Nullity of abusive credit clauses permitting unilateral interest rate modification without objective criteria under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 08 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâtele D. S.R.L. şi D. S.R.L. - Sucursala Unirii Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din cele două contracte de credit încheiate cu pârâta:

- clauzele privind dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii prin modificarea marjei Băncii (Spread) în cele două contracte de credit, respectiv art. IV din Contractele de credit nr. 13 din 30.05.2006 şi nr. 64 din 11.12.2007;

- clauzele referitoare la comisioane, respectiv art. V din Contractul de credit nr. x/30.05.2006 privind comisionul de analiză, de gestiune, de risc, de neutilizare, de rambursare anticipată, de înscriere-radiere gaj şi de elaborare contract de garanţie imobiliară, gaj sau cesiune şi art. V din Contractul de credit nr. x/11.12.2007 privind comisionul de neutilizare, de rambursare anticipată, de rambursare anticipată - finanţare de la alte bănci, de modificare credit, de elaborare contract de garanţie şi consultare CIP/CRB;

- clauzele referitoare la dobânzile penalizatoare aplicate în mod abuziv de bancă în cele două contracte de credit;

- clauza de risc valutar prevăzută în cele două contracte.

De asemenea, reclamanţii au solicitat ca efect al admiterii primului capăt de cerere al prezentei acţiuni, constatarea nulităţii actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, prin modificarea marjei "Spread", emise de pârâtă, şi a graficelor de rambursare aferente acestor acte unilaterale, obligarea pârâtei la indicarea marjei dobânzii inclusă în rata dobânzii aplicate în cele două contracte de credit faţă de prevederile contradictorii din Contractul de garanţie reală imobiliară nr. 64.1/11.12.2007 autentificat sub nr. x/11.12.200, la restituirea sumelor plătite nedatorat de către împrumutaţi, cu titlu de dobânzi şi comisioane în temeiul clauzelor contractuale abuzive de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, la "îngheţarea"/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către Bancă pentru restituirea împrumuturilor, la valoarea cursului valabil la încheierea contractelor, precum şi obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor de risc valutar;

Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de către împrumutaţi, cu titlu de dobânzi, comisioane, diferenţă de curs, începând cu data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă iar, în ipoteza respingerii petitului având că obiect stabilizarea ("îngheţarea") cursului de schimb RON/EUR de la momentul semnării contractelor, solicită adaptarea contractelor de credit, în sensul ca toate sumele datorate de reclamanţi în temeiul convenţiilor de credit să fie calculate la o valoare a cursului de schimb Euro egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul EUR de la momentul plăţii şi valoarea EUR de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea EUR de la momentul contractării şi, pe cale de consecinţă, restituirea de către pârâtă a sumelor încasate excedentar.

Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În drept, au invocat art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 şi C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2008 din 21.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost anulat ca netimbrat capătul de cerere privind impreviziunea şi s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta, fiind constatate nule absolut: clauza de la art. IV din contactele de credit nr. 13 din 30.05.2006 şi nr. 64 din 11.12.2007 doar în ce priveşte dreptul băncii de a modifica în mod unilateral nivelul spread; clauza de la art. V din contractul de credit nr. x/2006 doar în ce priveşte comisionul de risc; clauza de la art. art. VI paragraful 1 şi 2 din contractul de credit nr. x/2006 doar în ce priveşte lit. d) şi clauza de la art. VI paragraful 1 şi 2 din contractul de credit nr. x/11.12.2007, doar în ce priveşte lit. e).

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumelor plătite în temeiul clauzelor declarate nule precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data păţii efectuate de reclamanţi şi până la data efectivă a plăţii, fiind respinsă în rest cererea, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 2104 din 11.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2008 din 21.06.2018, formulată de reclamanţi.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 2008 din 21.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel atât reclamanţii A., B. şi C., cât şi pârâta D. S.A..

Prin decizia civilă nr. 901A din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei atacate, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat-o în parte în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. VI lit. c) din contractul de credit nr. x/2006 şi a clauzei de la art. VI lit. d) din contractul de credit nr. x/2007 şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate în temeiul clauzelor constatate nule, precum şi dobânda legală aferentă calculată de la data încasării şi până la data efectivă a plăţii.

Au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a fost obligată intimata pârâtă D. să plătească apelanţilor intimaţi suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Împotriva acestei decizii la 23 noiembrie 2020 pârâtă D. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii introductive.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, subliniază recurenta că prevederile art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impun comerciantului numai obligaţia de a specifica în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, iar nu şi a tuturor circumstanţelor în care aceasta se realizează. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta precizează că variaţia dobânzii este cauzată de costurile resurselor de creditare, pe care banca nu le poate anticipa şi pe care, de asemenea, nu le poate influenta în nicio formă.

