Currency risk clause exclusions from abusive terms control under Law 193/2000 and monetary nominalism in foreign-currency credit contracts

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x din 19 martie 2008 şi a actelor adiţionale nr. x din 31 august 2012, nr. 2 din 13 martie 2013, nr. 3 din 27 februarie 2014 şi nr. 4 din 18 septembrie 2014 şi eliminarea acestora, respectiv:

- clauza prevăzută la art. 6.2. din contractul de credit, care prevede: "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (...) fără a exista consimţământul împrumutatului";

- clauza prevăzută la art. 6.3.:

"noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondenţă specificată de acesta sau prin afişare la sediul unităţilor bancare. Clientul consimte că această metodă de notificare este suficientă, renunţând la orice plângere, opoziţie sau contestaţie ulterioară.";

- clauza prevăzută la art. 7.1:

"pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe şi comisioane: b. comision de acordare: 2% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat; c. comisioane de ramburasare anticipată; d. în situaţia în care clientul solicită modificarea prezentului contract, iar Banca acceptă modificarea propusă, punerea în aplicare a acesteia va fi taxată conform Tarifului de taxare şi Comisioane în vigoare la data solicitării" şi la art. 7.2. "pe parcursul derulării creditului, Banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor, fără consimţământul clientului."

- îngheţarea cursului de schimb CHF - leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

De asemenea, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010 şi O.G. nr. 21/1992, dispoziţiile legale indicate în cuprinsul cererii şi orice alte prevederi legale incidente în materie.

Prin sentinţa civilă nr. 1609 din 15 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei decizii, la 23 mai 2016, reclamanta A. a formulat apel, iar prin încheierea de şedinţă din 31.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a dispus suspendarea judecării apelului până la soluţionarea cauzei CJUE C 186/16.

Prin decizia civilă nr. 1229/A din 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a constatat perimat apelul formulat de reclamantă.

3. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 05 iunie 2018.

Prin decizia 194 din 28 ianuarie 2020, pronunţată în dosar nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia de casare, s-a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a dispus, din oficiu, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei aflate în apel, până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2014, având ca obiect mai multe întrebări preliminare referitoare la interpretarea unor dispoziţii ale Directivei 93/13.

Astfel, corelativ suspendării din oficiu a cauzei, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a verifica dacă subzistau motivele avute în vedere la pronunţarea suspendării cauzei şi de a dispune reluarea judecăţii, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. pentru aplicarea sancţiunii perimării apelului.

4. Prin decizia civilă nr. 1396 din 13 octombrie 2020, pronunţată în rejudecare de Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosar nr. x/2015, a fost respins apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 1609 din 15 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat, fiind menţinută hotărârea primei instanţe.

5. Împotriva acestei decizii, la 23 noiembrie 2020, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea admiterii căii de atac, recurenta a arătat că, deşi litigiul a fost întemeiat pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, în special pe Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au considerat că acţiunea a vizat instituţia impreviziunii, fără însă a analiza clauzele contractuale criticate sub aspectul caracterului abuziv sancţionat de actul normativ evocat.

De asemenea, recurenta a arătat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile declarării abuzive a clauzelor contestate, având în vedere că acestea nu au fost negociate, sunt contrare exigenţelor impuse de buna-credinţă şi creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, este de reţinut şi faptul că acestea nu se circumscriu noţiunii de obiect al contractului, astfel că permit intervenţia instanţei de judecată în restabilirea echilibrului contractual, invocând hotărârea CJUE pronunţată în Cauza Invitel din 2 aprilie 2012.

Potrivit recurentei, limbajul utilizat la redactarea clauzelor criticate nu este unul transparent, accesibil unui consumator mediu informat, instanţa având posibilitatea să intervină în vederea restabilirii echilibrului contractual. În acest sens, recurenta a invocat hotărârea din 21 martie 2013 pronunţată Cauza CJUE RWE Vertrieb.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deşi instanţele de fond au reţinut că aceasta şi-a exprimat consimţământul cu privire la toate aspectele inserate în contractul de credit, acesta este un contract de adeziune, cu un conţinut prestabilit, fără a i se da consumatorului posibilitatea de negociere, care are doar posibilitatea de a încheia sau nu contractul. Aşadar, contractul nu este unul negociat, recurenta invocând în acest sens decizia nr. 2896/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi decizia nr. 457/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a stabilit termen de judecată la 7 decembrie 2021.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurentă privind încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

În susţinerea motivului de casare, recurenta a subliniat că instanţa de apel considerând în mod greşit că acţiunea a fost întemeiată pe teoria impreviziunii, a cercetat aplicarea acesteia în cauză, fără însă a analiza clauzele contractuale criticate sub aspectul caracterului abuziv sancţionat de Legea nr. 193/2000.

Această critică este nefondată, întrucât instanţa de apel după casare, în mod just a reţinut că reclamanta formulase critici privind instituţia impreviziunii în legătură cu solicitarea acesteia de îngheţare a cursului de schimb valutar, prin decizia recurată s-a răspuns acestor motive şi, totodată, s-a procedat la analiza condiţiilor cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerată abuzivă, în limitele motivelor de apel invocate de aceasta.

În ceea ce priveşte clauza privind riscul valutar, instanţa de prin control judiciar a reţinut în mod corect că nu poate face obiectul unei analize prin prisma pretinsului caracter abuziv, întrucât reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 şi, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Critica recurentei privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate pentru lipsa negocierii acestora întrucât simpla semnare a contractului nu echivalează cu existenţa unor negocieri a contractului de credit, este nefondată, referindu-se, în realitate, la concluziile primei instanţe.

În cauză, se constată că instanţa de apel, respingând apelul promovat de reclamantă, a procedat şi la analiza tuturor condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi, oprindu-se la aspectele criticate privind lipsa negocierii clauzelor contestate, a completat considerentele primei instanţe, lipsa negocierii unor clauze dintr-un contract nefiind unica condiţie impusă de lege pentru reţinerea caracterului abuziv al unei clauze. Astfel, instanţa de apel a procedat la verificarea condiţiilor cumulative, respectiv dacă clauzele sunt sau nu inteligibile în sensul celor statuate prin jurisprudenţa C.J.U.E. şi dacă creează sau nu un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, în analiza cerinţelor evocate instanţa de apel în mod just a reţinut caracterul clar şi inteligibil şi lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în ceea ce priveşte clauzele contestate, iar în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanţa a reţinut, că această clauză nu mai produce efecte din 2010, potrivit dispoziţiilor art. 66 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, în ceea ce priveşte clauza de la art. 7.2 privind posibilitatea băncii de a modifica cuantumul unui comision care a fost stabilit iniţial cu acordul consumatorului, instanţa de prim control judiciar a reţinut că este lipsită de orice efect juridic.

Înalta Curte constată că jurisprudenţa este invocată doar formal de recurentă, fără a indica normele de drept material încălcate de instanţa de apel prin raportare la cele statuate de instanţele comunitare şi naţionale în hotărârile indicate. Prin urmare, susţinerile nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Celelalte critici ale recurentei privind condiţiile declarării abuzive a clauzelor contestate nu vizează argumentele reţinute de instanţa de apel privind neîndeplinirea condiţiilor declarării abuzive a clauzelor contestate potrivit Legii 193/2000, prin indicarea motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, ci reprezintă doar expuneri teoretice privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale, care nu pot fi analizate de instanţă pe calea controlului judiciar exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, soluţia pronunţată nefiind urmarea unei interpretări sau aplicări greşite a dispoziţiilor de drept material privind declararea abuzivă a clauzelor din convenţia de credit încheiată între părţi.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1369A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1369A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.