Tenant's claim for renovation compensation: requirement of prior written lessor consent under Civil Code Article 1.823

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23.08.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i achite suma de 65.150 euro, respectiv 290.569 RON (la cursul de 4,46 RON/1 euro), cu titlu de daune-interese, ca urmare a rezilierii unilaterale, de către pârâtă, a contractului de închiriere încheiat între părţi şi să suporte cheltuielile de judecată avansate.

Prin sentinţa civilă nr. 2210/07.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2261/15.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recursul promovat împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 523/04.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; ca o consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă instanţei de apel, spre o nouă judecată.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1302/02.10.2020, prin care a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

Ca şi chestiune prealabilă, recurenta a arătat că în cauză a fost pronunţată o decizie de casare, în cadrul căreia s-a reţinut lipsa cenzurării, în apel, a criticilor care vizau nepunerea în discuţie de către tribunal a incidenţei art. 1.823 C. civ., dar instanţa de apel a pus în discuţie decizia de casare obligatorie, apreciind, peste cele dispuse de instanţa supremă, că nu era necesar să pună în dezbatere acest aspect, cunoscut de părţi, care erau reprezentate de avocaţi.

În motivare, referitor la petitul privind plata contravalorii lucrărilor de renovare şi amenajare a spaţiului închiriat, recurenta a redat considerentele reţinute de către instanţa de apel şi a arătat că decizia recurată este nemotivată, sub aspectul dispoziţiei de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor, ori contradictoriu motivată, întrucât presupusa lipsă a acordului proprietarului se plasează în antiteză cu tipul de lucrări prevăzute de dispoziţiile art. 1.823 C. civ., în raport cu art. 4.2.4 din contract. În continuare, recurenta a prezentat situaţia de fapt privind spaţiul închiriat, arătând că i-a fost pus la dispoziţie un spaţiu gol, pe care l-a amenajat, în vederea funcţionării unei cafenele.

Potrivit recurentei, toate aceste aspecte prezintă relevanţă, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod eronat că nu a existat acordul pârâtei pentru amenajarea spaţiului, apărare care nu a fost invocată de partea adversă.

Cea de-a doua critică invocată vizează ignorarea clauzei cuprinse în art. 4.3 din contract, prin prisma căreia recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat în mod unitar prevederile actului adiţional nr. x/19.01.2015, în raport cu normele de drept substanţial. În continuare, a arătat că dispoziţiile art. 1.270 C. civ. sunt incidente în cauză şi că se completează cu cele ale art. 1.350 C. civ., raportat la art. 1 şi art. 4.3 din contract.

Recurenta a prezentat modalitatea în care intimata a procedat la rezilierea unilaterală a contractului nr. x/24.01.2013, cu ignorarea perioadei contractuale şi fără a-i imputa vreo culpă în executarea contractului, indicându-i doar că procesul de transformare a magazinului necesita eliberarea spaţiului. Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel s-a limitat la a reţine că intimata avea dreptul de a rezilia contractul oricând, fără nicio consecinţă, dând prevalenţă dispoziţiilor art. 7 lit. b) din contract. În opinia recurentei, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 4.3 din contract, care prevăd plata de despăgubiri în măsura nerespectării angajamentelor asumate.

A mai susţinut că instituţia denunţării unilaterale, reglementată de art. 1.276 şi urm. C. civ., este posibilă doar dacă executarea contractului nu a început.

Totodată, a arătat că alin. (1) din textul de lege evocat reglementează stricto sensu o situaţie, ceea ce-l face să fie incident în cauză, deoarece această clauză, cu referire la dreptul de denunţare, a fost prevăzută în contract, celelalte alineate vizând situaţiile în care o astfel de clauză nu există într-un contract.

Astfel, instanţa de apel a apreciat eronat că denunţarea unilaterală ar fi putut interveni, în raport cu art. 1.276 C. civ.

