Australian bankruptcy exequatur upheld; appeal dismissed as unfounded and new grounds rejected as untimely.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra cererii de suspendare şi asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22.03.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să recunoască şi să încuviinţeze executarea silită pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti pronunţate de Federal Circuit Court of Australia at Melbourne în dosarul nr. x 160 din 2016.

La 28.07.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a V-a Civilă a aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1886/14.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea, a recunoscut hotărârea pronunţată la 10.08.2016 de instanţa australiană în dosarul nr. x 160, a încuviinţat executarea ei silită pe teritoriul României şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată, în sumă de 12.003,05 RON.

Împotriva acestei sentinţe şi împotriva încheierilor de la 12.10.2018 şi de la 07.12.2017, pârâtul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 150A/17.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie; apelantul a fost obligat la plata către intimaţi a sumei de 3.813,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii şi împotriva încheierii de amânare a pronunţării din 06.01.2020, C. a declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivare, recurentul a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că sunt motivate contradictoriu şi că au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârile atacate sunt nule pentru încălcarea dreptului la apărare.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că la termenul din 06.01.2020, instanţa de prim control judiciar în mod nelegal i-a respins solicitarea de emitere a unei adrese către Ministerul Justiţiei, pentru a comunica punctul de vedere referitor la existenţa reciprocităţii de fapt sau de drept în privinţa recunoaşterii efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi Australia în materia insolvenţei persoanelor fizice.

Apreciind că dreptul de a propune şi de a administra probe, ca şi dreptul de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii reprezintă o expresie a dreptului la apărare, recurentul a arătat că respingerea cererii de probatorii determină nulitatea hotărârii atacate.

În acest context, a mai precizat că, deşi pe parcursului anului 2019 instanţa de apel a transmis Ministerului Justiţiei mai multe adrese prin care i-a solicitat să-i comunice un punct de vedere cu privire la reciprocitatea recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti între România şi Australia, în condiţiile art. 2.561 alin. (2) teza finală C. civ., contrar reţinerilor curţii de apel, Ministerul Justiţiei nu a exprimat punctul său de vedere cu privire la această chestiune, ci al Oficiului Procurorului General al Australiei, ceea ce echivalează cu o revenire a instanţei asupra încuviinţării acestei probe, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare. Recurentul a arătat şi că instanţa de apel nu a sancţionat refuzul Ministerului Justiţiei pentru neîndeplinirea atribuţiilor ce îi revin conform prevederilor art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei din 19.01.2011 şi, în mod nepermis, nu i-a dat posibilitatea să răstoarne prezumţia legală instituită de prevederile art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., cu toate că această obligaţie îi incumba Ministerului Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Prin urmare, a susţinut că respingerea cererii formulate la 06.01.2020, în sensul de a reveni cu adresă la Ministerul Justiţiei pentru a comunica punctul de vedere cu privire la reciprocitatea, de fapt sau de drept, a recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi în Australia, "face dovada faptului că administrarea probei în discuţie nu era posibilă într-o altă manieră, dreptul la apărare al pârâtului fiind încălcat în mod flagrant prin măsura dispusă de către instanţa de apel".

În susţinerea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut caracterul contradictoriu al motivării deciziei, derivat din faptul că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că prevederile Legii nr. 151/2015 privind insolvenţa persoanei fizice nu intraseră în vigoare la data formulării cererii, astfel încât dispoziţiile acesteia nu erau incidente în speţă, pentru ca ulterior să reţină că "în procedura internă a insolvenţei persoanei fizice (art. 58 din Legea nr. 151/2015), administratorii desemnaţi au atribuţia valorificării bunurilor debitorului, astfel încât efectele similare fac parte din ordinea de drept internă, contrar susţinerii apelantului".

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ. şi art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei.

În dezvoltarea acestei critici, a descris măsurile dispuse de curtea de apel în cadrul procedurii de încuviinţare a probatoriilor referitoare la solicitarea sa, de emitere a unei adrese către Ministerul Justiţiei pentru a comunica un punct de vedere, în condiţiile art. 2.561 alin (2) C. civ., în ce priveşte existenţa reciprocităţii recunoaşterii, de fapt sau de drept, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi în Australia.

