accesoriile creditului, ci doar principalul. De altfel, chiar dacă scopul unui împrumut constă în restituirea altui împrumut, garantarea nu poate depăşi limitele stabilite de convenţia în litigiu.

În opinia recurentei, rezultă că finanţarea în baza căreia s-a acordat contragaranţia nu era eligibilă la contragarantare, deoarece includea dobânzi şi/sau comisioane bancare sub forma unei operaţiuni de hedging pe rata dobânzii - acoperirea pierderilor cauzate de riscul de dobândă.

A arătat că, potrivit art. 1.1 pct. 5 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, finanţarea "nu include dobânzile şi comisioanele bancare, penalităţile şi alte asemenea sume datorate în baza contractului prin care se acorda finanţarea".

Redând conţinutul prevederilor art. 4 din Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare, a concluzionat că rolul său este de a contragaranta doar principalul unui credit, nu şi orice alte accesorii.

Recurenta a mai arătat că în cauză, valoarea finanţată a fost în sumă de 918.000 euro, din care 900.000 de euro reprezintă finanţare investiţie (principalul), iar suma de 18.000 euro reprezintă costul unei operaţiuni de hedging, fiind un accesoriu principalului.

A precizat că operaţiunea de hedging constă în stabilirea, încă de la momentul creditării, a unei anumite valori a ratei dobânzii sau a cursului valutar, în beneficiul împrumutatului. Acest beneficiu are un cost, care se numeşte comision, iar banca a finanţat inclusiv valoarea acestuia.

În continuare, a arătat că deşi instanţa de apel reţine că suma de 18.000 euro reprezintă un comision bancar, în ciuda evidenţei prevederilor contractuale citate în decizia recurată, stabileşte şi că acest comision a fost garantat, încălcând în acest mod legea părţilor.

De altfel, Norma B.N.R. nr. 5/24.06.2004 reprezintă un instrument financiar, nu un instrument de finanţare în sensul convenţiei şi al normei în litigiu.

Totodată, comisionul băncii, precum şi dobânzile reprezintă profitul finanţatorului, recurenta precizând că le-a exclus în mod explicit de la contragarantare, întrucât rolul său este cel de a sprijini I.M.M.-urile şi nu finanţatorii.

În acest sens, a arătat că rolul său este de a contragaranta dezvoltarea I.M.M., activităţile care creează plus valoare şi locuri de muncă şi în niciun caz să ofere o "asigurare" pentru ca băncile să-şi încaseze veniturile şi să obţină profit.

A conchis în sensul că, chiar dacă băncile, prin utilizarea unor "artificii tehnice", îşi auto-finanţează comisioanele, ea nu contragarantează astfel de operaţiuni.

Cea de-a treia critică adusă deciziei recurate vizează încălcarea legii părţilor, prin prisma căreia recurenta a susţinut că instanţa de apel a lipsit de efecte juridice clauzele convenţiei de contragarantare atunci când a stabilit că mandatul acordat în cauză se epuizează la momentul acordării contragaranţiei.

Sub acest aspect, a arătat că, în baza convenţiei, reclamanta avea obligaţia să monitorizeze contragaranţia şi să respecte mandatul acordat pe toată perioada cuprinsă între acordarea contragaranţiei - 2010 şi plata acesteia către bancă - 2014.

A mai susţinut că, în raport cu cadrul normativ şi convenţional aplicabil în cauză, s-a constatat o fraudă (înscrisul falsificat) care făcea imposibilă verificarea condiţiei ca întreprinderea beneficiară să nu se regăsească în stare de dificultate.

Cu privire la activitatea sa, recurenta a arătat că un prim moment la care se verifică de către garant îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate este cel al acordării contragaranţiei, în raport cu art. 74 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Or, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate, intimata solicită plata contragaranţiei întrucât şi-ar fi îndeplinit mandatul.

Aşadar, plata contragaranţiei capătă semnificaţia unei remuneraţii pentru mandat, or, în realitate, contragaranţia şi, implicit plata acesteia au un alt rol, şi anume cel de a veni în sprijinul I.M.M.-urilor eligibile.

A mai arătat că, în speţă, factura nr. x-1/26.10.2009 a fost evidenţiată în situaţiile financiare aferente anului 2009, care au stat la baza analizării criteriului de eligibilitate referitor la dificultatea financiară a societăţii întrucât contragaranţia a fost acordată în anul 2010.