Din analiza dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, a arătat recurenta că se poate observa că nu sunt abuzive clauzele din contractele de credit referitoare la dobândă, acestea fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Referitor la variabilitatea dobânzii, recurenta a susţinut că modificarea dobânzii poate fi realizată, câtă vreme consumatorului îi este conferită posibilitatea de reziliere a contractului de credit, împrumutatul este informat cu privire la caracterul variabil şi cu privire la modificarea cuantumului dobânzii şi, nu în ultimul rând, câtă vreme există un criteriu clar şi neinfluenţabil de către bancă în raport de care survine modificarea cuantumului.

Recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel, potrivit căreia în cadrul contractului de credit nu sunt stipulate condiţii contractuale care să conţină o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care banca este îndreptăţită să procedeze modificarea ratei dobânzii şi că nu se poate deduce mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, este complinită prin libertatea deplină recunoscută consumatorului de a denunţa unilateral contractul de credit pe calea mecanismului rambursării anticipate.

Potrivit recurentei, la data încheierii contractului, consumatorul a optat pentru o dobândă variabilă, dându-şi acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba de o modificare unilaterală, abuzivă în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, clauza contestată a fost exprimată în termeni simpli, obişnuiţi astfel încât o persoană cu un minim de pregătire şi interes îşi putea face o reprezentare a efectelor contractului pe care şi-l asumă sub semnătură şi despre care declară că i-a fost explicat şi a fost înţeles, mai ales în contextul în care ar fi avut şi opţiunea stabilirii unei dobânzi fixe pe întreaga perioadă de creditare sau a unei dobânzi variabile stabilite exclusiv în funcţie de dobânda de referinţă a BNR.

Recurenta a mai susţinut că, tot în mod greşit, a reţinut instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi faptul că respectivele clauze nu au fost negociate.

În acest sens, s-a arătat că instanţa trebuie să aibă în vedere şi principiul ofertării şi contraofertării, potrivit căruia, la momentul încheierii contractului de credit, banca a emis o ofertă cu privire la condiţiile de creditare iar consumatorul avea posibilitatea de a emite o contraofertă, pe care banca trebuia să o analizeze şi să dispună în consecinţă. Având în vedere că banca nu a primit nicio contraofertă nu se poate susţine că nu a avut loc o negociere cu consumatorul potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, întrucât aceasta a dat posibilitatea influenţării naturii clauzelor.

Aşadar, în lipsa emiterii unei contraoferte de către consumator, se prezumă că împrumutatul a acceptat oferta Băncii care conţinea condiţiile de creditare ce au format obiectul contractului de credit supus analizei.

Faţă de argumentul expus de către instanţa de apel, recurenta a solicitat să se aibă în vedere Cauza C-621/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea Supremă din Ungaria.

Potrivit recurentei, instanţa de prim control judiciar a reţinut caracterul abuziv al comisionului de risc, fără însă a expune considerentele pentru care a apreciat în acest sens. Totodată, recurenta a susţinut că există motive contradictorii privind constatarea abuzivă a comisionului de risc.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale reglementate prin dispoziţiile art. VI lit. c) şi d), recurenta a arătat că respectivele clauze au fost stipulate în baza dispoziţiilor legale din C. civ. din 1864, care reglementează daunele-interese moratorii, precum şi a celor referitoare la clauza penală, devenind aplicabile dispoziţiile legale de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, " clauzele contractuale prevăzute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

De asemenea, a susţinut recurenta, perceperea unei penalităţi pentru întârzierea la plată nu este exclusă nici de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului care, la art. 117 alin. (2), face referire la penalităţi stipulate în contract. Totodată, nici O.U.G. nr. 50/2010 nu exclude dobânda penalizatoare, la art. 25 lit. j) fiind enumerate informaţiile obligatorii a fi aduse la cunoştinţă consumatorului şi rata dobânzii aplicabilă în cazul ratelor întârziate ori, după caz, orice penalităţi plătibile în caz de neplată.

Astfel, potrivit susţinerilor recurentei, clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă întrucât, dacă s-ar considera în sens contrar, s-ar ajunge la lipsirea de eficienţă a normelor legale. Mai mult decât atât, clauza referitoare la dobânda penalizatoare produce efecte doar în situaţia în care împrumutatul nu plăteşte ratele de credit la scadenţele convenite, deci atunci când se află în culpă. Prin urmare, ceea ce urmăreşte, în realitate, reclamantul, este înlăturarea din contract a unei sancţiuni, permisă de lege, în cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale.

