Road-accident heirs' unstamped appeal upheld as unappealable; moral damages and periodic benefit affirmed, insurer's restitution claim moot

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 24 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B. prin reprezentant legal A., au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la repararea prejudiciului suferit prin decesul lui D. în urma unui accident rutier, în cuantum de 500.000 euro reprezentând daune morale, pentru A., respectiv 500.000 euro, reprezentând daune morale, precum şi plata unei prestaţii periodice lunare, în cuantum de 1500 RON, de la data de 27.06.2017, până la majorat sau până la terminarea studiilor, pentru B., în calitate de fiică, precum şi obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere, de 0,2% din despăgubirea care va fi acordată de către instanţă, pentru fiecare zi începând cu data de 27.10.2017, data formulării ofertelor de despăgubire neserioase şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.

De asemenea, reclamantele au solicitat plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 194, art. 451 C. proc. civ., art. 1349, art. 1381-1395 C. civ. şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3366 din 18.10.2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamante, a fost obligată pârâta la plata sumei de 200.000 RON daune morale către reclamanta A. şi la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamanta B., precum şi la plata unei prestaţii periodice de 500 RON lunar, începând cu data de 27.06.2017 până la majorat.

A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal, cât şi pârâta C. S.A..

Prin încheierea nr. 58A din 7 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca nefondată, cererea de reexaminare formulată de petentele A. şi B., prin reprezentant legal, împotriva modului în care a fost stabilită taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1556A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de reclamante şi s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâtă.

Totodată, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, s-a dispus obligarea reclamantei A. la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 26.900 RON, aferente cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea reclamantei B., prin reprezentant A. la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 28.205 RON, aferente cererii de chemare în judecată.

Instanţa a stabilit că dispozitivul deciziei constituie titlu executoriu şi se comunică organelor prevăzute de art. 41 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 în vederea punerii în executare.

De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pentru faza procesuală a fondului au formulat cerere de reexaminare apelantele-reclamante, care prin încheierea nr. 106 din 9 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca neîntemeiată.

3. Împotriva deciziei civile sus-menţionate, la 28 decembrie 2020, reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal, au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Potrivit recurentelor-reclamante, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează obligaţia achitării taxelor judiciare de timbru, clasificând în mod greşit cererea de chemare în judecată ca fiind o acţiune cu caracter timbrabil.

Recurentele-reclamante au arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea acestora la plata taxei judiciare de timbru pentru faza procesuală a fondului, întrucât, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunea în răspundere civilă delictuală decurgând dintr-o cauză penală.

Recurentele-reclamante susţin că soluţia de clasare a dosarului penal a privit exclusiv imposibilitatea continuării cercetărilor penale, având în vedere că decesul făptuitorului reprezintă una din cauzele care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, iar potrivit considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 387/2015 s-a stabilit că nu poate fi aplicat un tratament juridic diferit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii, dar care nu mai face obiectul acţiunii penale.

Aşadar, recurentele-reclamante au susţinut că nu pot fi obligate la plata taxei judiciare de timbru în acţiunea civilă ce decurge din cauza penală în care, deşi s-a constatat fără echivoc că autorul accidentului a săvârşit fapta, acesta nu a putut fi tras la răspundere penală pentru motivele arătate anterior, neimputabile persoanelor vătămate şi care nu lipsesc societatea de asigurare pârâtă de obligaţia reparării prejudiciului produs.

Lipsa sancţiunii penale nu conduce în astfel de cauze la exonerarea persoanelor răspunzătoare de repararea prejudiciului, atât timp cât s-a stabilit culpa exclusivă a asiguratului său în producerea accidentului rutier în care reclamantele au suferit vătămări.