În acest context, recurenta a subliniat faptul că intimata este obligată să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă în scopul ocrotirii patrimoniului pârâtei, patrimoniu care este proprietate a statului român. Prin urmare, nu se poate susţine că singura obligaţie a reclamantei este de a verifica criteriile de eligibilitate şi doar la momentul acordării contragaranţiei, întrucât, potrivit art. 6.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, "garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie".

Potrivit recurentei, intimata cunoştea, la momentul analizării cererii de plată formulate de către bancă şi al plăţii contragaranţiei către bancă (2014), implicarea beneficiarului contragaranţiei în activităţi cu caracter penal, rechizitoriul fiind din anul 2012, iar dosarul penal înregistrat în 2011 (30/P/2011).

De altfel, beneficiarul figura în RECOM, ca fiind în urmărire penală, iar extrasul RECOM s-a aflat la dispoziţia mandatarului atunci când a analizat cererea de plată a băncii.

A mai relevat că în cauză au fost încălcate atât litera, cât şi spiritul prevederilor convenţiei nr. 1/2010 şi Normei nr. 1/2010, deoarece obligaţiile intimatei nu sunt limitate la verificarea îndeplinirii unor criterii de eligibilitate la data acordării conragaranţiei, ci trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă inclusiv la momentul analizării cererii de plată şi al plăţii garanţiei contragarantate către bancă.

Potrivit recurentei, aceste obligaţii legale ale mandatarului (intimata) sunt confirmate şi prin adresele B.N.R. cu nr. x/03.11.2014 şi nr. y/15.01.2015 cu privire la modalitatea aplicării regulilor de prudenţialitate. Aşadar, nu este suficient ca intimata să se limiteze la condiţiile de acordare a garanţiei contragarantate, ci trebuie să urmărească derularea creditului şi să nu plătească garanţia atunci când intervin anumite împrejurări de natură să nu permită plata unei garanţii din resursele statului.

În continuare, a redat conţinutul dispoziţiilor art. 12.5 din convenţia nr. 1/2010, art. 93 şi art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiei în cauză şi a conchis că intimata avea obligaţia contractuală de a solicita informaţii de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracţională a beneficiarului.

Ca atare, a apreciat că nu poate fi primită constatarea instanţei de apel în sensul că nu i se poate reţine nicio culpă intimatei, mandatar în executarea mandatului, întrucât acordarea contragaranţiei a fost la data de 16.12.2010, iar dosarul penal a fost deschis la 22.02.2011.

Sub acest aspect, a subliniat că plata garanţiei către finanţator a fost făcută de reclamantă în anul 2014, deci ulterior începerii cercetării din dosarul penal din anul 2011.

Totodată, în raport cu art. 7.4 alin. (2) lit. b) din convenţia nr. 1/2010 şi art. 6.1 din convenţia nr. 78/21.08.2008, intimata era obligată la monitorizarea creditelor cu prudenţă şi diligenţă şi să se asigure de situaţia financiară corectă şi fidelă a beneficiarului pe tot parcursul creditului garantat, astfel că obligaţiile intimatei faţă de recurentă există şi după acordarea garanţiei contragarantate.

Recurenta a mai susţinut că în cauză rezultă cu claritate faptul că reclamanta a plătit garanţia cu încălcarea obligaţiei de diligenţă şi de monitorizare a garanţiei acordate, prevăzută la art. 6.1 din convenţia nr. 1/2010, cunoscând faptul că beneficiarul este implicat în activităţi penale care includ infracţiuni de fals, cu consecinţe majore asupra situaţiilor financiare ale acestuia.

O ultimă critică invocată de către recurentă se referă la împrejurarea că instanţa de apel i-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în sumă de 13.803,20 RON.

În acest sens, recurenta a susţinut că prin decizia nr. 495/28.02.2020 instanţa supremă a soluţionat recursul fără a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată solicitate. Astfel că, în raport cu art. 444 C. proc. civ., intimata avea obligaţia de a solicita completarea hotărârii în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Prin urmare, lipsa de diligenţă a acesteia nu poate fi complinită prin crearea unei situaţii mai grele în apelul recurentei, cu ignorarea prevederilor art. 481 C. proc. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 31.03.202 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., întrucât criticile recurentei nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; intimata a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 20.10.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Criticând decizia curţii de apel, recurenta-pârâtă a invocat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., greşita aplicare a prevederilor art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1), art. 22 alin. (6) raportat la art. 482 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin prisma cărora se evocă neanalizarea unor critici din apel şi nemotivarea hotărârii atacate.

