Restitution of purchase price after rescinded sale: prescription term miscalculated by lower courts, decision quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 la data de 10.05.2016 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. obligarea acesteia la restituirea sumei de 738.892 RON achitate conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 de BNP C., ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară, conform sentinţei civile 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente; obligarea acesteia la plata sumei de 714.586 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea Eforie, jud. Constanţa de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare şi până la data predării acestuia către societatea B. S.A., precum şi la plata dobânzii legale aferente.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei Societatea B. S.A. la încheierea unui nou contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul, având ca obiect imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1254 alin. (3), art. 1635 - art. 1647, art. 1554, art. 1345 - art. 1348 din C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului A. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în perioada iulie 2013 - iulie 2016 şi compensaţia datoriilor reciproce ale părţilor, dat fiind că în baza sentinţei civile nr. 2585/03.10.2013 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2012 având ca obiect evacuarea reclamantului din imobilul vila D., acesta îi datorează suma de 16.403 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1345 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 453/19.03.2019, Tribunalul Constanţa a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A, având ca obiect obligarea acesteia la restituirea sumei de 738.892 RON achitate conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 de BNP C., ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară conform sentinţei civile 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanţa pronunţate în dosarul nr. x/2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente invocate de pârâtă. A fost respinsă, ca nefondată cererea formulată de reclamant privind obligarea pârâtei la plata sumei de 714.586 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea Eforie, jud. Constanţa, precum şi la plata dobânzii legale. A fost respinsă, ca nefondată cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată.

În baza dispoziţiilor art. 406 alin. (1) din C. proc. civ. s-a luat act de renunţarea la judecata capătului subsidiar de cerere formulat de reclamant având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de vânzare - cumpărare având ca obiect imobilul situat în localitatea Eforie, jud. Constanţa.

Împotriva acestei hotărâri au formulate apel atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.A., care au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii civile reclamantul A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, si obligarea pârâtei la plata sumei de 738.892 RON şi dobândă legală, recurentul a considerat că în mod nelegal a fost admisă această prescripţie, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul consideră că termenul de prescripţie al dreptului de a solicita restituirea prestaţiilor din contractul rezolvit, a început să curgă în anul 2014, la data rămânerii definitive a dosarului cu nr. x/2012 al Tribunalului Constanţa.

Mai mult, recurentul se raportează şi la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În anul 2014, recurentul a susţinut că a formulat o contestaţie la executare, soluţionată în cadrul dosarului cu nr. x/2014 al Judecătoriei Constanţa, contestaţie ce a rămas definitivă la 17 aprilie 2015 şi care a întrerupt termenul de prescripţie, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Tot Decretul nr. 167/1958 mai prevede la art. 16 lit. c), că) prescripţia se întrerupe şi prin emiterea unui act de executare, respectiv în cauză, în cadrul dosarului de executare cu nr. x/2014 al BEJ E..

Recurentul a susţinut că aspectele menţionate sunt în legătură directă cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 şi cu punerea acestuia în executare, astfel că au întrerupt prescripţia dreptului material la acţiune, si, prin urmare, permit recuperarea sumei de 738.892 RON rezultată din rezolvirea acestuia.

Întreruperea rezulta din prezentul dosar, sens în care, a susţinut recurentul, nu era necesară o probă suplimentară, instanţa având la dispoziţie toate probele din care să rezulte că nu a intervenit prescripţia.

La 27 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., susţinând că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a susţinut, în esenţă, că dreptul la acţiune al reclamantului recurent s-a prescris, având in vedere ca actul de vânzare - cumpărare, având ca obiect vila D., a fost desfiinţat încă din anul 2010.

Nu se poate reţine faptul că termenul de 3 ani nu s-a împlinit, întrucât ar curge de la data când hotărârea de evacuare a devenit irevocabilă, respectiv aprilie 2014.

În realitate, sentinţa civilă nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2012 nu statuează asupra rezoluţiunii contractului, ci asupra evacuării recurentului din imobil, consecinţă a rezoluţiunii. De altfel, în dosarul respectiv pârâta nici nu a solicitat constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare, ci a solicitat obligarea recurentului la predarea imobilului.

De asemenea, intimata-pârâtă arată că aspectele invocate de recurent nu reprezintă temei de drept pentru întreruperea prescripţiei extinctive.

Contrar a ceea ce susţine recurentul, intimata solicită a se observa că prin sentinţa civilă nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2012, părţile au fost repuse în situaţia anterioară strict din punct de vedere al predării vilei D. de A., către B. S.A., obiectul dosarului respectiv fiind exclusiv cererea pârâtei de evacuare din activ a recurentului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4).