În ceea ce priveşte caracterul netimbrabil al cererii de apel, recurentele-reclamante susţin că trebuiau scutite de obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentele-reclamante susţin că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., fiind aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017 şi că se impune suportarea în integralitate a cheltuielilor de judecată de către intimata-pârâtă, inclusiv a taxelor judiciare de timbru la care au fost obligate de instanţa de apel, având în vedere că tribunalul a admis în integralitate capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Totodată, la 21 decembrie 2020, împotriva aceleiaşi decizii, pârâta C. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Totodată, în situaţia în care se va dispune desfiinţarea titlului executoriu reprezentat de decizia atacată, recurenta-pârâtă a solicitat întoarcerea executării silite în temeiul art. 723 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este nemotivată pe aspectul daunelor morale, în condiţiile în care argumentele instanţei impun raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective, iar instanţa de apel nu face nici măcar o referire la aceasta. Practic, recurenta-pârâtă consideră că nu pot fi astfel cunoscute motivele reale pentru care instanţa de apel a considerat că sumele de câte 200.000 RON acordate de prima instanţă reclamantelor sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudenţa constantă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că în evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial instanţa de apel a reţinut în motivarea soluţiei faptul că dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. instituie o prezumţie relativă în ceea ce priveşte durerea încercată suportată de ascendenţi, descendenţi şi fraţii victimei urmarea decesului victimei.

Totodată, recurenta-pârâtă subliniază că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere o serie de împrejurări în funcţie de care se apreciază despăgubirile pentru prejudiciul personal nepatrimonial, respectiv faptul că suntem în prezenţa unei fapte săvârşite sub forma culpei, dacă persoanele prejudiciate depindeau de victimă, dacă erau minore în stare nevoie, dacă aveau tulburări sufleteşti dovedite cu rapoarte psihologice care să arate dimensiunea traumei suferite.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel este greşită, ca urmare a unei interpretări eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală şi norma specială.

Potrivit recurentei-pârâte, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au raportat deloc la jurisprudenţa relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudenţiale invocate în apărare.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel în analiza daunelor morale ar fi trebuit să se raporteze şi la elemente de natură obiectivă. Jurisprudenţa în materie a reţinut că şi în privinţa daunelor morale, definite că obiect al obligaţiei de dezdăunare pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea, nesocotirea sau atingerea unor drepturi nepatrimoniale, instanţa de judecată trebuie să recurgă, în vederea identificării şi evaluării acestei categorii de daune, la criterii obiective, singurele în măsură să ofere caracterul justificat al daunelor şi natura controlată a acestora.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că suma acordată cu titlu de daune morale este deosebit de mare, creând o discrepanţă majoră între cuantumul acordat intimaţilor şi cel acordat altor victime prin ricoşeu în situaţii similare.

De altfel, a susţinut recurenta-pârâtă, instanţa de apel nu a avut în vedere nici jurisprudenţa CEDO în cazuri similare. Curtea Europeană, în practica sa, a arătat adesea faptul că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, fiecare persoană să primească o satisfacţie echitabilă, iar, pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile legale referitoare la prestaţia periodica acordata minorei, respectiv art. 499 alin. (1) C. civ., potrivit căruia atât mama, cât şi tatăl minorei aveau aceeaşi obligaţie faţă de aceasta. Or, din raţionamentul instanţei de apel rezultă că numai tatăl era obligat sa întreţină minora.

Evocând dispoziţiile art. 15 alin. (4) şi (5) şi art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, recurenta-pârâtă a susţinut că aceste texte de lege nu se referă clar şi la prestaţii periodice care pot fi stabilite şi pe care asigurătorul să le plătească. Mai mult, recurenta invocă şi Norma ASF nr. 23/2014, cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ., care nu prevede renta ca modalitate de despăgubire.

În acest context, recurenta-pârâtă a invocat practica instanţei supreme, redând considerentele deciziei nr. 983/2018 a ICCJ secţia I Civilă, prin care apreciază că dezlegarea dată prin hotărârea indicată este una corespunzătoare textelor de lege evocate anterior.

