Abuse of majority and administrator liability: personal damages claims barred by derivative action requirement under Company Law

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată la 15 mai 2019, pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., Dâmboviţa S.A., C. S.A., D., E. şi F. a solicitat obligarea acestora la repararea prejudiciului în sumă de 6.835.871 RON, cauzat prin faptele ilicite constând în abuzul de majoritate săvârşit de B. S.A. şi Damboviţa S.A., în calitate acţionari majoritari ai societăţii C. S.A. şi atragerea răspunderii membrilor consiliului de administraţie al societăţii C. S.A. pentru faptele săvârşite.

În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ., art. 1361 şi art. 1551 din Legea nr. 31/1990.

În data de 12 noiembrie 2019 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat constatarea nulităţii contractului de împrumut prin care C. S.A. a împrumutat către B. S.A. suma de 7.500.000 RON şi şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui act juridic, având în vedere că acest contract reprezintă o distribuire mascată de dividende.

Prin notele scrise depuse la 12 noiembrie 2019, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că faţă de delictele săvârşite a formulat un capăt de cerere prin care a solicitat atragerea răspunderii acţionarilor majoritari pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat şi un capăt de cerere prin care a solicitat atragerea răspunderii administratorilor pentru prejudiciul cauzat societăţii.

Prin sentinţa comercială nr. 118/LP/2020 din 28.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia netimbrării şi s-a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de împrumut încheiat între pârâţii C. S.A. şi B. S.A., s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesual active şi lipsei de interes, invocate de pârâţi, privind cererea de atragere a răspunderii administratorilor C. S.A., lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor D., E. şi F. privind cererea de sancţionare a abuzului de majoritate şi prescripţiei dreptului la acţiune.

Totodată, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă.

2. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel la 20 noiembrie 2020 reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Totodată, pârâţii C. S.A., Dâmboviţa S.A., B. S.A. şi D., E., F., au formulat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe, prin care au solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte capătul doi de cerere privind atragerea răspunderii administratorilor societăţii C. S.A. şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin precizările formulate în apel, la solicitarea instanţei de a lămuri petitul capătului doi de cerere, reclamanta apelantă a arătat că a solicitat obligarea administratorilor la plata de despăgubiri pentru prejudiciul ce i s-a cauzat şi că nu solicită obligarea administratorilor la plata de despăgubiri către C. S.A., temeiul juridic al acţiunii fiind art. 1349 şi art. 1357, acţiune în răspundere civilă fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun.

S-a mai învederat că prin apărările formulate a demonstrat că sunt îndeplinite şi condiţiile speciale prevăzute de art. 1551 din Legea societăţilor comerciale, însă acţiunea nu a fost susţinută în contul C. S.A.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a rămas în pronunţare asupra apelurilor declarate în cauză şi a amânat pronunţarea la 27 aprilie 2021.

Prin decizia nr. 133/C/2021 - A din 27 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul incident declarat de pârâţi împotriva sentinţei apelate, care a fost schimbă în parte în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii privind capătul doi de cerere având ca obiect atragerea răspunderii membrilor consiliului de administraţie al C. S.A. şi în consecinţă, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantă.

De asemenea, instanţa a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

3. La 5 iulie 2021, împotriva acestei decizii şi a încheierii din 13 aprilie2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel prin respingerea probei cu expertiză ca nefiind utilă soluţionării cauzei a încălcat dispoziţiile art. 237 şi 395 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în etapa cercetării procesului cunoştea deja soluţia care ar fi trebuit să rezulte ca urmare a deliberării.

Potrivit recurentei, prin modul în care au fost administrate probele, au fost încălcate dispoziţiile art. 16 C. proc. civ. privind principiul nemijlocirii administrării probelor, întrucât instanţa de apel, pe de o parte, a respins proba cu expertiză iar, pe de altă parte, şi-a întemeiat soluţia pe un raport extrajudiciar, situaţiile financiare şi înscrisurile depuse de pârâţi, susţinând că nu a fost criticat probatoriul.

Recurenta subliniază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a analizat fapta ilicită în limitele trasate de aceasta, respectiv ca o sumă a mai multor decizii, acte şi fapte, care analizate împreună, ar releva scopul ilicit al acestora.