În continuare, a arătat că soluţia curţii de apel, de respingere a solicitării de efectuare a adresei către Ministerul Justiţiei, cu motivarea că "dacă reciprocitatea între cele două state este menţionată în registrul de evidenţă, nu poate fi reţinută teza probatorie a apelantului, iar dacă nu este menţionată, absenţa menţiunii nu echivalează cu dovada contrară stabilită de Ministerul Justiţiei, aşa cum impune C. civ., pentru răsturnarea prezumţiei", relevă încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., a art. 21 din Constituţie privitor la liberul acces la justiţie, "în condiţiile în care instanţa nu a stăruit în aflarea adevărului cu privire existenţa sau nu a recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti dintre Australia si România, în materie civilă, şi şi-a depăşit atribuţiile".

Argumentând critica potrivit căreia instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 2.561 alin. (2) teza finală C. civ., recurentul a susţinut că motivarea deciziei atacate încalcă prevederile art. 147 din Constituţia României, în raport cu obligativitatea deciziei nr. 294/11.05.2016 a Curţii Constituţionale, care a examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.096 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Prin urmare, a susţinut că "punctul de vedere al statului român nu trebuia sa fie unul care să rezulte indirect sau să fie dedus dintr-o conduită echivocă manifestată de Ministerul Justiţiei în cuprinsul unei simple corespondenţe adresate instanţei de apel, ci punctul de vedere trebuia să fie stabilit de către Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe, aşa cum reiese din interpretarea prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ.."

În cauza de faţă, recurentul a precizat că a fost făcută dovada inexistenţei unui tratat semnat între cele două ţări cu privire la recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă, comercială şi/sau de faliment, contrar reţinerilor curţii de apel, iar analiza, de către Ministerul Justiţiei, a existenţei reciprocităţii în procedura recunoaşterii hotărârii instanţei australiene în materie civilă se impunea, raportat la condiţiile comunicate de autorităţile australiene, în cuprinsul cărora se specifică expres că nu există tratate sau alte acorduri care să reglementeze recunoaşterea şi executarea reciprocă a sentinţelor străine în chestiuni de natură civilă între Australia şi România.

În ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor emise în Australia, recurentul a susţinut că nu există identitate de părţi, de vreme ce hotărârea a fost pronunţată în Australia, la cererea Comisarului Adjunct de Impozitare, în timp ce, în cauza de faţă, reclamanţi sunt B. şi A.; de asemenea, a mai apreciat că nu este îndeplinită nici cerinţa ca sentinţa să se refere la o datorie fixă, întrucât dispozitivul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită nu cuprinde obligaţia debitorului de achitare a unei datorii determinate.

Un alt argument în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate vizează aplicarea şi interpretarea greşită a art. 955 şi 1.097 C. proc. civ., precum şi a art. 2.561 şi art. 2.562 C. civ., cât timp instanţa de apel a reţinut că "desemnarea administratorilor prin hotărârea australiană nu are legătură cu dispoziţiile Legii nr. 151/2015 aplicabilă raporturilor de drept intern în materia insolvenţei persoanei fizice şi nu produce efecte grave, de natură a încălca drepturi fundamentale ale apelantului şi astfel nu este contrară ordinii publice de drept internaţional privat român pentru a justifica motivul de refuz al recunoaşterii hotărârii prevăzut de art. 1.096 alin. (1) C. proc. civ.."

Exceptând faptul că Legea nr. 151/2015 nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecaţii, recurentul a susţinut că a dovedit că, potrivit legislaţiei specifice materiei insolvenţei din Australia, administratorii numiţi îndeplinesc atribuţiile specifice unui administrator numit în procedura insolvenţei, inclusiv în procedura sechestrului, dispus conform dispozitivului hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, în timp ce în România, în cazul instituţiei sechestrului asigurător, îndeplinirea atribuţiilor este dată de lege executorilor judecătoreşti. Ca atare, nu se poate reţine că un administrator judiciar, numit conform legislaţiei australiene, poate să exercite atribuţiile executorului judecătoresc.

Recurentul a mai afirmat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1.097 alin. (1) lit. a) şi ale art. 663 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurentul a susţinut că în mod greşit curtea de apel a reţinut că dispoziţia din hotărârea australiană referitoare la costurile ulterioare ale procedurii nu este contrară ordinii publice de drept internaţional privat român, în raport cu art. 669 C. proc. civ., atât timp cât s-a recunoscut dreptul de a executa sume de bani al căror cuantum nu a fost necenzurat de vreo instanţă de judecată, australiană sau română.