Or, în condiţiile în care, în realitate, contractul a fost întrerupt prin reziliere, în mod nejustificat şi înainte de împlinirea termenului, intimata este răspunzătoare pentru prejudiciul pe care i l-a cauzat, potrivit art. 4.3 din contract.

Cea de-a treia critică vizează încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în argumentarea căreia recurenta a susţinut că în cauză părţile nu au formulat apărări referitoare la incidenţa art. 1.823 C. civ., nu a fost formulată cerere reconvenţională şi nici nu s-a administrat din oficiu sau la cererea părţilor vreo probă în acest sens, aşa încât, cu ignorarea contractului de închiriere, a tuturor susţinerilor şi probelor, instanţa a evocat un temei de drept străin de contract şi speţă, cu depăşirea limitelor învestirii.

Totodată, a mai susţinut că instanţa nu a fost învestită să se pronunţe asupra existenţei unui drept de retenţie în patrimoniul intimatei, neexistând nicio cerere în acest sens, ci a fost sesizată să analizeze doar cuantumul investiţiilor efectuate de recurentă şi beneficiul nerealizat urmare a rezilierii culpabile a contractului.

A mai arătat că instanţa de apel s-a raportat la un calcul iniţial, fără să observe că pretenţiile au fost diminuate, în urma raportului de expertiză, fapt care conduce la concluzia că actele dosarului nu au fost analizate în totalitate.

Recurenta a conchis în sensul că instanţa de apel a depăşit cadrul procesual al cererii cu care a fost învestită, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Hotărârea curţii de apel a mai fost criticată şi din perspectiva lipsei de temei a invocării art. 1.823 C. civ., în argumentarea căreia recurenta a redat conţinutul prevederilor art. 43 din O.U.G. nr. 40/1999 şi art. 578 C. civ., arătând că lucrările autonome sau adăugate pot avea caracter durabil sau provizoriu.

În continuare, a relevat că, în ipoteza în care oricare dintre aceste lucrări au fost efectuate cu acordul prealabil al locatorului, acesta are obligaţia de a le păstra, deoarece autorul lucrării a fost de bună-credinţă. Astfel, pentru determinarea despăgubirilor sunt aplicabile dispoziţiile art. 581 C. civ., în privinţa lucrărilor cu caracter durabil şi art. 583 alin. (1), art. 584 alin. (1) lit. a) şi art. 585 alin. (1) lit. a) C. civ., pentru lucrările adăugate necesare, utile şi voluptuarii.

Totodată, în ipoteza în care lucrările adăugate şi autonome au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, cu rea-credinţă, şi ele au un caracter durabil, acestea vor fi reţinute de locator cu respectarea prevederilor art. 582 alin. (1) lit. a) şi c), art. 584 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. civ.

Or, această ultimă situaţie nu este incidentă în cauză, recurenta susţinând că acordul proprietarului pentru efectuarea lucrărilor a fost dat nu numai la momentul semnării contractului de închiriere, întrucât prin natura activităţii care urma să fie desfăşurată (cafenea) în incinta magazinului B., însăşi realizarea obiectului contractului impunea necesitatea efectuării unor astfel de amenajări, dar şi ulterior, în repetate rânduri, fie prin întâlnirile arhitectului cu reprezentanţii proprietarului, fie de proprietar, prin prelungirea contractului tocmai ca urmare a investiţiilor făcute.

A mai subliniat că în discuţie nu se află existenţa unui contract de închiriere pentru uz personal, ci a unui spaţiu într-un hipermarket, iar în ceea ce priveşte presupusa lipsă a acordului proprietarului, recurenta a afirmat că o astfel de apărare nu a fost invocată în cauză.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau depune puncte de vedere la raport; doar recurenta şi-a prezentat punctul de vedere.