De asemenea, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât reclamanta în apel nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, ci a formulat clarificări cu privire la temeiul juridic al cererii, fără să aducă modificări acţiunii introductive, în cuprinsul căreia a menţionat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ.

Mai mult, susţine recurenta că, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a da calificarea corectă faptelor deduse judecăţii, neavând posibilitatea respingerii ca inadmisibil a capătului doi de cerere privind obligarea administratorilor la despăgubiri motivat de faptul că a fost indicat un alt temei de drept decât cel apreciat de instanţă ca fiind aplicabil situaţiei juridice deduse judecăţii.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta subliniază că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, respectiv deşi instanţa de apel a reţinut că pentru analizarea faptei ilicite este necesar a se cerceta vătămarea produsă, totuşi a respins solicitarea de încuviinţare a probei cu expertiză, reţinând că nu este necesar a se analiza consecinţele prejudiciabile ale faptelor analizate. Pe de altă parte, deşi instanţa a recunoscut în considerente că vătămarea acţionarilor minoritari este un element constitutiv al faptei ilicite, nu a motivat de ce a refuzat administrarea probelor propuse de recurentă în dovedirea acestuia.

Recurenta menţionează că motivele reţinute de instanţa de apel sunt contradictorii şi în ceea ce priveşte constatarea că deşi societatea a înregistrat pierderi, direcţionarea unei sume importante către acţionarul majoritar nu ar reprezenta o devalizare şi o eludare a normelor privind distribuirea dividendelor.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală şi art. 1361 din Legea nr. 31/1991.

Recurenta susţine că pentru constatarea faptei ilicite reprezentate de abuzul de majoritate este nevoie de o analiză coroborată a mai multor elemente, printre care se numără şi prejudiciul cauzat acţionarilor minoritari. Mai arată recurenta că actele efectuate de acţionarul majoritar, deşi sunt aparent valabile atunci când sunt analizate separat, în realitate, dacă ar fi cercetate în ansamblu s-ar constata că au condus la golirea de conţinut a societăţii.

La 16 septembrie 2021, intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, iar, la 6 decembrie 2021, recurenta-reclamantă a depus note de şedinţă, prin care solicită, în esenţă, admiterea recursului.

În prealabil, se constată că apelanta-reclamantă a formulat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 13 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, prin care s-a dispus în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ. amânat pronunţării în cauză, calea extraordinară de atac a recursului fiind admisibilă, întrucât este declarată împotriva unei încheieri care face parte integrantă din decizia pronunţată.

Înalta Curte, analizând decizia şi încheierea atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este nefondat.

Criticile invocate de recurentă privind încălcarea dispoziţiilor art. 237 şi 395 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin respingerea probei cu expertiză pentru stabilirea prejudiciului, în etapa cercetării procesului, instanţa şi-ar fi format convingerea asupra soluţiei înainte de deliberare, precum şi cele privind încălcarea principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 din acelaşi cod, sunt invocate formal, întrucât vizează în realitate nemulţumirea acesteia privind aprecierea probatoriului.

Totodată, se reţine că aprecierea instanţei de apel asupra utilităţii probei solicitate de recurentă nu echivalează cu formarea convingerii instanţei asupra soluţiei înainte de deliberare.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere asupra probelor administrate în cauză şi este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, a concludenţei şi a pertinenţei acestora.

Prin urmare, criticile recurentei care se referă la modul de stabilire a situaţiei de fapt desprinse din interpretarea probatoriului de către instanţele fondului nu se pot converti în niciun motiv de nelegalitate, nu doar în cel invocat, circumscris dispoziţiilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţelor devolutive, cu plenitudine de jurisdicţie.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., întrucât instanţa de prim control judiciar nu a analizat decât punctual faptele ilicite ce formează conţinutul răspunderii acţionarilor şi administratorilor, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod just a soluţionat apelurile formulate, în limitele a ceea s-a supus judecăţii la prima instanţă şi a criticilor invocate, nefiind cazul unei nesocotiri a limitelor învestirii prin analiza faptelor deduse judecăţii, prin prisma legăturii de cauzalitate şi a prejudiciului invocat de reclamantă, având în vedere natura acţiunii în răspundere deduse judecăţii.