La 16 martie 2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul reclamantelor, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat a se pune în vedere recurentelor-reclamante să timbreze cererea de chemare în judecată în raport de despăgubirile solicitate. Totodată, recurenta-pârâtă a invocat şi excepţia nulităţii cererii de recurs, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

La 19 martie 2021, recurentele-reclamante au formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului motivând că argumentele din cererea de recurs nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 23 martie 2021, recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care au solicitat respingerea excepţiei netimbrării şi nulităţii recursului invocate de recurenta-pârâtă, înlăturarea apărărilor recurentei-pârâte şi admiterea recursului reclamantelor.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a respins excepţiile nulităţii recursurilor şi a netimbrării recursului declarat de reclamante, a admis în principiu recursul declarat de reclamante şi pârâtă şi a stabilit termen de judecată la data de 7 decembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal, este nefondat.

Recurentele-reclamante invocă motivele prevăzute de art. 488 alin. (5), (6) şi 8 din C. proc. civ., privind nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, care a dispus anularea apelului acestora ca netimbrat şi obligarea la plata taxei judiciare de timbru aferente acţiunii introductive.

Recurentele critică soluţia instanţei de apel, susţinând că ar fi trebuit să dea efecte principiului disponibilităţii procesuale, întrucât pârâta nu a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul îndeplinirii obligaţiei de timbrare de către reclamante, şi, mai mult, a susţinut, prin propria cale de atac a apelului, aceeaşi poziţie procesuală cu a apelantelor-reclamante, respectiv incidenţa cauzei legale de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, prevăzută de art. 28 coroborat cu art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Aceste critici încadrate în motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate, cu motivarea că cererile adresate instanţelor judecătoreşti, inclusiv căile de atac, se timbrează, dacă legea nu prevede altfel, iar netimbrarea atrage anularea cererii în condiţiile legii, din această perspectivă decizia instanţei de apel fiind legală.

Excepţia prin intermediul căreia se invocă neregularitatea introducerii căii de atac privind timbrajul este o excepţie de procedură absolută, în sensul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., ce poate fi invocată de instanţă din oficiu, determinarea taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti fiind atributul instanţei de judecată, potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, motiv pentru care poziţia procesuală a pârâtei în sensul caracterului netimbrabil al cererii de chemare în judecată şi neinvocarea excepţiei nulităţii apelului erau lipsite de relevanţă.

De altfel, regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor, în virtutea art. 7 din C. proc. civ., instanţa având îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.

Mai mult, dispoziţiile imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie expres prerogativa instanţelor care soluţionează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune, din oficiu, darea în debit a părţii, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege în fazele anterioare.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurentele reiterează argumentele care au primit o dezlegare prin soluţionarea cererilor de reexaminare, privind modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru aferente apelului şi cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, privind scutirea de la obligaţia de timbrare în acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac ordinare şi extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.

Se motivează că acţiunea introductivă având ca obiect daune materiale şi morale decurge din cauza penală nr. 949/P/2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Olteniţa, clasată urmare a decesului conducătorului auto vinovat pentru producerea accidentului rutier, soldat cu decesul unui membru al familiei reclamantelor, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că prin Decizia de recurs in interesul Legii nr. 7/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 137 din 24.02.2015, s-a statuat că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul recursului. Deşi instanţa supremă a pronunţat hotărârea menţionată, cu putere obligatorie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, care nu mai sunt în vigoare, având în vedere că aceleaşi dispoziţii privind reexaminarea se regăsesc şi în conţinutul art. 39 din actualul act normativ în vigoare privind taxele judiciare de timbru, pentru identitate de raţiune, îşi păstrează actualitatea.

Astfel, criticile recurentelor relative la modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru la fond nu pot face, de principiu, obiectul controlului judiciar, întrucât legiuitorul a instituit o procedură şi o cale specială de atac a reexaminării, prin dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentele, care şi-au valorificat procesual dreptul de a invoca incidenţa cauzei legale de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, au primit o dezlegare definitivă prin pronunţarea încheierilor de reexaminare, nemaiavând posibilitatea legală de a repune în discuţie înlăturarea obligaţiei de timbrare şi în calea extraordinară de atac a recursului.