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 au fost respinse excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, cu motivarea reţinută în această încheiere şi a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat în limitele şi pentru considerentele următoare:.

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în legătură cu aplicarea greşită, prin decizia recurată, a normelor de drept material care reglementează calculul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune privind restituirea sumei de 738.892 RON, achitate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta-vânzătoare.

Prin decizia recurată, s-a respins apelul reclamantului care privea soluţionarea primului capăt de cerere din acţiunea introductivă, fiind confirmată soluţia primei instanţe, pronunţate prin încheierea din data de 11.10.2016, a Tribunalului Constanţa.

Astfel, instanţele devolutive au apreciat incidenţa dispoziţiilor art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în virtutea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a dispoziţiilor din C. civ. actual, termenul de prescripţie fiind calculat începând din data de 12.07.2010, când pârâta-vânzătoare a decis să se prevaleze de pactul comisoriu de ultim grad, inserat în convenţia de vânzare-cumpărare încheiată cu reclamantul-cumpărător.

Recurentul critică decizia atacată, apreciind că în mod greşit instanţele de fond nu au avut în vedere că termenul de prescripţie extinctivă începea să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2012 între aceleaşi părţi.

Recurentul se raportează, prin urmare, la dispoziţiile art. 2525 din noul C. civ., potrivit cu care "Prescripţia dreptului material la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Având în vedere că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reţine, pentru început că, deşi art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogăţirea fără just temei, dispoziţiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile şi plăţii nedatorate, în aplicarea principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie), termenul general de prescripţie de 3 ani începând să curgă de la data la care se putea şi trebuia să se cunoască "paguba" de către reclamantul-recurent, respectiv caracterul nedatorat al plăţii preţului pentru imobilul cumpărat de la pârâta-intimată.

Prin urmare, cu privire la începutul prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, instanţa de apel era chemată să stabilească nu doar data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

Titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu are posibilitatea reală de a face acte întreruptive din cauza necunoaşterii existenţei dreptului ori a exigibilităţii acestuia.

Este de menţionat că art. 6 alin. (4) din C. civ. prevede că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv în privinţa regimului juridic.

Deşi contractul de vânzare-cumpărare este încheiat de părţi înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., legea aplicabilă prescripţiei extinctive este cea în vigoare la data la care începe să curgă prescripţia.

În consecinţă, regulile privind începutul cursului prescripţiei extinctive ar fi fost cele privitoare la dreptul material la acţiunea în restituire a plăţii nedatorate/îmbogăţire fără justă cauză, potrivit art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, incident doar în măsura în care cel îndreptăţit la restituirea sumelor ar fi cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului la restituire înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor noului C. civ. (1 octombrie 2011).

În cauză, instanţele fondului au valorificat considerentele sentinţei şi deciziei din apel pronunţate în dosarul nr. x/2012 privind modul de încetare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţile în litigiu, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat, conferindu-le un efect declaratoriu, constatând incidenţa dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Acţiunea din dosarul menţionat anterior nu a avut ca obiect nici rezoluţiunea judiciară a contractului de vânzare-cumpărare şi nici constatarea intervenirii acesteia, aspecte subliniate de ambele părţi în litigiu. Cererea de chemare în judecată iniţiată de pârâta-vânzătoare în dosarul nr. x/2012 era o acţiune în realizare care avea ca obiect executarea obligaţiei de predare a imobilului, subsecventă desfiinţării convenţiei.

În acest context al limitelor judecăţii, stabilite în virtutea principiului disponibilităţii, instanţele respective au analizat raporturile juridice dintre cele două părţi, în legătură cu imobilul şi au procedat la verificările jurisdicţionale permise de clauza convenţională de rezoluţiune, care a condus la încetarea raporturile contractuale, urmare a neexecutării corespunzătoare, la termenele convenite şi în cuantumul stabilit, a obligaţiei de plată a preţului vânzării stabilit în rate.

Astfel, s-a stabilit definitiv că a intervenit cauza de ineficacitate a contractului, urmare a declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a creditoarei-vânzătoare, nefiind stabilit şi momentul în care această declaraţie a ajuns la cunoştinţa debitorului-cumpărător (recurentul-reclamant din acest dosar), pentru a se justifica incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte constată, cu majoritate, că greşit instanţa de apel, prin decizia recurată, a confirmat raţionamentul logico-juridic al primei instanţe care a stabilit începerea cursului prescripţiei de la data de 12.07.2010, respectiv chiar de la emiterea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a convenţiei de către vânzătoare (intimata-pârâtă).