Instanţa de apel a analizat fiecare faptă invocată de reclamantă, având în vedere cauza complexă a acţiunii, constând în combinarea a două tipuri diferite de răspundere civilă, una întemeiată pe abuzul de majoritate al acţionarului potrivit art. 1361 din Legea nr. 31/1991, iar cealaltă întemeiată pe răspunderea administratorului, prevăzută de art. 1551 din Legea nr. 31/1991.

Potrivit dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) din Legea nr. 31/1991, dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere a administratorului, acţionarul având cel puţin 5% din capitalul social are posibilitatea de a introduce acţiunea în despăgubire în contul societăţii, răspunderea administratorului fiind faţă de societate, în virtutea contractului de mandat încheiat cu aceasta.

Critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ., invocate de aceasta prin cererea introductivă şi nu a dat o calificare corectă faptelor deduse judecăţii, admiţând apelul incident şi respingând ca inadmisibilă cererea de despăgubire formulată împotriva administratorilor, întemeiată pe art. 1551 din Legea nr. 31/1991, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza ori obiectul cererii de chemare în judecată, regulă de drept care a fost aplicată de instanţa de apel reclamantei, în legătură cu precizările sale privind temeiurile de drept şi măsura în care acţionarului minoritar îi era recunoscut dreptul de a promova o atare cerere.

De altfel, recurenta susţine că şi-a întemeiat acţiunea în răspundere pe dispoziţiile de drept comun ale art. 1349 şi art. 1357 C. civ. privind răspunderea delictuală şi răspunderea pentru fapta proprie, dar şi pe dispoziţiile art. 1361 şi art. 1551 din Legea nr. 31/1990, solicitând angajarea răspunderii solidare a acţionarilor majoritari şi a administratorilor societăţii pentru prejudicierea sa, chemarea în proces a societăţii C. S.A. fiind doar pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii.

Or, analiza instanţei de apel a fost efectuată tocmai în aceste coordonate determinate, în virtutea principiului disponibilităţii sale procesuale, acţiunea în interes personal şi nu social, formulată în temeiul răspunderii delictuale şi al art. 1551 din Legea nr. 31/1990 fiind respinsă ca inadmisibilă.

Această soluţie nu a fost determinată de indicarea eronată a temeiului de drept de către reclamantă, ceea ce ar fi obligat instanţa la o calificare corectă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în virtutea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., în cadrul controlului judiciar devolutiv, cum susţine recurenta.

În realitate, analiza cererii de atragere a răspunderii administratorilor, în temeiul art. 1551 din Legea nr. 31/1990 şi nu al dispoziţiilor de drept comun, a fost consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant, înlăturarea de la aplicare a legii generale, ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, fiind de la sine înţeleasă.

Ca o consecinţă a acestui principiu, nu se putea impune instanţei de apel aplicarea legii generale, respectiv a dispoziţiilor privind răspunderea delictuală, înlăturând de la aplicare dispoziţia specială din legea privind societăţile, mai restrictivă, având în vedere natura raporturilor juridice dintre părţi şi cauza acţiunii formulate în virtutea calităţii de acţionar minoritar a societăţii reclamante.

Sensul reglementării cuprinse în art. 1551 din Legea nr. 31/1990 este acela de a permite adunării generale să decidă dacă promovează acţiunea în răspundere, obiectiv pentru care dezbaterii acesteia trebuie să îi fie supuse elementele esenţiale ale răspunderii, respectiv faptele pretins de natură a cauza daune societăţii, cuantumul prejudiciului fiind un element dacă nu determinat, cel puţin unul determinabil, dreptul la acţiune în răspundere al acţionarului minoritar fiind unul subsidiar.

În aceste condiţii, demersul asumat de acţionarul minoritar care promovează acţiunea în răspundere în nume propriu trebuie să urmărească obligarea pârâţilor la acoperirea prejudiciului cauzat societăţii.