La 16 februarie 2021, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, iar, în subsidiar, respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtă şi a stabilit termen de judecată la data de 7 decembrie 2021, când a fost respinsă excepţia nulităţii recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurentă privind încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentei privind aplicarea greşită art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la clauza care dă dreptul băncii de a modifica nivelul "Spread", element de calcul al dobânzii variabile, prevăzute la art. IV din contractele de credit, întrucât sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este nefondată.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Prin urmare, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibil în cauză, în măsura în care acestea nu întrunesc cerinţa de a fi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Aşadar, "motivele întemeiate" prevăzute la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv.

Totodată, în Cauza CJUE Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa, dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica unilateral dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive, referitoare la nivelul "Spread" al dobânzii, sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Contrar susţinerilor recurentei, costul resurselor de creditare nu reprezintă un motiv întemeiat pentru modificarea unilaterală a dobânzii în sensul prevăzut de legiutor la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut într-un mod netransparent.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar în mod corect a reţinut că această clauză nu respectă condiţia de transparenţă, respectiv de redactare clară şi inteligibilă, în ceea ce priveşte posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica nivelul dobânzii, întrucât examinând cuprinsul clauzei, practic se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără a se identifica costurile aferente resurselor băncii şi fără a fi prevăzute criterii obiective, verificabile ale majorării dobânzii, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la latitudinea băncii, nefiind cunoscute consumatorului.

Prin urmare, deşi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În ipoteza unui contract de credit, anularea cu consecinţa declarării scadenţei anticipate a creditului nu constituie o măsură în favoarea consumatorului, sancţiunea dictată de legislaţia de protecţie a consumatorului urmărind descurajarea profesionistului de a introduce clauze abuzive în contractele încheiate.

Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte, or contractele de credit supuse analizei în cauză nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual pentru debitorul consumator.

În consecinţă, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că aceste clauze referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral nivelul dobânzii sunt abuzive, confirmând soluţia primei instanţe.

Critica recurentei privind incidenţa în cauză a art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi reţinută.

Înalta Curte constată că art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractelor de credit, 2006-2007, şi având în vedere principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză.

Critica recurentei privind legalitatea dobânzii variabile în considerarea dreptului consumatorului de reziliere a contractului de credit nu este fondată, întrucât caracterul abuziv al clauzei este analizat din perspectiva condiţiilor existente la data încheierii contractului, moment la care dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul dobânzii, nu respectă condiţia transparenţei şi caracterul clar şi inteligibil pentru consumator al clauzei.

De asemenea, critica recurentei privind caracterul negociat al clauzelor, având în vedere că reclamanţii nu au transmis o contraofertă băncii în perioada precontractuală, considerând astfel, acceptată oferta transmisă de către bancă, va fi înlăturată.

Instanţa de apel a reţinut corect lipsa unei negocieri individuale a clauzei, mecanismul descris de recurentă fiind unul tipic redactării "în prealabil" a clauzei, în cadrul unui contract de adeziune, nefiind demonstrată posibilitatea concretă a debitorului de a negocia clauzele.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a arătat argumentele pentru care a reţinut caracterul abuziv al comisionului de risc, respectiv pentru faptul că în convenţiile de credit deduse judecăţii în cauză nu există o definiţie a "riscului" acoperit, nu se prevede nicio contraprestaţie în schimbul încasării comisionului, clauza este redactată imprecis, neclar, deficitar şi creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, argumente de fond care nu sunt combătute în recurs.

Instanţa a reţinut corect afectarea în mod defavorabil a poziţiei juridice a debitorului, analiza fiind circumscrisă în mod legal criteriilor descrise prin decizia din cauza C-621/2017 a CJUE, iar restul argumentelor privind indicarea eronată a unor date legate de modul de executare a obligaţiei de plată a comisionului fiind circumscrise unei erori materiale, nu pot fi de natură să conducă la casarea hotărârii.

Critica recurentei privind perceperea în mod legal a unei dobânzi penalizatoare pentru întârzierea la plată sub forma daunelor moratorii, respectiv a clauzei penale, permise prin art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, art. 25 lit. j) din O.U.G. nr. 50/2010 şi C. civ., şi exceptarea de la analiză, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, va fi înlăturată întrucât nu vizează argumentele instanţei de apel pentru care a considerat clauzele ca fiind nule.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceste clauze sunt lovite de nulitate întrucât majorările pentru întârziere la plată depăşesc cu mai mult de 50% pe an nivelul dobânzii legale, fiind încălcate dispoziţiile art. 5 din O.G nr. 9/2000 şi art. 3 pct. 2 din O.G. nr. 13/2011, nulitatea nefiind motivată în temeiul dispoziţiilor speciale privind protecţia consumatorilor din Legea nr. 193/2000, ci a celor de drept comun, astfel încât nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 901A din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 901A din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.