Civil liability for unlawful administrative intervention: failure to establish causal link between procedural acts and economic loss in cassation appeal

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Prefectul Judeţului Ilfov, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 99.100 euro (445.563,51 RON la cursul 1 euro = 4,4961 din data de 12.10.2016) cu titlu de despăgubiri pentru perioada septembrie 2014- noiembrie 2016, plus dobânda legală, începând de la data depunerii prezentei cereri şi până la plata integrală a despăgubirii; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 783 din 09 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 333 din 13 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2016.

Prin decizia nr. 2470 din 12 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul, s-a casat decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-­a Civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1594 din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 7 ianuarie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-reclamantă, în baza art. 483 şi a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi, în rejudecare, admiterea apelului şi a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că decizia din apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349, art. 1357, art. 1385 alin. (3), cu referire la art. 14, art. 15 şi art. 16 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, arată că, prin decizia nr. 2222 din 21 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că Prefectul Judeţului Ilfov a încălcat dispoziţiile legale care nu-i permiteau să conteste un act al administraţiei publice centrale.

Totodată, arată că, prin decizia nr. 2470 din 21 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că activitarea desfăşurată de Prefect "reprezintă o faptă ilicită", situaţie faţă de care poate fi angajată răspunderea civilă a acestuia.

În continuare, recurenta redă dispoziţiile art. 14, art. 15 şi art. 1349 din C. civ. şi arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat instanţei de apel să analizeze condiţia prejudiciului, condiţia raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi condiţia vinovăţiei, dar instanţa de apel a refuzat să analizeze motivele obligatorii dispuse prin decizia din recurs. Arată că, din contră, instanţa de apel a ajuns la concluzia surprinzătoare şi total nefondată că recurenta este vinovată de nederularea celor două contracte, instanţa transformând actul de judecată într-o adevărată apărare a intimatului.

Recurenta susţine că, dacă instanţa ar fi avut dubii cu privire la existenţa documentaţiei PUZ, putea să solicite depunerea întregului dosar, format încă din anul 2013. Arată că probele administrate confirmă atât existenţa documentaţiei PUZ, cât şi împrejurarea că aceasta a fost depusă spre avizare Consiliului Judeţean Ilfov, prin urmare a făcut dovada că nu s-a putut finaliza procedura administrativă de avizare a documentaţiei din cauza litigiului declanşat de prefect.

În ceea ce priveşte cerinţa formulată de Înalta Curte de a se face dovada existenţei celor două contracte pentru cedarea folosinţei terenului, recurenta arată că a depus la dosar aceste contracte, care nu au fost contestate până în prezent.

Mai arată că instanţa de apel nu a fost interesată de situaţia celor două contracte pentru cedarea folosinţei terenului şi nici de realitatea şi întinderea prejudiciului.

Referitor la notarea litigiului în cartea funciară şi refuzul radierii acestei notări, chiar şi după ce cererea de chemare în judecată formulată de Prefect şi recursul intimatului au fost respinse, recurenta arată că acestea au fost cauzele care au plasat recurenta în imposibilitate de a derula proiectul început încă din anul 2013.

În concluzie recurenta susţine că, în condiţiile în care, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că prin acţiunea formulată, prefectul a încălcat dispoziţiile legale şi constituţionale care nu-i permiteau un asemenea demers şi că, prin aceasta, s-a adus atingere dreptului de proprietate, prin imposibilitatea exercitării libere a acestui drept, inclusiv prin derularea unor contracte, instanţa de apel era obligată să analizeze această problematică. Cu atât mai mult cu cât, prin decizia din recurs i s-a pus în vedere instanţei de apel să analizeze vinovăţia intimatului prin prisma art. 1357 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 1358 C. civ., texte de lege care consacră faptul că răspunderea civilă delictuală este o răspundere obiectivă care se poate antrena chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât la 26.01.2021.