La termenul de la 06.10.2021 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a stabilit un termen în şedinţă publică, dispunând citarea părţilor pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încheierea, între intimată şi S.C. C. S.R.L., a contractului de locaţiune nr. x/24.01.2013, în temeiul căruia cea dintâi a transmis dreptul de folosinţă asupra unui spaţiu în suprafaţă de 20 m.p., situat în incinta B., cu destinaţia de cafenea şi, ulterior, la 14.10.2014, din cesionarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor derivând din contractul indicat, care aparţineau S.C. C. S.R.L., către recurentă. S-a mai reţinut că durata locaţiunii urma să se împlinească la 31.01.2017 şi că anterior acestui moment, respectiv la 25.06.2015, intimata a denunţat unilateral contractul, motivând că întregul complex comercial urma să fie reamenajat; de asemenea, instanţele anterioare au mai notat că, în urma demarării unei proceduri de executare silită, intimata a obţinut evacuarea recurentei din spaţiu şi că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată la 09.08.2016, contestaţia la executare promovată de S.C. A. S.R.L. a fost admisă, iar executarea silită a fost anulată.

Susţinând, aşadar, că a fost evacuată nelegal din spaţiu şi că nu a fost în măsură să realizeze profitul pe care l-a urmărit din închirierea spaţiului, recurenta a demarat procedura judiciară de faţă, în care, invocând răspunderea contractuală a părţii adverse, a solicitat ca aceasta să fie obligată să-i plătească sumele pe care ea însăşi le-a achitat, cu titlu de cheltuieli judiciare în contestaţia la executare, de cheltuieli de executare, pentru renovarea, amenajarea şi modernizarea spaţiului închiriat, pentru închirierea unui alt spaţiu în care a depozitat bunurile aflate în cafenea şi cu titlu de profit nerealizat.

În primul ciclu procesual, instanţele devolutive au respins pretenţiile astfel formulate, reţinând, în esenţă, lipsa unei fapte ilicite contractuale, de vreme ce, în conformitate cu art. 7 lit. b) din contract, locatorul avea dreptul să denunţe unilateral convenţia, cu acordarea unui preaviz de 30 de zile; de asemenea, au mai notat că acest aspect a fost statuat, cu putere de lucru judecat, în decizia civilă nr. 3221A/09.08.2016, definitivă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În acest context, instanţele de fond au apreciat că, în privinţa cheltuielilor de renovare, amenajare şi modernizare a cafenelei, devin incidente dispoziţiile art. 1.823 C. civ., dar că, în speţă, reclamanta-locatar nu a făcut dovada acordului prealabil al locatorului pentru efectuarea acestor lucrări, care ar fi trebuit exprimat în scris, faţă de valoarea lucrărilor şi regulile generale în materie de probaţiune, cuprinse în art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

În recurs în primul ciclu procesual, Înalta Curte a notat că din considerentele deciziei atacate lipsesc argumentele pentru care instanţa de prim control judiciar a considerat că prin sentinţa tribunalului au fost respinse, în mod corect, capetele de cerere referitoare la plata de către pârâtă a contravalorii lucrărilor de renovare şi amenajare a spaţiului închiriat şi a beneficiului nerealizat. În concret, instanţa supremă a reţinut că, menţinând soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de obligare a pârâtei la suportarea contravalorii lucrărilor de renovare şi amenajare a spaţiului închiriat, curtea de apel a consemnat, în considerente, doar lipsa dovezii acordului locatorului şi, ca atare, a evocat dispoziţiile art. 1.823 C. civ., deşi acest text nu fundamentase acţiunea reclamantei. Pe de altă parte, a mai constatat că din hotărârea recurată nu rezultă argumentele pentru care a fost respins apelul în ce priveşte capătul de cerere referitor plata de către pârâtă a contravalorii beneficiului nerealizat. În aceste condiţii, Înalta Curte a casat decizia, a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, căreia i-a trasat obligaţia ca, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrărilor de renovare şi amenajare a spaţiului închiriat şi în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata de către pârâtă a contravalorii beneficiului nerealizat, să răspundă tuturor criticilor expuse prin cererea de apel şi apărărilor formulate, cu luarea în considerare a temeiului de drept al acţiunii introductive, cu respectarea art. 22 C. proc. civ. şi a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii.

