Annulment of Arbitral Award: Appeal Dismissed, Incident Appeal Allowed to Correct Reasoning on Imperative Nature of Prescription Norms While Retaining Operative Decision

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 35/11.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., împotriva încheierii din 06.12.2019 şi a sentinţei arbitrale nr. 51/01.09.2020, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019, a admis acţiunea în anulare îndreptată împotriva aceleiaşi sentinţe arbitrale nr. 51/01.09.2020, promovată de S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al Asocierii dintre S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., a anulat în parte sentinţa arbitrală atacată, a trimis spre rejudecare capetele 2, 3 şi 4 din cererea de arbitrare, Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei arbitrale şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de Asociere, privind obligarea Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs împotriva acestei sentinţe civile, iar Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., reprezentată prin liderul Asocierii, S.C. A. S.R.L., a promovat în termenul prevăzut de lege recurs incident împotriva considerentelor aceleiaşi hotărâri.

Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanţe.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea curţii de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi a celor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că, deşi a reţinut că sentinţa arbitrală a stabilit, în mod greşit, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie - aspect ce forma obiect al criticilor sale -, a respins în mod nelegal acţiunea în anulare pe care o formulase. În opinia recurentei-pârâte, modalitatea de redactare a sentinţei atacate relevă că prima instanţă i-a admis acţiunea în anulare şi a procedat la rejudecarea excepţiei prescripţiei, stabilind un alt termen de început al curgerii acesteia decât cel indicat în hotărârea arbitrală, în raport cu care a apreciat că acţiunea arbitrală a fost promovată în termen, iar excepţia în discuţie rămâne nefondată; în acest sens, a evocat considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în decizia nr. 1247/15.04.2010, în cadrul căreia procedura judiciară derulată în faţa primei instanţe a fost calificată ca fiind ineficientă, în măsura în care se pronunţă aceeaşi hotărâre ca în arbitraj.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că, încălcând prevederile art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a făcut o analiză a clauzelor pe care părţile le inseraseră în contractul lor, în afara controlului de legalitate îngăduit de lege în această materie.

Astfel, a precizat că deşi recunoaşterea celor 359 de zile de întârziere şi prelungirea duratei de execuţie au ca temei sub-clauzele 8.4 şi 8.5 din contract, prima instanţă a încălcat art. 608 C. proc. civ., care se opune reevaluării situaţiei de fapt şi a materialului probator administrat în cauză, atunci când a admis acţiunea în anulare a Asocierii şi a reţinut că "în ceea ce priveşte numărul de zile de întârziere pe care tribuanlul arbitral le-a exclus în analiza celui de-al doilea capăt de cerere, deşi au fost reţinute ca atare în admiterea primului capăt de cerere, (...) apreciază faţă de considerentele reţinute anterior că pârâta CNAIR S.A. avea obligaţia de a se asigura că termenele agreate prin Programul de Execuţie Iniţial urmau a fi respectate".

Tot circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că prin sentinţa atacată s-a anulat în parte hotărârea arbitrală, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 613 alin. (3) C. proc. civ., care impun soluţia de anulare integrală a unei asemenea hotărâri. În acest context, a prevăzut că dacă legiuitorul ar fi urmărit să îngăduie anularea în parte a hotărârilor arbitrale, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate, aşa cum a făcut-o în alte situaţii, sens în care a evocat ipotezele art. 480 alin. (2), art. 496 alin. (2) ori ale art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1.519, rap. la art. 1.351 alin. (3) C. civ., când a apreciat că aceste norme sunt incidente, cu toate că în sub-clauzele 8.4 şi 8.5 din contractul lor, părţile au reglementat un drept de prelungire a duratei de execuţie a lucrărilor, dar nu şi răspunderea patrimonială a C.N.A.I.R. S.A. pentru autorităţile terţe.

De asemenea, circumscris aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a mai susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 C. civ., privind aplicarea în timp a legii civile, atunci când a reţinut aplicabilitatea Instrucţiunii nr. 1/08.01.2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 56/19.01.2021.