Soluţia instanţei de apel este corectă, întrucât în măsura în care adunarea generală nu formulează acţiune în răspundere, acţionarilor minoritari, între care se încadrează şi recurenta-reclamantă, le este recunoscut dreptul de a o demara, în nume propriu, dar în contul societăţii, însă acţiunea rămâne una socială, ceea ce nu era cazul în speţă, astfel cum se susţine, de altfel, şi în recurs.

Totodată, în legătură cu motivele de recurs prevăzute de art. 489 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii, străine de natura cauzei ori cu o nemotivare a hotărârii şi nu determină incidenţa acestui motiv de casare, astfel încât criticile vor fi respinse.

Subsumat acestui motiv, recurenta formulează şi critici privind pretinsa eroare a instanţei de apel în aprecierea utilităţii asupra unei expertize pentru stabilirea prejudiciului produs reclamantei, precum şi în modalitatea de interpretare a probelor administrate.

Cu privire la acestea, Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate, întrucât nu vizează motivul de recurs, de strictă interpretare, privind lipsa motivării, existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, ci se solicită reevaluarea probatoriului şi rejudecarea cauzei prin critici care exced controlului de legalitate.

De asemenea, criticile recurentei privind interpretarea greşită a nomelor de drept material prevăzute de art. 1349 C. civ. şi art. 1361 din Legea nr. 31/1991, având în vedere că instanţa de apel, reţinând că fapta ilicită nu există, în mod greşit nu a mai analizat şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, nefiind încuviinţată expertiza propusă de parte, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 1349 C. civ. "(1) orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane;(2) cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral." iar potrivit art. 1361 din Legea nr. 31/1991 "acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari".

Înalta Curte constată că a fost analizată răspunderea delictuală a acţionarilor sub forma abuzului de majoritate şi, constatând că una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv fapta ilicită imputată acţionarilor sub diverse acţiuni pretins de natură a cauza daune, societăţii şi acţionarului minoritar nu este îndeplinită, nu a mai apreciat necesară cercetarea îndeplinirii celorlalte condiţii.

Abuzul de majoritate constă în exercitarea discreţionară de către acţionariatul majoritar a dreptului de vot, în vederea promovării intereselor proprii, în dauna interesului social şi în scopul prejudicierii acţionarilor minoritari.

În vederea protecţiei deţinătorilor de acţiuni care nu le permit exercitarea unei influenţe relevante în viaţa societăţii respective, a fost instituită obligaţia acţionarilor de a-şi exercita drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii, al cărei interes este prioritar, ca şi ale celorlalţi acţionari.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, analiza apelului său, care a fost respins, confirmându-se soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în răspundere ca nefondată, s-a înscris în cadrul legal al dispoziţiilor art. 1361 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, procedându-se la analiza acelor fapte invocate de reclamantă ca fiind de natură să aducă atingere intereselor sale legitime privind dreptul la dividende ori respectarea dreptului de preempţiune asupra unui bun imobil, instanţa de apel a concluzionat că nu era nici cazul unei diminuări a patrimoniului societăţii şi nici al folosirii în mod abuziv a poziţiei deţinute de acţionari, faptele reclamate neputând fi caracterizate ca neloiale, urmare a deturnării cu rea-credinţă a exercitării drepturilor legale şi statutare.

Înalta Curte constată că prejudiciul este o condiţie de sine stătătoare a răspunderii civile delictuale, fiind consecinţa săvârşirii unei fapte ilicite. Practic, existenţa prejudiciului invocat de societatea reclamantă nu conducea de plano la îndeplinirea cerinţei privind existenţa faptei ilicite, fiind necesar a fi dovedită, în primul rând, săvârşirea faptei ilicite cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, în sensul art. 16 alin. (2) C. civ.. Or, în cauză instanţa de apel constatând că una dintre condiţiile cumulative ale răspunderii pentru abuz de majoritate nu era îndeplinită, în mod corect a constatat inexistenţa temeiului răspunderii.

În considerarea, celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că încheierea şi decizia atacate sunt legate, criticile invocate nejustificând casarea acestora, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 13 aprilie 2021 şi a deciziei nr. 133/C/2021 - A din 27 aprilie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 13 aprilie 2021 şi a deciziei nr. 133/C/2021 - A din 27 aprilie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.