Territorial competence for labor wage claims against a court defendant under Art. 127 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita, a solicitat:

1) obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariul încasat şi salariul ce ar fi trebuit să includă creşterile prevăzute de O.G. nr. 9/2005 şi O.U.G. nr. 10/2007, pentru perioada 24.04.2005 - 08.04.2015, în care sunt cuprinse inclusiv creşterile salariale aduse de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 (01.01.2020) şi intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 (08.04.2015);

2) actualizarea sumelor de mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi aplicarea dobânzii legale, justificate pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate şi până la plata efectivă a acestor sume;

Prin sentinţa civilă nr. 198 din 25 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de către Tribunalului Harghita şi, în consecinţă, s-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Bacău, secţia civilă, complete specializate pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Harghita a reţinut următoarele:

Acţiunea are ca obiect stabilirea corectă a salariului şi acordarea unor drepturi băneşti salariale cu titlu de diferenţe. Aşadar, acţiunea se încadrează în sfera jurisdicţiei muncii, aşa cum aceasta este definită la art. 266 din Codul muncii.

Conform acestui text de lege, "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Relevante în acest sens, sunt şi prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, care stabilesc că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Articolul 210 din Legea nr. 62/2011 (Legea dialogului social), a completat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, astfel:

"cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aşadar, textul legal anterior menţionat a instituit o competenţă alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea la domiciliul lor sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Cu toate acestea, legiuitorul a stabilit la art. 127 din C. proc. civ., o competenţă specială a instanţei, în cazurile în care au fost promovate acţiuni în justiţie de către judecători, procurori, asistenţi judiciari şi grefieri (reclamanta deţinând funcţia de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Harghita).

Reglementarea cuprinsă în art. 127 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, a avut la bază decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional admiţând excepţia de neconstituţionalitate şi constatând că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) C. proc. civ. sunt neconstituţionale.

Prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 22 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi, în consecinţă, a stabilit că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă (...)".

Prin decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În motivarea acestei decizii, Curtea a constatat că există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, întrucât instanţa din care face parte cumulează competenţa jurisdicţională cu calitatea de parte în proces. Curtea a reţinut că, în urma constatării neconstituţionalităţii sintagmelor menţionate la paragraful 46 al deciziei, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumţia de constituţionalitate, permiţând, în mod rezonabil, calificarea noţiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu. În aceste condiţii, Curtea a avut în vedere că noţiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate are un caracter restrictiv şi nu corespunde cerinţelor de imparţialitate obiectivă a instanţelor.

Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) din Constituţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Şi în acest caz, în mod simetric constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. cu privire la conţinutul constituţional al normei menţionate, Curtea şi-a extins controlul, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 la art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sub aspectul sensului constituţional al acestuia.

Astfel, Curtea a reţinut că noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin sentinţa civilă nr. 804/2021 din 15 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Harghita; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat judecata cauzei şi s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Tribunalul Bacău a constatat că excepţia invocată este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a avut calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Harghita, la data sesizării acestei instanţe având calitatea de pensionar.

Din modul de redactare a dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, rezultă că, spre deosebire de ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant (ipoteză în care este obligatoriu ca aceasta să se adreseze unei instanţe de acelaşi grad cu instanţa competentă din raza unei curţi de apel învecinate), în situaţia în care instanţa de judecată are calitatea de pârâtă, reclamantul are dreptul de a opta fie să se judece la instanţa competentă potrivit dreptului comun, fie să se judece la o instanţă din raza unei curţi de apel învecinate.

Acest drept de opţiune rezultă din folosirea verbului "poate", reclamantul fiind cel care decide dacă să se prevaleze sau nu de acest beneficiu acordat de lege. De altfel, această interpretare rezultă chiar din considerentele deciziei Deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 47).

În speţă, reclamanta a optat să învestească cu soluţionarea cererii de chemare în judecată tribunalul pârât, astfel că acesta este competent să judece litigiul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 8 noiembrie 2021.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă la 18 noiembrie 2020, ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Reclamanta A. a avut calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Harghita, la data sesizării instanţei de judecată având calitatea de pensionar, iar la 18 noiembrie 2020 a învestit Tribunalul Harghita cu un litigiu ce are ca obiect raporturile de muncă dintre aceasta şi instanţa la care şi-a desfăşurat activitatea.

Potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii", iar conform alin. (21) al aceluiaşi articol, "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

În speţă, Tribunalul Harghita are calitatea de pârât, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor alin. (21) al art. 127 din C. proc. civ., astfel că nu prezintă relevanţă calitatea reclamantei A., respectiv aceea de personal auxiliar de specialitate care şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Tribunalului Harghita.

Instanţa supremă constată că reclamanta a învestit Tribunalul Harghita cu soluţionarea litigiului, instanţă competentă, potrivit legii, să soluţioneze cauza.

Aşa fiind, se reţine că aceasta şi-a manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (2) raportat la alin. (21) din C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Faţă de cele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) şi (21) din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din celaşi cod, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.