Revisionary relief for conflicting insolvency and tax liability judgments: non-viability of *ne bis in idem* due to distinct legal bases

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra revizuirii, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018/a1, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat obligarea pârâtului A., în calitate de administrator al debitoarei B. S.R.L., să suporte din averea personală pasivul acestei societăţi, în cuantum de 108.116 RON.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 169 lit. a), c), d) şi e) din Legea nr. 85/2014.

La 23 mai 2019 reclamanta a depus o precizare la acţiune, prin care a introdus în cauză pe C., în calitate de administrator şi a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata pasivului societăţii debitoare.

Prin sentinţa civilă nr. 228/SIND din 23.02.2021, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A., s-a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, a fost obligat pârâtul A. să suporte din averea personală pasivul societăţii B. S.R.L., în cuantum de 108.116 RON şi a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov să plătească pârâtului C. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, prin care a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul obligării în solidar a pârâţilor la plata pasivului societăţii debitoare, în cuantum de 108.116 RON şi înlăturarea dispoziţiei privind obligarea sa la plata către pârâtul C. a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel pârâtul A., prin care a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia nr. 790 din 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, au fost respinse apelurile reclamantei şi pârâtului A. şi a fost respinsă cererea formulată de pârâtul C. de obligare a apelantei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov la plata cheltuielilor de judecată.

3. Împotriva acestei decizii la 23 iulie 2021 pârâtul A. a formulat cerere de revizuire, motivată ulterior prin memoriul depus la 30 august 2021, prin care a solicitat anularea hotărârii atacate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Revizuentul susţine că hotărârea a cărei anulare se solicită este potrivnică deciziei nr. 284 din 11.02.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Potrivit revizuentului, în prezent sunt hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv a deciziei nr. 284 din 11.02.2021.

Prin decizia civilă nr. 1204 din 12.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi, în consecinţă, s-a declinat, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, competenţa materială de soluţionare a cererii de revizuire formulate de revizuentul A..

Cauza a fost înregistrată la 20 octombrie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspectele procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea poate fi cerută dacă "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ. "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", şi alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Pentru admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci să existe identitate de părţi, obiect şi cauză, hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite, în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii lucrului judecat, ori, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat şi să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În cauză, revizuentul a solicitat anularea deciziei civile nr. 790 din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, întrucât aceasta ar fi potrivnică deciziei nr. 284 din 11.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Examinând deciziile evocate, Înalta Curte constată că hotărârea a cărei anulare se solicită este pronunţată în materia insolvenţei, într-o cerere admisă de atragere a răspunderii organelor de conducere ale debitoarei pentru intrarea acesteia în insolvenţă, potrivit dispoziţiilor art. 169 din Legea 85/2014, în timp ce prin hotărârea pretins potrivnică, pronunţată în materia contenciosului fiscal, s-a soluţionat contestaţia revizuentului împotriva deciziei prin care i se angajase răspunderea pentru datoriile fiscale ale societăţii debitoare administrate de acesta, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, deşi în ambele litigii Administraţia Finanţelor Publice Braşov a solicitat, în calitate de creditoare, răspunderea organelor de conducere ale societăţii debitoare, procedurile din cele două dosare sunt diferite, reglementate prin dispoziţii speciale, respectiv răspunderea prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, precum şi răspunderea pentru intrarea debitoarei în insolvenţă, reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Revizuentul se prevalează de autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în soluţionarea acţiunii în răspundere solidară cu societatea debitoare pentru datoriile acesteia, întemeiată pe art. 25 şi 26 din Codul de procedură fiscală, privind declararea stării de insolvabilitate, urmare a obligaţiilor bugetare restante ale societăţii debitoare administrate de revizuent.

Motivul de revizuire ridicat de pârâtul din cererea de chemare în judecată soluţionată în procedura insolvenţei este fundamentat pe încălcarea principiului "ne bis in idem" care implică în mod necesar analiza existenţei unei legături de temporalitate şi de materialitate a hotărârilor judecătoreşti, în sensul complementarităţii obiectivelor hotărârilor respective.