Înalta Curte reţine că înscrierea în contract a unui pact comisoriu, chiar şi de ultim grad, ca cel în cauză, nu înlătura facultatea creditorului-vânzător de a cere executarea silită a contractului, pentru a nu se ajunge la rezoluţiune.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară, care este proprie rezoluţiunii, era numai în mod indirect un efect al aplicării acestei sancţiuni. În mod direct, restituirea prestaţiilor efectuate de părţi până la momentul desfiinţării contractului, nu avea un temei contractual, ci un temei extracontractual, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză ori plata lucrului nedatorat.

De altfel, reclamantul a continuat să aibă posesia imobilului - obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta - până la valorificarea procesuală de către aceasta din urmă a acţiunii în restituirea imobilului, în dosarul nr. x/2012.

Cererea pârâtei de aplicare a principiului restitutio in integrum era distinctă faţă de rezoluţiune, în cadrul acestui proces fiind reţinută, pe cale incidentală, în cadrul chestiunilor litigioase analizate prin considerentele aferente cauzei acţiunii, intervenirea cu caracter definitiv a cauzei de ineficacitate stabilite convenţional.

Cererea ulterioară în restituire a reclamantului-recurent, privind preţul, are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale prescriptibile extinctiv. Restituirea, deşi subsecventă contractului rezolvit care, având efect retroactiv, face ca prestaţiile executate să devină lipsite de cauză, era supusă regulii speciale instituite prin dispoziţiile art. 2525 C. civ. privind începutul prescripţiei acţiunii în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic desfiinţat.

Prin urmare, termenul de prescripţie pentru restituirea sumei plătite de reclamantul-recurent în raport cu dispoziţiile art. 2525 C. civ., trebuia calculat de la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2012, astfel încât este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nemaifiind utilă analiza criticilor legate de întreruperea cursului prescripţiei.

Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 501 din C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului, urmând a menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.

OPINIA SEPARATA

Cu opinia separată, în sensul respingerii ca nefondat a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Opinie separată

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, consider că recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, trebuia să fie respins ca nefondat.

Prin recursul formulat, reclamantul a criticat, în esenţă, soluţia instanţei de apel, care i-a respins calea ordinară de atac, validând, astfel, sentinţa civilă nr. 453 din 19 martie 2019 a Tribunalului Constanţa, prin care i-a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată a pârâtei Societatea B. S.A., având ca obiect restituirea sumei de 738.892 RON, achitate conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2009 la BNP C., respectiv ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea aceleiaşi societăţi la plata sumei de 714.586 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul situat în loc. Eforie Nord, jud. Constanţa, la care se adaugă dobânda legală.

În motivarea soluţiei pronunţate, prima instanţă de control judiciar a reţinut, în ceea ce priveşte apelul reclamantului, că la data de 8 aprilie 2009, între Societatea B. S.A., în calitate de vânzător, şi apelantul A., căsătorit cu F., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C. sub nr. x/08.04.2009, având ca obiect imobilul Vila D. din loc. Eforie Nord, jud. Constanţa, şi terenul aferent, în suprafaţă de 177,71 mp, pentru preţul de 213.840 euro, echivalent al sumei de 906.511 RON, la care se adaugă TVA, plata preţului urmând să se efectueze cu un avans de 20%, achitat până la data perfectării contractului, restul de preţ urmând să fie achitat în 6 rate semestriale egale, respectiv la datele de 01.10.2009, 01.04.2010, 01.10.2010, 01.04.2011, 01.10.2011 şi 01.04.2012, ratele fiind purtătoare de dobânzi calculate conform clauzei convenite de părţi.

Întrucât prevederile contractului nu au fost respectate, vânzătorul a decis să notifice cumpărătorului desfiinţarea contractului, prin adresa nr. x/12.07.2010, solicitându-i, totodată, predarea imobilului, invocând pactul comisoriu expres de ultim grad inserat în actul autentic translativ de proprietate, respectiv rezoluţiunea vânzării de plin drept.

