Unilateral interest rate modification clause in mortgage credit: absence of objective criteria and transparency constitutes abusive clause under Law 193/2000

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale stipulate în contractul de credit nr. x din 17.08.2006, la art. 2.4 - dobânda, pct. 2.4.1, pct. 2.4.3, art. 2.5 - dobânda majorată, art. 2.6-comisioane şi taxe, pct. 2.6.1-comision de acordare, pct. 2.6.2-comision de neutilizare, pct. 2.6.3-comision de administrare, pct. 2.6.4-comision de modificare; nulitatea absolută, consecinţă a caracterului abuziv a clauzei contractuale stipulate în actele adiţionale nr. x din 27.10.2006, nr. 2 din 27.06.2007, nr. 3 din 26.10.2007 la contractul de credit la art. 2.4-dobânda, pct. 2.4.1, art. 2.5-dobânda majorată, art. 2.6-comisioane şi taxe, pct. 2.6.1 comision de acordare, pct. 2.6.2-comision de neutralizare, pct. 2.6.3-comision de administrare, pct. 2.6.4-comision de modificare; nulitatea absolută, consecinţă a caracterului abuziv a clauzei contractuale stipulate în actul adiţional nr. x din 20.10.2008 la contractul de credit la art. 2.4-dobânda, pct. 2.4.1, art. 2.5-dobânda penalizatoare, art. 2.6-comisioane şi taxe, pct. 2.6.1 comision acordare, pct. 2.6.2 comision administrare, pct. 2.6.3 comision modificare; nulitatea absolută, consecinţă a caracterului abuziv a clauzei contractuale stipulate în actul adiţional nr. x din 19.10.2009, la art. 2.4-dobânda, pct. 2.4.1, pct. 2.4.3, art. 2.5-dobânda penalizatoare, art. 2.6-comisioane şi taxe, pct. 2.6.1. comision acordare, pct. 2.6.2 comision administrare, pct. 2.6.3 comision modificare, pct. 2.6.4 comision de rambursare anticipată; precum şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

La 21 septembrie 2016 reclamanta B. a formulat o cerere de completare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 17.08.2006 şi nr. 2586 din 31.10.2006 de BNP D. şi încheierii de completare a omisiunii din 01.11.2006 şi a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 04.07.2007 de BNP D. cu privire la valoarea obligaţiei garantate.

Prin sentinţa nr. 1459 pronunţată în data de 18 octombrie 2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de către pârâtă şi s-a respins acţiunea în constatare formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind formulată de către persoane fără calitate procesuală activă.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond ca urmare a greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor privind cererea de constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate din contractul de credit nr. x din 17.08.2006 şi cele 5 acte adiţionale la acestea şi a omisiunii instanţei de a soluţiona cererea completatoare privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de ipotecă.

Prin decizia nr. 236 din 21.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul formulat, s-a anulat în parte sentinţa atacată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce o priveşte pe reclamanta B., inclusiv a cererii completatoare şi a fost menţinută soluţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului A..

3. Prin sentinţa nr. 1188 din 20 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea astfel cum a fost completată.

4. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta B., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii introductive completate.

Prin decizia civilă nr. 148 din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta B., a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea completată şi s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 2.4.3 teza a II-a din contractul de credit şi actele adiţionale nr. x, 2 şi 3 la acesta, privind posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

5. Împotriva acestei decizii la 4 august 2020, pârâta E. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a acesteia, în sensul respingerii în integralitate a acţiunii.

Recurenta consideră decizia recurată nelegală sub aspectul anulării clauzei privind posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii, întrucât pe întreaga perioadă contractuală a fost aplicată o dobândă fixă, iar anularea unei clauze care nu a produs efecte de-a lungul întregii perioade contractuale cât a fost în vigoare este lipsită de interes.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, recurenta arată că au fost aplicate greşit normele de drept material, această posibilitate fiind prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. Prin urmare, recurenta subliniază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta arată că nu poate fi calificată ca abuzivă clauza prin care se stabileşte în contractele de credit o dobândă variabilă şi dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăşi Legea nr. 193/2000 admite această posibilitate iar caracterul variabil al dobânzii a fost stabilit prin acordul părţilor care şi-au exprimat consimţământul în acest sens.

În ceea ce priveşte negocierea contractului, recurenta arată că aceasta a avut loc prin faptul alegerii produsului de creditare cu dobândă variabilă.

Nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzei în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, deoarece dobânda aplicată a fost fixă şi este prevăzută în Anexa la Legea nr. 193/2000.