Pe calea recursului incident, Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., reprezentată prin S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al Asocierii, a solicitat înlăturarea considerentelor sentinţei, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 2.524 alin. (1) C. civ., referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sunt imperative, în sensul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea curţii de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat că analiza considerentelor sentinţei atacate relevă încălcarea sau greşita aplicare a art. 2.515 alin. (3) C. civ. şi a deciziei nr. 1/17.02.2014, pronunţată în recurs în interesul legii. În acest sens, a precizat că, de vreme ce legea recunoaşte părţilor dreptul ca, prin acord expres, să modifice cursul prescripţiei, inclusiv prin fixarea începutului acesteia, normele legale care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu mai sunt imperative în sistemul C. civ. actual, ci de ordine privată, aşa încât eventuala lor încălcare nu poate fi invocată în cadrul acţiunii în anulare a unei hotărâri arbitrale, deoarece se opune art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a apreciat că prima instanţă ar fi trebuit să respingă acţiunea în anulare promovată de C.N.A.I.R. S.A. nu ca nefondată, ci ca inadmisibilă.

În continuare, titularul recursului incident a susţinut că în mod contradictoriu şi nelegal, cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 2.532 C. civ., prima instanţă a considerat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la 07.01.2015, înaintea parcurgerii procedurii prealabile obligatorii stabilite contractual; în acest sens, a subliniat că, anterior derulării procedurii contractuale de revendicare, nu se putea adresa nici arbitrajului, nici instanţelor judecătoreşti, o astfel de conduită fiind interzisă de sub-clauza 20.4 din contract, respectiv de sub-clauza 20.6. De altfel, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de fond a reţinut aceste aspecte, consemnând în considerentele sentinţei pe care a pronunţat-o că "nu i se poate imputa reclamantei faptul că a respectat prevederile contractuale, apelând la procedura prealabilă descrisă de contract, aşteptând finalizarea celor 56 de zile de la emiterea de către pârâtă a înştiinţării sale de nemulţumire, ce s-au împlinit la data de 20.12.2016".

De asemenea, a arătat că prima instanţă a reţinut incidenţa art. 2.532 pct. 7 C. civ., dar l-a aplicat greşit, reţinând efectul suspensiv al curgerii termenului de prescripţie, nu însă şi prima teză a textului legal, care instituie interdicţia începerii curgerii termenului.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a apreciat că, întrucât curtea de apel a reţinut obligativitatea parcurgerii procedurii contractuale de revendicare, dar şi incidenţa art. 2.532 pct. 7 C. civ., sentinţa atacată este contradictorie în ceea ce priveşte pretinsa începere a curgerii termenului de prescripţie anterior parcurgerii procedurii prealabile contractuale obligatorii. În opinia autoarei prezentului recurs, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că prescripţia nu a început să curgă înainte de finalizarea procedurii prealabile, 20.12.2016, nicidecum că a început să curgă anterior demarării procedurii contractuale şi a fost suspendată pe parcursul ei.

În altă ordine de idei, a susţinut că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază concluzia instanţei că termenul de prescripţie a continuat să curgă la la 20.12.2016, cu toate că a arătat că în perioada cuprinsă între 20.09.2018 şi 22.05.2019 partea adversă a recunoscut, în cadrul a şase întâlniri, dreptul său la prelungirea duratei de execuţie a contractului, prin fiecare astfel de manifestare de voinţă realizându-se o întrerupere a cursului prescripţiei, în sensul art. 2.537 pct. 1 C. civ., care produce efectele prevăzute de art. 2.541 C. civ. În opinia recurentei-reclamante, prima instanţă nu a indicat motivele pentru care i-a înlăturat aceste apărări şi, astfel, a ajuns la o concluzie care este rezultat al încălcării art. 2.537 pct. 1 şi al art. 2.541 alin. (1), (2) şi (3) C. civ.

La data de 16.07.2021, Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., reprezentată prin S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al Asocierii, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului principal.

Iar la 15.07.2021, şi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii şi excepţia inadmisibilităţii recursului incident; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Astăzi, în şedinţă publică, după ce a calificat excepţia nulităţii recursului incident ca excepţie a tardivităţii declarării acestuia şi după dezbaterea celor două excepţii, Înalta Curte le-a respins, în considerarea argumentelor expuse pe larg în practicaua deciziei de faţă.

Analizând, în cadrul controlului de legalitate, sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. În cadrul ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., titularul recursului principal a susţinut că, deşi a reţinut că sentinţa arbitrală a stabilit, în mod greşit, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie - aspect ce forma obiect al criticilor sale -, a respins în mod nelegal acţiunea în anulare pe care o formulase; în opinia sa, modalitatea de redactare a sentinţei atacate relevă că prima instanţă i-a admis acţiunea în anulare şi a procedat la rejudecarea excepţiei prescripţiei, stabilind un alt termen de început al curgerii acesteia decât cel indicat în hotărârea arbitrală, moment în raport cu care a apreciat că acţiunea arbitrală a fost promovată în termen, iar excepţia în discuţie rămâne nefondată, ceea ce face ca procedura derulată în faţa primei instanţe să fie una lipsită de eficienţă.