La 25.02.2021, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 02.03.2021, care, la 10.03.2021, a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului, care nu se coroborează cu probele administrate.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 octombrie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. instanţa de recurs reţine următoarele:

Prealabil, se impune precizarea faptului că, deşi recurenta a invocat motivul de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile prin care susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de indicaţiile obligatorii ale instanţei de recurs, vizează încălcarea unor norme de procedură, respectiv a art. 501 alin 1 C. proc. civ., aşa încât susţinerile sale vor fi încadrate în motivul de recurs instituit de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:

"În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Recurenta a susţinut, în esenţă, că deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat instanţei de apel, prin decizia de casare, să analizeze condiţia prejudiciului, condiţia raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi condiţia vinovăţiei, Curtea de Apel nu a ţinut cont de indicaţiile obligatorii ale instanţei de recurs.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, întrucât, verificând considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 2470 din 12 decembrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016, prin care s-a admis recursul reclamantei, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, instanţa de apel a stabilit corect limitele rejudecării apelului, pronunţând o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat, examinând criticile formulate de către reclamantă că sunt întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., cu indicarea pentru instanţa de apel în rejudecare:

"va evalua dacă se justifică, din punct de vedere probator, susţinerile recurentei privind existenţa a două contracte în derulare pentru teren, la momentul declanşării litigiului anterior, dacă era întocmită documentaţia pentru obţinerea P.U.Z.-ului necesar emiterii autorizaţiilor vizând edificarea staţiilor de benzină şi dacă avizarea documentaţiei a fost amânată determinat de existenţa şi notarea acţiunii în nulitate."

Ca atare, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, era obligată să ţină seama de dezlegările date de instanţa de recurs şi să analizeze: "cel puţin în legătură cu acţiunea în nulitate declarată nelegal, iar, dacă este cazul, şi cu celelalte două fapte pretins ilicite, instanţa de apel va verifica condiţia prejudiciului şi, mai departe, condiţia raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, raportat la cele susţinute de recurentă."

Or, examinând decizia recurată, instanţa supremă constată că s-au respectat întocmai îndrumările instanţei de recurs. Astfel, pentru a răspunde aspectelor trasate de instanţa de casare, instanţa de apel a analizat în mod complet şi legal asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, dacă reclamanta a suferit un prejudiciu în legătură cu derularea contractelor angajate cu terţii.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate, în rejudecare fiind administrată la solicitarea instanţei proba cu înscisuri, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, stabilind că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită a intimatului-pârât şi prejudiciu, respectiv lipsa avizului final al PUZ şi neîncasarea de către recurentă a chiriilor stabilite cu terţii.

Astfel, în urma unei examinări complete a cauzei, în raport de toate susţinerile părţilor şi a coroborării probelor din dosar, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta A. S.A. nu a făcut dovada că avizul final al documentaţiei nu a fost dat de către Consiliul Judeţean din cauza demersului procesual iniţiat de către intimatul-pârât, din cauza notării sau menţinerii notării litigiului în cartea funciară, sens în care a apreciat că nu există raport de cauzalitate între prejudiciul pretins şi fapta ilicită imputată intimatului.

Procedând astfel, instanţa de apel a respectat pe deplin dispoziţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, pronunţând o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., analizând raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, stabilind în mod corect şi complet situaţia de fapt şi răspunzând clar argumentelor părţilor.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu privire la restul susţinerilor recurentei din memoriul de recurs este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deşi invocă formal o serie de acte normative, respectiv art. 1349, 2357, 1385 alin. (3), art. 14, 15 şi 16 C. civ., aspect care ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în motivele de recurs, în realitate, recurenta-pârâtă îşi manifestă nemulţumirea faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit situaţia de fapt deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate.

Totodată, şi susţinerile prin care arată că probele administrate confirmă atât existenţa documentaţiei PUZ, cât şi împrejurarea că aceasta a fost depusă spre avizare Consiliului Judeţean Ilfov, prin urmare a făcut dovada că nu s-a putut finaliza procedura administrativă de avizare a documentaţiei din cauza litigiului declanşat de prefect, iar dacă instanţa ar fi avut dubii cu privire la existenţa documentaţiei PUZ, putea să solicite depunerea întregului dosar, reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa, întrucât dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1594 din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1594 din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2021.