De altfel, recurentele îşi structurează criticile cu referire directă la pretinsa nelegalitate a soluţiilor pronunţate în reexaminare, deşi împotriva unei astfel de încheieri nu se mai poate exercita vreo cale de atac de reformare, nici pe cale separată şi nici odată cu fondul, iar obiectul recursului, indicat potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se limitează, sub aspectul învestirii, la decizia civilă nr. 1556A/2020, nici din acest motiv criticile neputând fi primite.

Recurentele mai invocă vătămarea suferită prin încălcarea principiului egalităţii de drepturi şi prin obstrucţionarea accesului la justiţie, urmare a interpretării neunitare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentele invocă, în susţinerea acestui motiv, o hotărâre pronunţată de instanţa supremă, într-o decizie de speţă, citând un fragment din considerentele acesteia privind semnificaţia "cauzei penale", în verificarea caracterului timbrabil al acţiunii soluţionate.

Nici acest argument nu poate conduce la concluzia nelegalităţii deciziei recurate, în sistemul constituţional românesc hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele judiciare ordinare nefiind un izvor formal de drept.

De altfel, recent, Înalta Curte a pronunţat Decizia RIL nr. 22/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1168 din 9.12.2021, prin care sesizarea privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, în cauzele în care ca urmare a decesului făptuitorului se pronunţă o soluţie de clasare de către procuror, a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei practici judiciare neunitare.

Nu se poate susţine nelegalitatea deciziei atacate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin încălcarea dreptului de acces liber la justiţie şi a garanţiilor procesului echitabil, recurentele valorificând efectiv procedura legală, desfăşurată în faţa unei instanţe imparţiale şi independente, pentru a contesta modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru în cauza dedusă judecăţii.

Urmare a pronunţării instanţei de reexaminare asupra încadrării cererii de chemare în judecată în categoria acţiunilor timbrabile, potrivit criteriilor de clasificare stabilite de legiuitor în cuprinsul O.U.G. nr. 80/2013 şi a inaplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor privind scutirea reclamantelor de la plata taxelor de timbru, aspectele dezlegate nu mai puteau fi repuse în discuţie în faţa instanţei de apel şi nici, ulterior, cenzurate în recurs, sub pretextul contestării măsurii de anulare a apelului ca netimbrat şi a aplicării măsurii de dare în debit pentru plata taxelor de timbru datorate în primă instanţă.

Recurentele îşi întemeiază recursul şi pe efectele obligatorii ale Deciziei nr. 387/2015 pronunţate de Curtea Constituţională a României, care a stabilit că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubiri civile pentru prejudicii materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală, în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudicii, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.

Recurentele arată că deşi decizia menţionată a avut în vedere ipotezele tranzitorii şi dezincriminarea faptei care constituia infracţiune la data săvârşirii acesteia, se păstrează raţiunea din cuprinsul motivării şi pentru situaţia în care infracţiunea comisă de autorul accidentului rutier nu mai formează obiectul acţiunii penale, din motive independente de conduita reclamantelor.

Nici această critică nu poate fi reţinută, relevante fiind paragrafele 23, 24, 28 şi 29 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 177/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 19.05.2021, prin care s-a decis că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Astfel, instanţa de contencios constituţional a motivat că situaţia invocată de autorii din cauza respectivă, în care îşi găseau incidenţa dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. -la care se raportează şi recurentele din această cauză - în temeiul cărora acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, întrucât a intervenit decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică, are în vedere natura contractuală a relaţiilor dintre asigurător şi persoanele asigurate, dar şi prevederile art. 2224 alin. (2) C. civ., litigiul dintre persoana prejudiciată şi societatea de asigurare având un caracter civil şi nu penal.

În consecinţă, Curtea Constituţională reţine că scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în această ipoteză, ar fi reclamat reglementarea unui motiv distinct de scutire de la plata taxei judiciare de timbru de către legiuitor, nefiind incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, care conţin condiţia calificării cauzei ca fiind una penală, ceea ce presupune că nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, nu sunt fondate nici criticile recurentelor privind nerespectarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale.