Recurenta a afirmat că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei materiale de către tribunal şi că decizia atacată cuprinde o motivare incompletă, deoarece curtea de apel nu a stabilit decât obiectul litigiului.

O atare critică este nefondată, atât timp cât analiza deciziei de apel relevă că apărările Fondului Român de Contragarantare S.A. asupra chestiunii privind necompetenţa materială a primei instanţe au fost examinate şi înlăturate motivat, considerentele regăsindu-se în cuprinsul deciziei.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a analizat criticile din apel vizând capătul de cerere accesoriu referitor la dobânda legală şi că decizia atacată nu cuprinde niciun raţionament sub acest aspect.

În privinţa acestor critici, Înalta Curte ia act că, pentru a fi justificată măsura casării pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deciziei atacate trebuie să îi lipsească motivele pe care se sprijină ori aceasta să cuprindă motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Examinarea motivării deciziei atacate conduce Înalta Curte către concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac care vizau capătul de cerere accesoriu privind dobânda legală, astfel că ipoteza invocată de recurenta-pârâtă, cea lipsei motivelor, este fondată.

În cuprinsul cererii de apel, recurenta a afirmat că prima instanţă în mod eronat a apreciat că ar fi aplicabile dispoziţiile din O.G. nr. 13/2011, sens în care a făcut trimitere la art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013 şi art. 21 din Legea nr. 72/2013.

În sprijinul acestei critici a mai arătat că intimata-reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe contragaranţia acordată în data de 16.12.2010, context în care recurenta-pârâtă a afirmat că în ipoteza în care s-ar aprecia că datorează dobânda legală, atunci legea aplicabilă este O.G. nr. 9/2000.

Decizia recurată nu cuprinde nicio referire la acestea, context în care Înalta Curte reţine că prin neanalizarea criticilor expuse mai sus, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează a analiza motivul de apel referitor la capătul de cerere accesoriu privind dobânda legală şi să răspundă criticilor formulate sub acest aspect, stabilind normele legale aplicabile în raport cu dinamica raportului juridic şi succesiunea în timp a dispoziţiilor legale.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 969, art. 970, art. 977 şi ale art. 982 C. civ. din 1864, afirmând că instanţa de apel a stabilit că un cost al creditului, constând în operaţiunea de hedging pe rata dobânzii, a fost garantat, respectiv contragarantat.

În egală măsură, recurenta apreciază că au fost nesocotite prevederile art. 1.1 pct. 5 din convenţia de garantare nr. 1/2010 şi art. 4 din Norma nr. 1/2010, susţinând că operaţiunea hedgind pe rata dobânzii reprezintă un comision bancar, care este exclus în mod explicit de la garantare.

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, care poartă nr. 1/2010, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de intimata-reclamantă la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit către A. S.A., în calitate de finanţator, garanţia aferentă creditului acordat societăţii B. S.R.L., conform scrisorii de garantare nr. 967/16.12.2010, intimata-reclamantă a solicitat recurentei-pârâte plata sumei de 1.957.507,95 RON, cu titlu de contragaranţie.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că finanţarea în baza căreia s-a acordat contragaranţia nu era eligibilă, deoarece includea dobânzi şi/sau comisioane bancare, sub forma unei operaţiuni de hedging pe rata dobânzii, şi că intimata-reclamantă nu şi-a respectat mandatul.

Defalcând suma acordată cu titlu de finanţare (918.000 euro), în sensul că suma de 900.000 euro reprezintă principal, iar cea de 18.000 euro accesoriu şi asimilând operaţiunea de hedging pe rata dobânzii în categoria comisioanelor bancare incluse în suma garantată, recurenta-pârâtă porneşte de la o premisă greşită, imputând în mod eronat instanţei de apel faptul că a încălcat legea părţilor.

Hedging-ul pe rata dobânzii reprezintă o operaţiune de acoperire a riscului cauzat de fluctuaţia dobânzii, iar natura juridică a acesteia nu are relevanţă întrucât nu preţul operaţiunii a fost garantat, ci suma acordată cu titlu de facilitate de credit, cea de 918.000 euro, pentru care a fost emisă scrisoarea de garantare nr. 967/16.12.2010.

În altă ordine de idei, contractul de facilitate de credit la termen nr. 3195/23.12.2010 reglementează distinct principalul împrumutului (art. 1.1) de costul total aferent creditului, în care sunt incluse dobânzile şi comisioanele bancare, penalităţile, şi alte asemenea sume datorate în baza contractului prin care se acordă finanţarea (art. 2.4 dobânda, art. 7.5 dobânda majorată, art. 2.6 comisioanele şi taxele şi art. 2.10 costurile şi cheltuielile).