Totodată, Înalta Curte constată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat necesitatea evitării cazurilor în care se obţine aceeaşi probă prin două mijloace de administrare, din partea fiecărei instanţe, fapt pentru care o probă administrată ar trebui să fie utilizată şi de cealaltă instanţă, excluzând, astfel, o readministrare, cea din urmă instanţă care se pronunţă urmând să ţină cont de hotărârea primei instanţe.

Înalta Curte constată că instituirea ipotezei legale pe care se întemeiază dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa poate anula hotărârea, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Autoritatea lucrului judecat este o instituţie de ordine publică destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă întregii activităţi judiciare.

Înalta Curte formulează observaţia că, în virtutea art. 27 şi art. 513 alin. (1) C. proc. civ. privind legea aplicabilă hotărârilor, potrivit cu care acestea rămân supuse motivelor căilor de atac care erau prevăzute de legea sub care a început procesul, respectiv de la data cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018, de modificare a conţinutului art. 513 alin. (4) C. proc. civ., privind încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Totodată, chiar dacă se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) C. proc. civ., revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, dispoziţiile art. 461 alin. (1) C. proc. civ. clarificând obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, inclusiv revizuirea.

Revizuentul ridică problema încălcării autorităţii de lucru judecat interpretate lato sensu, în calea extraordinară de atac pendinte, având ca obiect hotărârea prin care s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 169 lit. a) şi d) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, în legătură cu folosirea bunurilor societăţii în interes personal, lipsa documentelor contabile şi neţinerea contabilităţii societăţii în conformitate cu legea, în sensul unei suprapuneri cel puţin parţiale, atât a temeiurilor răspunderii faţă de acelaşi creditor bugetar, cât şi a faptelor imputate, analizate şi prin considerentele dezvoltate de instanţa de contencios fiscal prin prima hotărâre.

Înalta Curte constată că argumentele revizuentului nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri pronunţate în procedura insolvenţei, întrucât o astfel de ipoteză este exclusă, în cauză, de valorificarea de către acesta, în cursul soluţionării celui de-al doilea proces, a soluţiei pronunţate în cauza precedentă de către instanţa de contencios fiscal, revizuentul fiind în situaţia unei reiterări a autorităţii lucrului judecat prin invocarea dispoziţiilor speciale ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, prin hotărârea supusă revizuirii s-a pronunţat în sensul că anularea deciziei de angajare a răspunderii pârâtului (revizuent în cauză), emisă de AJFP Braşov, nu prezintă nicio relevanţă în raport cu condiţiile răspunderii speciale faţă de creditorii debitoarei în insolvenţă, potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014 şi care nu se limitează la formele de vinovăţie privind reaua-credinţă şi intenţia ce atrag răspunderea instituită prin normele de procedură fiscală.

Prin urmare, hotărârii anterioare nu i s-a recunoscut autoritatea lucrului judecat, dezlegare cu caracter definitiv ce nu permite cenzurarea pe calea revizuirii.

În caz contrar, revizuirea ar fi deturnată într-o cale de atac de reformare, în sensul unui control judiciar efectiv asupra hotărârii definitive, inclusiv asupra chestiunii litigioase ce a dobândit autoritate de lucru judecat, la rândul său, ceea ce legea nu permite.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte în temeiul art. 513 C. proc. civ. va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 790 din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018.

Referitor la cererea intimatului C. privind obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în revizuire în temeiul art. 513 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv chitanţa nr. x din 6 decembrie 2021 emisă de Cabinet Avocat E..

Înalta Curte constată că nu poate fi primită cererea revizuentului de reducere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, nefiind disproporţionate în raport cu obiectul cauzei ori activitatea concretă, desfăşurată de avocatul intimatului. Constatând culpa procesuală a revizuentului în promovarea căii extraordinare de atac şi în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării revizuentului la plata sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 790 din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018.

Obligă revizuentul să plătească intimatului C. suma de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.