International sale of goods: Failure to substantiate cassation grounds under Civil Procedure Code despite CISG email contract claims.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la data de 11.04.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 89.557,92 euro echivalentul în RON la data plăţii, conform contractului de vânzare nr. x/2017 şi facturii nr. x/29.03.201 încheiat intre părţi, precum şi la plata de daune interese reprezentând dobânda legala asupra sumei datorate neachitată în termenul notificat şi până la achitarea integrală a debitului precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 839/02.06.2020 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată fiind respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea în totalitate a acţiunii şi, în consecinţă, obligarea pârâtei B. la plata sumei de 89.557,92 euro, echivalentul în RON la data plăţii, conform contractului de vânzare nr. x/2017 şi facturii nr. x/29.03.2017 încheiate între părţi, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.

La 19 octombrie 2020, pârâta B. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea sentinţei civile nr. 839/02.06.2020 în parte, în sensul admiterii cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite în etapa fondului, cu obligarea apelantei-reclamante şi la plata cheltuielilor de judecata cauzate prin prezentul apel incident.

Prin decizia civilă nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 839 din 2 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B., ca nefondat.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 839 din 2 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. S.R.L.., a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea recursului, reclamanta A. S.R.L. a arătat că a fost contactată, pe e-mail, de dl. C., în numele şi pe seama pârâtei, care a solicitat o ofertă de preţ pentru două produse.

La 28.03.2017, tot pe e-mail, cu antetul şi stampila acestei societăţi, a primit comanda nr. x pentru 17 paleţi ciocolata cu migdale şi 16 paleţi ciocolată cu alune.

Ca dovadă a existenţei acestei companii, s-a anexat un extras de la registrul comerţului, pe care l-a verificat cu ajutorul aplicaţiei VIES, iar datele furnizate coincideau.

Societate pârâtă exista, a emis bon de comandă pe e-mail, iar o simplă căutare pe google search pentru adresa de e-mail "info@kremlindistribution.fr" dovedeşte că pe prima pagina apar informaţii despre societatea pârâtă.

Recurenta invocă faptul că în cazul contractului dedus judecăţii se aplică Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri încheiata la Viena la data de 11 aprilie 1980, care a fost adoptată de Romania prin Legea nr. 24/1991 pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri.

Potrivit art. 8 alin. (3) din acest act:

"Pentru determinarea intenţiei unei părţi sau a ceea ce ar fi înţeles o persoană rezonabilă, trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente, îndeosebi de negocierile care au putut avea loc între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit intre ele, de uzanţe şi de întreg comportamentul ulterior al părţilor.", iar art. 23 statuează că respectivul contract este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii.

Or, în cazul de faţă, susţine recurenta, acceptarea ofertei a reprezentat-o bonul de comandă emis şi comunicat societăţii apelante, astfel ca nu se poate vorbi despre inexistenta acestui contract.

Marfa a fost livrată conform solicitării şi comenzii emise sub aceeaşi semnătură.

Potrivit art. 11 din Convenţia Naţiunilor Unite din 11.04.1980:

"Contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este supus nici unei ale condiţii de formă. El poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori."

Or, instanţa de fond, în mod greşit a apreciat că nu ar exista dovada existenţei contractului, deşi din întreaga corespondenţă electronică rezultă în mod indubitabil existenţa acestui contract.

Pârâta neagă existenţa contractului, motivat de faptul că nu ar fi fost semnat de D., dar nu face în niciun fel dovada că deţine alte contracte, încheiate cu alţi furnizori de produse de acest gen, semnate de D. sau că C. nu a fost în lunile martie şi aprilie 2017 unul dintre colaboratorii externi ai societăţii pârâte.

Din corespondenţa purtată cu societatea E., din Polonia, societate pe care pârâta o identifică în plângerea formulată la poliţia franceză, rezultă că aceeaşi persoană, C., a încheiat contractul în numele şi pe seama societăţii B..

De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că, pe perioada încheierii contractului, se afla în derularea unui contract cu COMPAGNIE FRANÇAISE D'ASSURANCE POUR LE COMERCE EXTERIEUR S.A. F. ce avea ca obiect servicii de asigurare a creditului, aplicabil vânzărilor pe care societatea le realiza în legătură cu activitatea. Anterior semnării contractului a solicitat acestei societăţi să acorde limita de credit, iar F. a aprobat apreciind că acest contract este unul serios şi că pot garanta că societatea B. este de bună credinţă.

În vederea recuperării acestui debit, a solicitat F. să efectueze demersurile la 23.05.2017, iar la 03.08.2017 F. i-a comunicat că ar fi fost înregistrată de către pârâtă o plângere la poliţie, a cărei copie a fost depusă la dosarul cauzei.

Din această aşa-zisă sesizare nu rezultă sub nicio formă inexistenţa contractului, simpla depunere a unei sesizări neconstituind vreo dovadă că marfa nu ar fi fost comandată, contractată şi primită de pârâtă, însă rezultă foarte clar că pârâta a mai depus plângere în legătură cu alte comenzi, de la societatea E. societate din Polonia.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că declaraţiile domnilor D. şi C. nu au fost date în faţa unei entităţi cu drept de a autentifica susţinerile acestora, ci sunt simple înscrisuri sub semnătură. De asemenea, dl. G. susţine că în anul 2019 nu exista nicio persoană cu numele C. în cadrul acestei societăţi, deci este foarte posibil ca în 2017 sa fi fost angajat al acestei societăţi.