Prin sentinţa civilă nr. 2585/03.10.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012 Tribunalul Constanţa l-a obligat pe pârâtul A. să restituie reclamantei Societatea B. S.A. imobilul care a făcut obiectul contractului, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară perfectării actului autentic de vânzare-cumpărare, această instanţă reţinând ca relevantă adresa mai sus menţionată, prin care "reclamanta i-a comunicat pârâtului, în mod neechivoc, că dă eficienţă clauzei rezolutorii, solicitând ca până la data de 22.07.2010 să predea posesia imobilului în litigiu. (...) Rezoluţiunea de plin drept a contractului s-a produs la data când s-a nesocotit obligaţia de plată a dobânzii, aferentă lunii februarie 2010 pentru prima rată, achitându-se parţial 3.373,2 RON din suma de 8.289,37 RON, conform facturii nr. x/26.02.2010, precum şi obligaţia de plată a celei de a doua tranşe - 01.04.2010, fără a fi necesară punerea în întârziere sau somarea pârâtului, în deplin acord cu manifestarea de voinţă liber exprimată de ambele părţi".

Prin cererea de apel reclamantul a criticat hotărârea tribunalului cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu argumentul că proprietatea i-a fost transferată la data încheierii contractului, iar plata se întinde pe o perioadă de timp. Prin urmare, instanţa de apel a fost învestită cu cercetarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate numai în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, invocate de pârâta Societatea B. S.A., prin raportare la prevederile art. 477 C. proc. civ.

Curtea de Apel Constanţa a reţinut că tribunalul, dând eficienţă corespunzătoare considerentelor deciziei nr. 172/02.04.2014 a aceleiaşi instanţe, în mod corect a avut în vedere că rezoluţiunea a operat de plin drept, încă de la data neexecutării obligaţiilor asumate, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 12 iulie 2010, când vânzătorul a înţeles să invoce pactul comisoriu convenit contractual şi să nu mai tolereze situaţia de fapt a neexecutării contractului de către cumpărător (de altfel, recurentul nu a susţinut niciun moment că nu ar fi recepţionat notificarea de rezoluţiune sau că ar fi primit-o la o altă dată calendaristică). Întrucât acţiunea exercitată de reclamantul A. a fost înregistrată în data de 10 mai 2016, termenul de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ale cărui dispoziţii sunt aplicabile în conformitate cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, era deja împlinit.

Că este aşa, rezultă şi din dezlegările obligatorii din cuprinsul Deciziei RIL nr. 1/2014, prin care instanţa supremă a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Într-adevăr, dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripţiei se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care:

"Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.

Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin art. 6 alin. (5) şi (6) din C. civ. şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.

În concluzie, apreciez că în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că în speţă sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele din noul C. civ., fiind validate, totodată, statuările primei instanţe, în sensul că nu pot fi primite afirmaţiile reclamantului în conformitate cu care termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanţa, respectiv 2 aprilie 2014, deoarece în litigiul respectiv, promovat de vânzător, acesta a urmărit să obţină un titlu executoriu în vederea predării silite a imobilului, iar instanţa a reţinut că rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a operat în baza pactului comisoriu de ultim grad convenit mutual. Întrucât dreptul material la acţiune al reclamantului în restituirea prestaţiilor sale nu poate fi pus în legătură cu obligarea pe cale judecătorească a predării imobilului, ce are ca premisă aceeaşi rezoluţiune de drept a contractului, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 12 iulie 2010.

În deplin acord cu cele reţinute de prima instanţă de control judiciar, consider că prescripţia extinctivă pentru cererea de obligare a vânzătorului să restituie partea de preţ încasată anterior desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, a debutat la data la care rezoluţiunea convenţională de plin drept, în temeiul celui mai energic tip de pact comisoriu expres (de gradul IV) a operat, respectiv la data la care reclamantul, în calitate de cumpărător, a fost înştiinţat de către vânzător, că acesta din urmă înţelege să se prevaleze de clauza rezolutorie stipulată în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv 12 iulie 2010.

Aceasta, întrucât este de necontestat faptul că, în ipoteza în care suntem în prezenţa unui asemenea pact comisoriu, instanţa de judecată poate numai să constate existenţa unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu şi corecta lui aplicare. În alte cuvinte, în cazul unui pact comisoriu de gradul IV instanţa doar constată rezoluţiunea, fără, însă, să o poată pronunţa, aceasta intervenind ope legis.

Simplul fapt că prin cererea de chemare în judecată, care a format obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Constanţa, societatea vânzătoare a solicitat obligarea pârâtului A. să-i restituie/să-i predea imobilul care a format obiectul (derivat) al contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. x/08.04.2009, această cerere fiindu-i admisă prin sentinţa civilă nr. 2585/03.10.2013, soluţia rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 172/02.04.2014 a Curţii de Apel Constanţa, Societatea B. S.A. intrând în posesia imobilului abia în data de 28.08.2014, aşa cum reiese din procesul-verbal al B.E.J. E., emis în dosarul execuţional nr. x/2014, nu poate determina concluzia contrară.