În aceste condiţii, prima subliniere necesar a fi făcută este că dispoziţia de casare totală, adoptată în primul ciclu procesual, a fost impusă de caracterul unitar al apelului, cale de atac care, spre deosebire de o cerere adresată primei instanţe, poate fi admisă (nu în tot, nici în parte) - caz în care hotărârea atacată este cea care poate fi anulată ori schimbată în tot sau în parte - ori poate fi respinsă sau anulată ori perimată.

Aceasta nu presupune că în rejudecare devoluţiunea va fi neapărat totală.

Întinderea casării urma să fie decelată din considerentele deciziei de recurs şi, astfel, curtea de apel ar fi trebuit să ia act că au dobândit puterea lucrului judecat şi să nu mai reevalueze dezlegările date capătului de cerere privind suportarea cheltuielilor judiciare în contestaţia la executare şi a celor de executare.

În ceea ce priveşte celelalte sume pretinse, criticile din memoriul de recurs aduc în dezbatere modalitatea de aplicare a prevederilor art. 1.823 C. civ.

În opinia recurentului, aceste dispoziţii legale au fost examinate cu depăşirea limitelor investirii, întrucât ele nu au constituit temei al acţiunii sale.

Aşa cum s-a reţinut în precedent, casând decizia pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte a impus instanţei de rejudecare obligaţia de respectare a art. 22 C. proc. civ. şi a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii.

Potrivit art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul în conformitate cu "regulile de drept care îi sunt aplicabile"; acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. "În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, (...)".

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod legal, dând deplină expresie rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de textul de lege citat mai sus, instanţa de apel, văzând scopul urmărit de autorul demersului judiciar (acela de a fi despăgubit pentru lucrările pe care le-a efectuat în spaţiu) şi supunându-se dezlegării obligatorii a deciziei de casare din primul ciclu procesual, a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 1.823 C. civ., text inclus în sediul materiei locaţiunii, care guvernează raporturile contractuale dintre părţi.

În speţă, după cum s-a reţinut în etapele anterioare ale procesului, contractul dintre părţi a reglementat, în art. 7.1, modalităţile în care urma să înceteze; între acestea, la lit. b), a) fost indicată denunţarea unilaterală, de către locator, cu un termen de preaviz de 30 de zile. De aceea, transmiterea de către intimată (locator în contract), către recurentă a unei notificări de denunţare unilaterală a contractului cu respectarea termenului de preaviz nu reflectă o conduită ilicită, manifestată în afara clauzelor contractuale; dimpotrivă, încetarea locaţiunii s-a produs în condiţiile şi în limitele agreate chiar de părţi. În acest context, recurentei se cuvine să i se atragă atenţia asupra erorii în care se regăseşte, atunci când afirmă că, atât timp cât nu i-a fost imputată neîndeplinirea culpabilă a vreunei obligaţii contractuale, apare ca fiind nelegală încetarea locaţiunii. Aceasta întrucât, în speţă, contractul nu a încetat ca urmare a rezilierii, ci, aşa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, ca urmare a denunţării unilaterale - modalitate de desistare a unei părţi de obligaţiile asumate, îngăduită de lege şi de contractul părţilor şi independentă de culpa celeilalte părţi. Tot în această ordine de idei, Înalta Curte înlătură şi susţinerea recurentei, în sensul că dispoziţiile art. 1.276 alin. (1) C. civ. sunt cele care nu ar fi îngăduit intimatei să denunţe unilateral contractul, atât timp cât executarea lui începuse, constatând că prevederile legale evocate nu sunt aplicabile în cazul contractelor cu executare succesivă, cum este cel încheiat între părţi. În ipoteza unui asemenea contract, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.276 alin. (2) C. civ., care permit denunţarea lui, chiar şi după începerea executării, cu condiţia respectării unui termen rezonabil de preaviz - condiţie îndeplinită, în speţă.