Această critică ignoră însă faptul că prin dispozitivul sentinţei atacate, prima instanţă nu a admis acţiunea în anulare a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (în continuare, C.N.A.I.R. S.A.), ci a respins-o, motivat de neîncadrarea, în urma propriei evaluări a curţii de apel, a susţinerilor petentei în ipotezele reglementate de art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ. măsura în care aspectele privind prescripţia putea fi examinate pe temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. urmează a fi examinată în cadrul prezentelor considerente, în analiza paralelă a acestei chestiuni, supusă dezbaterii de ambele recurente.

Aşadar, fiind plasată pe o premisă ce nu corespunde realităţii juridice create prin sentinţa atacată, prima critică expusă în recursul principal nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea vreunei norme de procedură a cărei nerespectare ar putea atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că prin sentinţa atacată s-a anulat în parte hotărârea arbitrală, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 613 alin. (3) C. proc. civ., care impun soluţia de anulare integrală a unei asemenea hotărâri.

În examinarea acestei critici, Înalta Curte notează că într-adevăr, în partea introductivă a art. 613 alin. (3) C. proc. civ., care prevede soluţiile pe care le poate pronunţa curtea de apel în caz de admitere a acţiunii în anulare, se prevede că aceasta "va anula hotărârea arbitrală".

Lipseşte, aşadar, din textul legii o menţiune expresă, similară celei pe care legiuitorul a folosit-o în alte situaţii - sens în care recurenta-pârâtă a citat ipotezele art. 480 alin. (2), art. 496 alin. (2) sau ale art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Cu toate acestea, o atare omisiune nu este suficientă pentru a aprecia că susţinerea autoarei recursului principal este fondată şi de natură să justifice, prin ea însăşi, soluţia de anulare integrală a hotărârii arbitrale.

Logica juridică impune, în cazul admiterii acţiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, soluţia de admitere a acesteia fie în tot, fie în parte, nu doar în limitele în care criticile formulate se dovedesc fondate, cât mai ales în limitele în care sentinţa arbitrală însăşi este atacată.

Cu alte cuvinte, dacă printr-o asemenea hotărâre ar fi soluţionate mai multe cereri, dintre care unele au caracter principal şi altele sunt incidentale, iar acţiunea în anulare s-ar îndrepta doar împotriva unora dintre soluţiile oferite prin dispozitiv, nu împotriva tuturor, ar fi în afara logicii interpretarea art. 613 alin. (3) C. proc. civ., în sensul care ar permite ca admiterea acţiunii în anulare să determine anularea în tot a hotărârii, inclusiv a dispoziţiilor neatacate.

Acelaşi raţionament trebuie urmat şi atunci când doar unele dintre criticile formulate se dovedesc fondate şi au puterea de a demonstra nelegalitatea doar a unei părţi dintre soluţiile pronunţate de arbitri; într-o astfel de situaţie, anularea hotărârii arbitrale nu poate fi decât parţială.

Tocmai de aceea, nu analizei gramaticale a unui text de lege trebuie să i se dea cea mai mare greutate; interpretul normei trebuie să deceleze scopul normei şi să o interpreteze corect, în ansamblul reglementărilor principiilor procesului civil, iar curtea de apel, în considerarea argumentelor pe care le-a reţinut, a anulat doar în parte hotărârea arbitrală, într-o interpretare a art. 613 alin. (3) C. proc. civ. în acord cu sensul legii, descris în precedent.

Tot în cadrul ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, încălcând prevederile art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a făcut o analiză a sub-clauzelor 8.4 şi 8.5 din contract, în afara controlului de legalitate îngăduit de lege în această materie.

Nici această critică nu este fondată, întrucât analiza considerentelor hotărârii atacate relevă că prima instanţă a examinat doar incidenţa art. 1.351 şi a art. 1.352 C. civ., iar nu şi raporturile contractuale dintre părţi, cu depăşirea limitelor stabilite de art. 608 C. proc. civ.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 C. civ., atunci când a reţinut aplicabilitatea Instrucţiunii nr. 1/08.01.2021; cu toate acestea, instanţa supremă subliniază că respectiva Instrucţiune a fost evocată, în contextul analizei art. 1.519 C. civ., iar referirea la aceasta a fost doar circumstanţiată şi nu a fost de natură să fundamenteze, în mod decisiv, adoptarea hotărârii.