Efectul esenţial al rezoluţiunii - judiciare sau convenţionale - este acelaşi, respectiv desfiinţarea retroactivă a contractului. Astfel, părţile trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfiinţat, dacă, raportat la clauzele contractuale, acest lucru este permis, regula în materie fiind, într-adevăr, că părţile sunt ţinute, ori de câte ori este posibil, să restituie una alteia tot ce au prestat în temeiul contractului desfiinţat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (raporturile dintre părţi fiind, într-adevăr, guvernate de vechea lege, potrivit principiului tempus regit actum şi art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care statuează că "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită. Or, în opinia mea, dreptul cumpărătorului la acţiunea în restituirea preţului, evident, s-a născut la data la care contractul a fost desfiinţat, şi nicidecum la data la care, prin hotărâre judecătorească, acesta a fost obligat la predarea imobilului, pentru că în caz contrar s-ar înfrânge principiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans, ceea ce nu poate fi acceptat.

Altfel spus, nu se poate accepta teza susţinută de recurent, respectiv că termenul de prescripţie al dreptului de a solicita restituirea prestaţiilor din contractul rezolvit a început să curgă în anul 2014, fiind incident cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 - prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent -, prin raportare la cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, cu motivarea că, deşi intenţiona să-şi recupereze sumele pe care le-a achitat cu titlu de preţ (mai exact, parte din preţ) al vânzării, fiind chemat în judecată "pe aceeaşi problemă", a trebuit să aştepte soluţia definitivă a instanţei.

Aşa cum am arătat deja, în acest litigiu reclamantă a fost societatea vânzătoare, care a fost nevoită să obţină un titlu pentru a putea intra în posesia imobilului (pârâtul refuzând să-i predea de bunăvoie imobilul cumpărat), nicidecum pentru a obţine rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, desfiinţarea convenţiei având loc - "potrivit ordinului legii" - încă din anul 2010.

Prin urmare, recurentul nu se poate prevala de atitudinea sa culpabilă, manifestată prin aceea că, deşi a fost încunoştinţat de vânzător, prin adresa nr. x/12.07.2010, în mod neechivoc, că acesta din urmă înţelege să dea eficienţă clauzei rezolutorii, pentru nerespectarea termenelor de plată convenite, solicitând ca până la data de 22 iulie 2010 să i se predea posesia imobilului, cumpărătorul nu a înţeles să se conformeze, obligând societatea intimată să demareze o acţiune judiciară în acest sens, pentru ca acum să pretindă valorificarea atitudinii sale în scopul obţinerii protecţiei juridice a dreptului de a i se restitui sumele achitate cu titlu de preţ (parţial) al bunului care a format obiectul derivat al contractului de vânzare-cumpărare rezolvit.

Un alt motiv de întrerupere a termenului de prescripţie, de care se prevalează recurentul, este acela că în anul 2014 acesta a formulat o contestaţie la executare (dosarul nr. x/2014), a cărei soluţie a rămas definitivă la data de 17 aprilie 2015. Evident, nici această împrejurarea nu constituie un caz de întrerupere a prescripţiei extinctive, pentru că norma legală vizează o cu totul altă ipoteză, respectiv formularea unui act care, după legea jurisdicţiei sesizate, este considerat introductiv al unei proceduri judiciare împotriva debitorului. Chiar dacă prin "cerere de chemare în judecată" se înţelege atât cererea introductivă de instanţă, cât şi cererea incidentă făcută într-un proces deja înregistrat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, respectiv cererea reconvenţională, de chemare în garanţie, de intervenţie etc., nici această ipoteză nu se regăseşte în speţă, pentru că în dosarul iniţiat de vânzător pentru preluarea imobilului, deşi a avea dreptul, cumpărătorul nu a formulat o cerere reconvenţională pentru restituirea preţului bunului obiect al vânzării.

Nu în ultimul rând, apreciez că nu suntem nici în prezenţa cazului de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 - printr-un act începător de executare, din nou recurentul aflându-se în eroare, atunci când se prevalează în acest sens de "emiterea unui act de executare" în cadrul dosarului nr. x/2014 al B.E.J. E., el având în respectivul dosar calitatea de debitor urmărit.

În consecinţă, cum nu a existat niciun impediment pentru ca, după notificarea de către creditor a faptului că doreşte să aplice rezoluţiunea în virtutea pactului comisoriu expres de gradul IV, cumpărătorul să-i fi solicitat acestuia restituirea sumelor pe care le pretinde în prezentul litigiu, opinez că în speţă a intervenit prescripţia extinctivă, cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, context în care recursul este nefondat.