Bucharest Tribunal competent in peacekeeping allowance dispute despite domicile-based declination

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, iniţial sub număr de dosar x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumelor, actualizate cu indicele inflaţiei la data plăţii, reprezentând contravaloarea dreptului la diurnă şi a dreptului pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere pentru perioada/perioadele în care fiecare şi-a desfăşurat atribuţiile de serviciu prin detaşare în cadrul unor misiuni de menţinere a păcii, organizate de către Organizaţia Naţiunilor Unite; au mai solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune-interese, reprezentând echivalentul dobânzii legale calculate pentru fiecare sumă în parte de la data scadenţei şi până la data efectuării efective a plăţii, pentru neplata până în prezent a obligaţiilor învederate la punctul anterior, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (3) coroborate cu prevederile art. 59, art. 83, art. 148 alin. (1) şi cu prevederile art. 194 din C. proc. civ., art. 269 alin. (1) şi (3) din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia necompetenţei funcţionale, iar în privinţa excepţiei necompetenţei teritoriale a dispus disjungerea cererilor formulate de 1. B. 2. C. 3. D. şi F. 4. E. 5. H. 6. I. 7. L., R., EE., HH. 8. M. 9. N., DD. 10. O. 11. S., Y. 12. T. 13. U., W. 14. V. 15. AA. 16. BB. 17. GG. şi formarea a noi dosare, pentru discutarea excepţiei necompetentei teritoriale.

În cazul reclamanţilor L., R., EE. şi HH. a fost format dosarul nr. x/2020.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 177 C. proc. civ., a anulat dispoziţiile de la termenul din 22 octombrie 2020, cu motivarea consemnată în încheierea dispusă în dosarul nr. x/2020 şi a repus în discuţie excepţia necompetenţei funcţionale şi măsura disjungerii, fiind respinsă excepţia necompetenţei funcţionale şi menţinută soluţia disjungerii.

Prin sentinţa civilă nr. 6471 din 19 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii L., R., EE. şi HH., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform legii.

S-a arătat că, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011 a dialogului social:

"cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul."

În speţă, la data introducerii acţiunii, reclamanţii nu aveau domiciliul si nici locul de munca in municipiul Bucureşti.

Reclamanţii au susţinut că Tribunalul Bucureşti a fost sesizat întrucât angajatorul lor era Ministerul Apărării Naţionale, acesta fiind cel care a dispus detaşarea în misiunile din afara tării, însă din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamanţii au fost detaşaţi anterior anului 2019. În ipoteza în care la data sesizării instanţei locul de muncă ar fi fost în afara ţării (misiune externă), Tribunalul Bucureşti a apreciat că domiciliul reclamanţilor ar fi fost criteriul de stabilire a competenţei teritoriale.

Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesuala activă nu sunt aplicabile, faţă de caracterul intuitu personae al raporturilor de muncă. Legătura strânsă între obiectul şi cauza cererilor formulate de către reclamanţi nu există, invocarea aceloraşi dispoziţii legale nefiind suficienta pentru a atrage incidenta dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ., nici măcar dacă reclamanţii ar fi fost detaşaţi în aceeaşi perioadă sau în cadrul aceloraşi misiuni, ceea ce nu este cazul după cum rezultă din cuprinsul cererii. Împrejurarea că reclamanţii au formulat o singura cerere de chemare în judecată, fiind reprezentaţi în cauză de acelaşi avocat nu presupune existenţa unui caz de acţiune colectivă ca în cazul cererilor formulate de către sindicate, acestea din urmă având legitimitate procesuală recunoscută printr-o dispoziţie legală specială, art. 28 din Legea nr 62/2011. Dacă s-ar accepta argumentul reclamanţilor Tribunalul Bucureşti ar deveni singura instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze toate cererile formulate de personalul militar din întreaga ţară, cu eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 210 din Codul muncii.

Aşa fiind, reţinându-se, totodată, că cei patru reclamanţi nu au făcut dovada că ar fi avut la data sesizării instanţei, locul de muncă în mun. Bucureşti, tribunalul a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Constanţa, în a cărui circumscripţie se află domiciliile reclamantilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 2 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut, în esenţă, incidenţa normelor relative la coparticiparea procesuală activă, art. 59 C. proc. civ., şi aplicabilitatatea prevederilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, arătând astfel că Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat, fiind competent material şi teritorial a soluţiona cauza, neavând nici o relevanţă că există şi reclamanţi cu domiciliul în jud. Constanţa.

Împrejurarea că Tribunalul Bucureşti a dispus măsura disjungerii cererilor a fost apreciată ca nefiind de natură să înlăture prorogarea de competenţă, cu consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, în acest sens fiind şi decizia nr. 5028 din 20 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reţine că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2020, mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză (L., R., EE. şi HH.) au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea acestuia la plata dreptului la diurnă şi a dreptului pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere pentru perioada/perioadele în care fiecare şi-a desfăşurat atribuţiile de serviciu prin detaşare în cadrul unor misiuni de menţinere a păcii, organizate de către Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi la plata de daune-interese.

În cauză, reclamanţii L., R., EE. şi HH. îşi au domiciliile în judeţul Constanţa, iar locul de muncă în Bucureşti.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are dreptul de opţiune între instanţa locului domiciliului sau a locului de muncă. Însă odată făcută această opţiune de către reclamant, în sensul alegerii instanţei în a cărei circumscripţie se află locul său de muncă (ce se află în sfera de competenţă a Tribunalului Bucureşti), reclamantul nu mai poate reveni, pârâţii nu mai pot cere declinarea competenţei, iar instanţa, dacă a fost corect sesizată (fără încălcarea normelor imperative de competenţă), nu poate, din oficiu, să îşi decline competenţa.

Este adevărat că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamantului salariat, însă aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" (în mod imperativ) exclusiv celor două instanţe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa").

Astfel, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecţiei salariaţilor şi odată exercitat dreptul de opţiune, alegerea devine irevocabilă.

Din perspectiva acestor texte de lege, care reprezintă dreptul comun în materie, competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii L., R., EE. şi HH. aparţine Tribunalului Bucureşti, aceasta fiind instanţa în a cărei circumscripţie îşi au reclamanţii locul de muncă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii L., R., EE. şi HH., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.