În aceste condiţii, cum autoarea căii de atac de faţă nu a adus un argument suplimentar, critica examinată nu justifică, prin ea însăşi, casarea deciziei atacate.

Aspectele prezentate mai sus demonstrează caracterul nefondat al recursului principal care, în considerarea celor reţinute, urmează a fi respins, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

2. Analizând recursul incident, îndreptat împotriva considerentelor sentinţei, prin care s-a reţinut caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ., referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi, în paralel, criticile din recursul principal prin care recurenta-pârâtă aduce în dezbatere data de la care a început să curgă prescripţia, Înalta Curte reţine următoarele:

Pretenţiile recurentei-reclamante, deduse arbitrajului, derivă din contractul pentru proiectarea şi execuţia unui lot din autostrada Lugoj-Deva, încheiat de părţi în anul 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. ca atare, prescripţia este guvernată de dispoziţiile acestui Cod.

Elementul de noutate adus de reglementarea actuală faţă de cea anterioară vine din schimbarea paradigmei legiuitorului asupra prescripţiei, căreia în prezent i se neagă, în regulă, natura imperativă.

După C. proc. civ., în art. 2.515 alin. (1) C. civ., că prescripţia extinctivă este reglementată prin lege, C. civ. permite părţilor, în art. 2.515 alin. (3), ca, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de suspendare ori de întrerupere. Derogări de acest gen nu sunt permise, potrivit art. 2.515 alin. (5) C. civ., în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Totodată, în conformitate cu art. 2.515 alin. (2) C. civ., este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi aceasta este prescriptibilă sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă, ar fi declarată prescriptibilă.

În considerarea sancţiunii nulităţii absolute, pe care art. 2.515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că în materia prescripţiei au caracter imperativ doar dispoziţiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acţiuni, cele privind durata minimă sau maximă a termenelor, urmând distincţiile din art. 2.515 alin. (4) C. civ., ca şi cele care vizează durata termenelor de prescripţie, momentul de la care începe să curgă şi cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi al acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

În celelalte cazuri, între care se regăseşte şi cel care a generat litigiul de faţă, întrucât contractul care fundamentează raporturile dintre părţi nu este de adeziune, de asigurare şi nici nu este supus legislaţiei privind protecţia consumatorului, iar părţile pot dispune de dreptul la acţiune, regulile privind prescripţia extinctivă au caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ.

Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc, care este limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. doar la ipoteza în care sentinţa arbitrală ar încălca dispoziţiile imperative ale legii, ordinea publică ori bunele moravuri.

3. De aceea, în mod eronat a reţinut curtea de apel caracterul imperativ al normelor privind prescripţia extinctivă; pe cale de consecinţă, sunt eronate şi toate considerentele expuse în analiza ipotezei prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., pe care C.N.A.I.R. S.A. a invocat-o, ca temei al acţiunii în anulare pe care o promovase împotriva încheierii din 06.12.2019 şi a sentinţei arbitrale nr. 51/01.09.2020, ambele pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019.

În aceste condiţii, în temeiul art. 461, 472, rap. la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident şi va înlătura din cuprinsul sentinţei civile atacate considerentele care vizează caracterul imperativ al normelor privind prescripţia extinctivă şi, ca atare, toate considerentele expuse în analiza ipotezei prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care privesc acţiunea în anulare formulată de C.N.A.I.R. S.A. în acţiunea în anulare promovată împotriva încheierii din data de 06.12.2019 şi a sentinţei arbitrale nr. 51/01.09.2020, ambele pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019 şi le va înlocui cu propriile considerente, expuse în precedent, la pct. 2 din decizia de faţă.

Dând eficienţă părţii finale a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., va menţine soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 35/11.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-reclamantă Asocierea dintre S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., prin liderul Asocierii, S.C. A. S.R.L., împotriva considerentelor aceleiaşi sentinţe civile şi, în consecinţă:

Înlătură din cuprinsul sentinţei civile nr. 35/11.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, considerentele care vizează caracterul imperativ al normelor privind prescripţia extinctivă şi, ca atare, toate considerentele expuse în analiza ipotezei prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care privesc acţiunea în anulare formulată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva încheierii din 06.12.2019 şi sentinţei arbitrale nr. 51/01.09.2020, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019 şi le înlocuieşte cu propriile considerente, expuse în decizia de faţă.

Menţine soluţia din dispozitivul sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.