Apoi, această clauză nu poate fi considerată abuzivă întrucât prin natura ei nu acţionează unilateral, în favoarea băncii, ci bilateral, în favoarea ambelor părţi. Referitor la structura dobânzii variabile se arată că modificările au respectat mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile băncii, această practică bancară fiind generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu existau dispoziţii legale de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul la dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori care reflectă costul intern al băncii.

Recurenta susţine că buna credinţă a băncii s-a manifestat prin notificarea împrumutatului prin intermediul modalităţilor agreate contractual.

La 26 noiembrie 2020 reclamanta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

La 14 iunie 2021 recurenta a depus precizări cu privire la încadrarea motivelor de recurs la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă B., pentru considerentele evocate în încheiere, a admis în principiu recursul declarat de pârâtă şi a stabilit termen de judecată la 7 decembrie 2021.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, este nefondat.

Critica recurentei privind lipsa de interes în anularea clauzei referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii, care nu a produs efecte de-a lungul întregii perioade contractuale cât a fost în vigoare, întrucât în această perioadă a fost percepută o dobândă fixă, este nefondată.

Chiar dacă clauza prevăzută la art. 2.4.3 teza a II-a din convenţia de credit nr. 831 din 17.08.2006 şi actele adiţionale nr. x, 2 şi 3 la aceasta, privind posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a dobânzii, nu a ar fi fost aplicată efectiv în executarea contractului, recurenta are un interes în anularea acesteia, chiar dacă nu ar exista nicio sumă de restituit debitorului. Interesul recurentei derivă din calitatea sa de garant ipotecar care acoperă situaţia în care împrumutatul nu ar restitui ratele scadente iar banca s-ar îndrepta împotriva recurentei-garante pentru recuperarea debitului restant, în temeiul clauzei contestate.

Totodată, se reţine şi autoritatea de lucru judecat în cadrul procesului, în legătură cu îndeplinirea condiţiilor legale primare privind calitatea de consumator, tranşată prin hotărârile judecătoreşti din ciclul procesual anterior.

De asemenea, critica recurentei prin care a susţinut că această clauză nu este abuzivă, întrucât sunt aplicabile dispoziţiile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, este nefondată.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Prin urmare, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibil în cauză, în măsura în care acestea nu întrunesc cerinţa să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" prevăzute la pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, având în vedere şi modificările aduse prin act adiţional, se reţine că în Cauza CJUE Bogdan Matei şi F. împotriva G. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauza contractuală prevăzută la art. 2.4.3 teza a II-a din convenţia de credit şi actele adiţionale nr. x, 2 şi 3 la aceasta, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel în mod corect a reţinut că această clauză nu respectă condiţia de transparenţă, respectiv de redactare clară şi inteligibilă, în ceea ce priveşte posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica dobânda, întrucât examinând cuprinsul clauzei, practic se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate concret motivul care generează şi condiţiile în care vor opera modificările, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la latitudinea băncii, ele fiind necunoscute reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, deşi pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul specificat în contract şi în actele adiţionale nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse în ceea ce îl priveşte, or contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În consecinţă, prin clauza constatată ca fiind abuzivă, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, a fost afectată situaţia juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Totodată, Înalta Curte constată că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv şi declarat nul nu este însăşi clauza ce stipulează dobânda variabilă şi care reflectă voinţa părţilor în sensul art. 969 C. civ. de la 1864, ci nulitatea absolută se limitează la dreptul discreţionar al băncii de a modifica dobânda. În consecinţă, instanţa de apel nu a înfrânt principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut la art. 969 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a transformat contractul într-unul cu dobândă fixă, contrar celor susţinute de recurentă, fiind respectate limitele şi criteriile analizei clauzei care era cuprinsă în obiectul contractului.

Critica recurentei privind incidenţa în cauză a art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi reţinută.

Înalta Curte constată că art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit, 17.08.2006, şi a actelor adiţionale, 2006 - 2007, şi având în vedere principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză.

Celelalte critici ale recurentei privind neîndeplinirea condiţiilor privind caracterul abuziv al clauzei contestate, prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000, nu vor fi analizate întrucât nu vizează argumentele instanţei de prim control judiciar pentru care a fost schimbată în parte sentinţa primei instanţe, referitoare la cerinţa de transparenţă a clauzei de modificare a dobânzii.

Astfel, aceste susţineri nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate critici de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

În consecinţă, analiza considerentelor deciziei recurate permite concluzia că instanţa de apel a ţinut seama de particularitatea clauzei privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda şi fiind supusă analizei sub aspectul transparenţei, precum şi al redactării într-un limbaj clar şi inteligibil, s-a constatat că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 148 din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 148 din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.