Din adresa H. rezultă că această societate nu a creat nicio adresă de email pentru C., cu terminaţia @H..fr, însă nu de pe această adresă a fost contactată. D. susţine că nu a fost niciodată angajată o persoană cu numele C. în cadrul societăţii, însă din celelalte înscrisuri, declaraţia I., rezultă că societatea pârâtă lucra şi cu alţi colaboratori, şi că are posibilitatea de a obţine adrese al căror nume de domeniu ar fi numele de domeniu @H..fr.

Ba mai mult, dl. D. nu atestă faptul că nu ar fi împuternicit niciodată pe cineva cu acest nume ca în numele şi pe seama societăţii pârâte să facă o comandă, să încheie un contract, etc.

De altfel, dl. D. obişnuieşte să împuternicească alte persoane ca, în numele şi pe seama societăţii pârâte, să efectueze diferite acte de dispoziţie, fără ca aceste împuterniciri să poată fi înscrise la registrul comerţului sau camera notarilor, în vederea verificării datei emiterii sau anulării acestora.

Interogarea bazei de date cu privire la domeniul "kremlindistribution.fr" este emisă la 22.07.2019 şi se face menţiune doar că la acest moment ar fi liberă, dar nu se menţionează dacă în martie sau aprilie 2017 erau libere.

Aşa cum este tipizatul de CMR, pe acesta se face doar menţiunea privind semnătură şi stampila beneficiarului, iar la beneficiar este identificată pârâta, însă, aşa cum a subliniat reclamanta, înscrisul original se află la transportatorul J..

Cele două logo-uri, ale societăţilor H. şi B. sunt diferite, practic deşi se susţine că societatea H. este centrala regionala de achiziţii care funcţionează sub sigla H., sigla acestei societăţi/logo-ul acesteia diferă faţă de cel al societăţii B., chiar în ceea ce priveşte logo-ul cu "L".

Nici până în prezent societatea nu face precizări cu privire la stadiul plângerii sale de la poliţie, deşi din înscrisurile puse la dispoziţie ar fi putut să fie efectuate mai multe verificări. Practic, pârâta, deşi susţine că i s-ar fi furat identitatea pentru a nu fi obligată la plata de despăgubiri aferente neexecutării contractului, nu a mai întreprins niciun alt demers în vederea prinderii şi tragerii la răspundere a persoanei vinovate, dar nici nu face dovada că nu a colaborat niciodată cu aceasta persoană, nici personal nici prin interpuşi.

La 29.03.2017 a fost emisă factura proformă nr. x, care a fost primită, pe e-mail, la 31.03.2017, conform semnăturii şi ştampilei de pe aceasta.

La 07.04.2017 a fost semnat şi stampilat contractul de către C. pentru această societate, împreună cu Anexa nr. 1 la acest contract, comunicate tot pe e-mail.

La 10.04.2017, sub antetul, stampila datată acestei societăţi, semnătura fiind similară cu semnătura de pe contract şi Anexa la contract, recurenta a primit autorizaţia ca marfa achiziţionată să fie livrată de K. la x.

Această autorizare purta semnătură similară cu semnătura aflată pe contract şi Anexa la Contract, pe factura proformă dar şi pe CMR care confirmă recepţia mărfii la 18 aprilie 2017.

În acest sens, la 12.04.2017 a fost emisă factura x/12.04.2017, care a însoţit marfa, alături de CMR, iar contractul a fost trimis prin L. către sediul pârâtei, care a refuzat primirea.

De altfel, din înscrisuri rezultă foarte clar aspectul că şi firma de expediţie a avut un astfel de contract încheiat prin e-mail.

Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1270 şi ale art. 1530 C. civ., arătând că, deşi aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul nr. x, pârâta refuză să efectueze plata.

Prejudiciul societăţii recurente este cert, fiind produs ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale ale paratei, iar asupra vinovăţiei pârâtei trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1548 C. civ., potrivit cu care se instituie prezumţia relativă de culpă în seama debitorului unei obligaţii prin simplul fapt al neexecutării.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ale Convenţiei Naţiunilor Unite adoptată prin Legea nr. 24/1991 şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în prezenta cauză.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, reiterând motivele din cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

În susţinerea recursului au fost invocate formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 8 alin. (3), art. 11, art. 23 din Convenţia Naţiunilor Unite; art. 1270, art. 1530, art. 1548 C. civ. etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a restabili situaţia de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

De altfel, în privinţa recursului dedus judecăţii ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din cuprinsul cererii de apel, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs şi cererea de apel, formulate de aceeaşi parte în cauză. Aceleaşi motive au fost deduse Curţii de Apel Bucureşti spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului.

Simpla reiterare în cererea de recurs a susţinerilor din cuprinsul cererii de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 2600 euro cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 2600 euro cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.