De altfel, instanţa de apel care a pronunţat hotărârea criticată, nu putea reveni asupra modalităţii de stabilire a taxelor judiciare de timbru, verificând doar îndeplinirea obligaţiei procesuale de timbrare care revenea reclamantelor şi pronunţându-se asupra sancţiunii prevăzute de lege pentru neîndeplinirea acesteia.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi fond impuse de legiuitor. Astfel, asigurarea egalităţii în faţa justiţiei şi a accesului liber la justiţie cuprinde şi componenta privitoare la cheltuielile judiciare, printre care şi taxa judiciară de timbru (e.g. Decizia Curţii Constituţionale nr. 433/2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 842 din 16.10.2019)

Recurentele formulează, în cadrul recursului, şi solicitarea suportării de către pârâtă, în integralitate, a cheltuielilor de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată, la care au fost obligate în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Recurentele îşi fundamentează cererea pe dispoziţiile speciale ale art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017 şi art. 22 alin. (7) din Normele ASF nr. 20/2017 incidente asupra raporturilor juridice dintre părţi.

În această privinţă, Înalta Curte constată că singura critică de nelegalitate, care va fi înlăturată, este legată de lăsarea nesoluţionată a acestei cereri de către instanţa sesizată cu soluţionarea reexaminării, în dosarul nr. x/2018, ulterior pronunţării deciziei ce formează obiectul căii extraordinare de atac, depăşindu-se limitele învestirii stabilite în recurs, cheltuielile de judecată aferente judecăţii în primă instanţă, putând fi, de altfel, solicitate de reclamante şi pe cale separată.

Prin urmare, astfel cum rezultă din considerentele anterioare, recurentele-reclamante nu au demonstrat incidenţa niciuneia dintre ipotezele cazurilor de nelegalitate, de strictă interpretare, prevăzute prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta C. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentei privind lipsa motivelor pentru care i s-a respins apelul, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

În cauză, se constată că instanţa de prim control judiciar a respins apelul pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, a menţinut cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat de prima instanţă, aplicând criteriile obiective consacrate de jurisprudenţa naţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care trebuie să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Instanţa de apel confirmând soluţia primei instanţe asupra cuantumului despăgubirilor morale, a reţinut caracterul compensatoriu, respectiv de asigurare prin acordarea acestor daune a unei satisfacţii echitabile şi a unei reparaţii pentru prejudiciul personal nepatrimonial suferit de reclamante.

Motivarea instanţei de apel conţine o descriere, la nivel teoretic, a criteriilor obiective aplicabile într-un astfel de litigiu, criterii care nu au suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, respectiv consecinţele negative psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările şi măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială a reclamantelor la nivel subiectiv.

Aşadar, contrar criticilor recurentei, instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului pârâtei, menţinând în mod just cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat de prima instanţă.

În acest context, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

Cât priveşte critica recurentei-pârâte privind cuantumul "deosebit de mare" al daunelor morale acordate reclamantelor cu încălcarea jurisprudenţei la care se face trimitere în legislaţia terţiară privind asigurarea RCA, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta nu poate face obiectul analizei în calea de atac a recursului, deoarece nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel şi indicarea normele de drept material încălcate sau aplicate greşit.

Susţinerile recurentei-pârâte relevă, de fapt, nemulţumirea exprimată privind cuantumul daunelor morale menţinute de către instanţa de apel urmare a evaluării eronate a situaţiei de fapt, a probelor administrate şi jurisprudenţei, prezentând aspecte de ordin teoretic aplicabile într-un mod general în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciile morale, fără, însă, a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apelul pârâtei şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Prejudiciul prin ricoşeu sau reflectare invocat de reclamante este prejudiciul suferit în calitate de victime indirecte, cauzat de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit prin fapta ilicită dedusă judecăţii, constând în lezarea sentimentelor de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată şi de pierderile economice suferite.