Aşadar, impunând părţilor concluzia că fapta intimatei nu are caracter ilicit - încetarea contractului, anterior împlinirii termenului locaţiunii, fiind o consecinţă a aplicării unei clauze agreate de părţi -, Înalta Curte constată că menţinerea, în apel, a dispoziţiei de respingere a cererii de acordare a beneficiului nerealizat este una pe deplin legală, întrucât nerealizarea, de către recurentă, a veniturilor este consecinţa încetării raporturilor contractuale, încetare realizată potrivit contractului, iar nu a unei atitudini situate în afara executării corespunzătoare a contractului, apte de a cauza un prejudiciu care să poată fi despăgubit.

În condiţiile expuse însă anterior, în care fapta intimatei nu are caracter ilicit, în mod legal a apreciat instanţa de apel că prevederile art. 1.823 C. civ. au dobândit incidenţă în speţă, întrucât ele reglementează dreptul locatarului la a fi despăgubit pentru lucrările adăugate şi autonome şi în ipoteza în care încetarea contractului nu este rezultat al unui ilicit contractual.

De aceea, o atare dezlegare, în sensul incidenţei art. 1.823 C. civ., este legală; contravine însă legii modalitatea concretă în care textul evocat a fost aplicat.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.823 alin. (1) C. civ., "Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului".

Instanţa de apel a apreciat că, în speţă, locatorul nu şi-a dat acordul pentru efectuarea, de către locatar, a lucrărilor în discuţie.

Or, acest considerent, esenţial în dezlegarea pricinii, nu a fost justificat în mod convingător prin decizia atacată, care a reţinut doar că "raportat la probatoriul administrat în cauză, (...) nici prin contractul de locaţiune şi nici într-un alt mod nu a existat vreun acord al locatorului dat locatarului de a efectua lucrări de renovare şi amenajare".

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile oferite de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica inteligibil, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia.

Or, în decizia atacată nu s-a făcut o evaluare a măsurii în care textul de lege evocat pretinde ca acordul să fie exprimat în scris - concluzie pe care tribunalul, a cărui hotărâre a fost menţinută în apel, a îmbrăţişat-o, făcând referire la dispoziţiile art. 309 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază însă că textul art. 309 C. proc. civ. stabileşte regimul probatoriu scris doar al actelor juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 de RON şi reglementează o excepţie, în alin. (2) teza a II-a, când proba se face contra unui profesionist; acest text nu a fost evaluat în etapele anterioare ale procesului.

Se cuvine notat şi că art. 1.823 C. civ. nu pretinde ca acordul locatorului să fie exprimat în scris.

De asemenea, lipseşte din decizia recurată analiza circumstanţelor concrete ale speţei; astfel, instanţa de apel nu a examinat conduita locatorului, de a nu se opune efectuării, de către locatar, a respectivelor lucrări - care au demarat ulterior încheierii contractului, ceea ce pare a răsturna prezumţia legală instituită de art. 1.821 alin. (2) C. civ., potrivit căreia locatarul ar fi primit spaţiul într-o stare care să fi fost corespunzătoare întrebuinţării lui, potrivit destinaţiei agreate, de cafenea, şi poate fi apreciată ca fiind de natură să probeze acordul său în efectuarea lucrărilor.

Toate aceste aspecte vor trebui să fie reevaluate; de aceea, reţinând că motivarea hotărârii atacate nu răspunde cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aşa încât, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care va reexamina numai criticile îndreptate împotriva soluţiei date cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de renovare, amenajare şi modernizare a spaţiului, urmând să analizeze şi clauzele contractuale, dar şi aspectele consemnate de executorul judecătoresc în procesul-verbal întocmit la 01.09.2015 în dosarul de executare nr. x/2015; celelalte dezlegări ale curţii de apel au intrat în puterea lucrului judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1302/02.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.