De aceea, operaţiunea de hedging pe rata dobânzii nu poate fi asimilată unui comision bancar inserat în suma garantată, respectiv contragarantată, ca obiect al contractului de facilitate de credit la termen nr. 3195/23.12.2010, care să conducă la o pretinsă nesocotire de către intimata-reclamantă a prevederilor art. 1.1 pct. 5 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi ale art. 4 din Norma nr. 1/2010.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că sunt neîntemeiate criticile recurentei sub acest aspect.

Pretinzând lipsa de diligenţă şi prudenţă cu privire la obligaţiile ce îi reveneau intimatei-reclamante sub aspectul verificării întrunii condiţiilor de eligibilitate, nu doar la momentul acordării contragaranţiei, ci şi ulterior, respectiv la momentul analizării cererii de plată şi cel al plăţii sumei garantate, recurenta-pârâtă încearcă să transfere părţii adverse o obligaţie care excedează cadrul convenţional.

Prin art. 4.1 din convenţia de contragarantare dintre părţi, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat intimata-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conţinutul mandatului fiind, aşadar, strict delimitat.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.9 la Convenţia dintre părţi.

În cuprinsul Normei nr. 1/2010 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamantă pentru a se constata modul în care I.M.M.-ul îndeplineşte criteriile de eligibilitate şi condiţiile de contragarantare, art. 4.1 stabilind care sunt condiţiile cumulativ pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranţiilor, iar art. 8.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, intimata-reclamantă şi-a îndeplinit această obligaţie de verificare a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarul la momentul acordării garanţiei, conţinutul mandatului asumat de aceasta fiind limitat la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Totodată, nu trebuie ignorat faptul că, în rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat criticile formulate în apel în raport cu dezlegările din decizia de casare (nr. 495/28.02.2020), pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a arătat că obligaţia intimatei-reclamante de verificare a întrunii condiţiilor de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarul este la momentul acordării garanţiei, şi nu ulterior.

În aceste condiţii, cât timp garanţia contragarantată a fost acordată anterior începerii cercetărilor în dosarul penal (30/P/2011), intimata-reclamantă nu avea posibilitatea să cunoască existenţa vreunei legături între creditul ce a făcut obiectul contractului nr. x/23.12.2010 şi înscrisurile constatate a fi fost falsificate ulterior. Desfiinţarea unei facturi fiscale, care a stat la baza analizei verificării îndeplinirii condiţiilor de exigibilitate ale beneficiarului, nu afectează obligaţia recurentei-pârâte de plată a contragaranţiei şi nici nu poate avea ca efect anularea retroactivă a contragaranţiei, atâta timp cât intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate la momentul analizării eligibilităţii pentru garantare.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la culpa intimatei-pârâte în executarea contractului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel i-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în sumă de 13.803,20 RON, în susţinerea căreia a arătat că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra acestora, astfel că intimata-reclamantă avea posibilitatea de a solicita completarea hotărârii, în raport cu art. 444 C. proc. civ.

O atare critică este nefondată, atât timp cât soluţia pronunţată anterior, în primul ciclu procesual, în calea extraordinară de atac a recursului, a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, context în care, la acel moment procesual, instanţa nu putea dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse, întrucât nu fusese stabilită în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii şi nici tranşat aspectul privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă o etapă intermediară, ce nu pune capăt procesului, în această etapă procesuală nu se pot acorda cheltuieli de judecată, urmând a fi verificate în rejudecare, în funcţie de soluţia ce va fi pronunţată cu privire la acţiune, deoarece doar în această situaţie se poate stabili partea care a pierdut procesul şi se poate avea în vedere ansamblul cheltuielilor de judecată efectuate de litiganţi.

De aceea, afirmaţia recurentei potrivit căreia în apel i s-ar fi creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, prin obligarea sa la plata sumei de 13.803,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente taxei judiciare de timbru achitate în etapa procesuală a recursului, nu este fondată. Aceasta, deoarece prin respingerea apelului promovat, recurenta-pârâtă este partea care a căzut în pretenţii, moment la care s-a putut determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale şi, deci, întinderea obligaţiei sale de a suporta cheltuielile de judecată, în raport cu art. 453 C. proc. civ.

Reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1506/29.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1506/29.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2021.