Această posibilitate a acordării de despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru durerea provocată exclusiv de decesul victimei este reglementată în art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Din examinarea acestui text legal rezultă următoarele: a) prejudiciul efectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate a accidentului rutier; b) sunt expres menţionate persoanele îndreptăţite, desemnate prin relaţia de rudenie sau de afecţiune pe care o aveau faţă de victimă, condiţii care, în ce priveşte situaţia reclamantelor, nu sunt contestate de recurenta-pârâtă.

Criticile recurentei, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă şi la stabilirea prestaţiei periodice acordate reclamantei minore, invocându-se ignorarea dispoziţiilor art. 499 alin. (1) C. civ. privind obligaţia solidară a părinţilor de a asigura întreţinerea copilului minor, educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, în sensul că, în viziunea instanţei de apel doar tatăl (victima accidentului) ar fi avut obligaţia de întreţinere.

Instanţa de apel, în verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei, s-a raportat, în mod corect, la dispoziţiile legale incidente, reţinând că, la data intervenirii decesului, victima accidentului era unicul întreţinător al familiei, care asigura traiul zilnic din veniturile realizate din muncă, mama minorei fiind casnică.

Prin urmare, prestaţia periodică a fost stabilită în raport cu contribuţia victimei accidentului şi natura prejudiciului, în coordonatele art. 1385 alin. (2) C. civ. privind producerea prejudiciului viitor.

În acelaşi timp, recurenta ridică problema raportului dintre legea generală şi legea specială, în sensul că legea specială se aplică în domeniul restrâns, special determinat şi limitat la cazurile expres stabilite, regulă care ar fi fost nesocotită de instanţa de apel.

Recurenta face apel la dispoziţiile speciale ale art. 21 alin. (4) şi art. 15 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind domeniul răspunderii societăţii de asigurare, care nu prevăd expres şi acoperirea prejudiciului prin stabilirea unei prestaţii periodice, însă, în această privinţă, se reţine că în lipsa unei prevederi legale care să excludă acest mijloc de reparaţie a prejudiciului, legea specială se completează cu legea generală pentru aspectele nereglementate, soluţia instanţei de apel fiind corectă.

Instanţa de apel s-a raportat corect atât la dispoziţiile speciale ale art. 12 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 privind obiectul şi limitele răspunderii societăţii de asigurare, în temeiul poliţei RCA, cât şi în completare la dispoziţiile de drept comun ale art. 1393 alin. (1) şi ale art. 1385 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Cum actul normativ special care reglementează răspunderea asigurătorului RCA nu conţine o reglementare detaliată şi contrară, el trebuie considerat că se completează cu dispoziţiile din C. civ., care, conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Art. 1385 şi următoarele din C. civ. reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparaţiei (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) şi formele reparaţiei, inclusiv prin prestaţii, periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate.

De altfel, instanţa de apel a confirmat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, prin respingerea apelului pârâtei, care în prima cale de atac devolutivă s-a limitat la criticile privind lipsa unor dovezi corespunzătoare, administrate de reclamante, cu referire la exercitarea dreptului la pensie de urmaş, precum şi la nivelul întreţinerii din partea defunctului în timpul vieţii acestuia.

Prin urmare, pârâta îşi schimbă conţinutul şi natura criticilor valorificate prin apel, în sensul invocării inexistenţei temeiului legal al pretenţiilor direct în recurs, cu încălcarea interdicţiei instituite prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Nici referirea recurentei din finalul cererii de recurs la o hotărâre pronunţată de instanţa supremă într-o decizie de speţă, în care se analizează alte texte legale, din acte normative care nu mai sunt în vigoare, nu poate conduce la o altă concluzie, nefiind cazul unei jurisprudenţe actuale, constante şi consistente în sensul menţionat de recurentă.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal A., precum şi de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1556A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate, neavând obiect cererea de întoarcere a executării, în temeiul art. 723 alin. (1) C. proc. civ., formulată recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal A., precum şi de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1556A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.