În altă ordine de idei, recurentul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., coroborat cu art. 10, 31, 555, 557 şi 2.561 alin. (1) C. civ., cât timp instanţa de apel a reţinut că "efectele juridice ale hotărârii supuse recunoaşterii constau în faptul că patrimoniul debitorului revine administratorilor desemnaţi", aşa încât recunoaşterea hotărârii se răsfrânge asupra bunurilor pe care le deţine în proprietate pe teritoriul României, iar ulterior a constatat că, inclusiv în cadrul procedurii demarate în condiţiile art. 58 din Legea nr. 151/2015, administratorii desemnaţi au atribuţia valorificării bunurilor debitorului, astfel că efectele similare fac parte din ordinea internă şi, ca atare, pierderea dreptului de dispoziţie, în favoarea administratorului desemnat în cadrul procedurii de insolvenţă, nu este contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

În opinia recurentului, instanţa de apel a făcut trimitere în mod eronat la prevederile Legii nr. 151/2015, care nu este incidentă, iar considerentul potrivit cu care dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor de către administratorii judiciari, prin deschiderea procedurii insolvenţei împotriva unei persoane, nu ar fi manifest contrară ordinii publice de drept privat român încalcă prevederile art. 557 C. civ., care nu indică această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate; mai mult, nicio prevedere din legislaţia română în vigoare nu îngăduie posibilitatea transferului dreptului de proprietate, în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă din Australia.

În susţinerea criticii privind aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 10 C. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", analizând prin analogie, în privinţa dreptului de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate, prevederile art. 58 din Legea nr. 151/2015 cu cele australiene, deşi acestea nu erau incidente în speţă.

În altă ordine de idei, autorul recursului a mai apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1.097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., întrucât a apreciat în mod nelegal că sintagma "poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată" impune ca, în mod necesar, calea de atac să fi fost exercitată, iar nu doar reglementată de lege.

Un alt argument în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constă în aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.103 alin. (2) şi art. 1.098 C. proc. civ., raportat la cele ale art. 2.561 alin. (1) şi art. 2.562 C. civ., în dezvoltarea căruia recurentul a arătat că în mod nepermis instanţa de apel a modificat dispozitivul hotărârii străine, în sensul în care măsura de instituire a sechestrului asigurător asupra averii debitorului a fost apreciată ca fiind una de aprobare a eventualelor măsuri de dispoziţie, reglementate de art. 39 din Legea 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanei fizice, iar suportarea costurilor creditorilor, inclusiv costurile ulterioare, în conformitate cu Legea privind falimentul din 1966, a fost apreciată ca o măsură de obligare la plata unor sume neprecizate, neindividualizate şi necenzurate de instanţele de judecată.

Astfel, instanţa de apel a apreciat irelevantă terminologia folosită de instanţa străină şi a motivat respingerea criticii din apel vizând această chestiune, prin prisma consecinţelor juridice ale măsurii dispuse, în raport cu legislaţia australiană, fără să aibă în vedere că aceleaşi consecinţe ale măsurii dispuse nu au fost avute în vedere la înlăturarea motivului de apel care viza încălcarea, prin recunoaşterea hotărârii străine, a ordinii de drept din România şi a prevederilor legale care reglementează dreptul de proprietate privată, reţinându-se, cu acea ocazie, că se transferă exclusiv un drept de dispoziţie, iar nu dreptul de proprietate asupra bunurilor debitorului.

În contextul în care instituţia sechestrului judiciar din legislaţia australiană nu are corespondent în legislaţia română decât sub aspectul analogiei măsurilor dispuse, raportat la data introducerii cererii pe rolul instanţei, raţionamentul şi instituţia juridică identificată de curtea de apel în motivarea hotărârii recurate, conform cărora această măsură vizează redresarea situaţiei financiare a debitorului şi are ca obiectiv acoperirea pasivului, inclusiv prin valorificarea bunurilor acestuia, sunt, în opinia recurentului, de neînţeles, în condiţiile în care Legea nr. 151/2015 nu intrase în vigoare la data învestirii instanţei de judecată.

Din succesiunea demersurilor juridice ale creditorului fiscal australian şi a efectelor juridice aferente acestora, reiese faptul că hotărârea supusă cererii de recunoaştere şi încuviinţare a executării are corespondent juridic în legislaţia românească în instituţia juridică a sechestrului asigurător, prevăzută de art. 952 C. proc. civ., instituţie eminamente asiguratorie, pentru care art. 1.103 alin. (2) din acelaşi Cod interzice punerea în executare pe teritoriul României.

Mai mult, recurentul a subliniat că, în cadrul procedurii de executare silită a hotărârii străine, se va solicita intabularea dreptului de proprietate asupra unor imobile din România, proprietatea sa, în favoarea administratorilor judiciari străini, în contextul în care o astfel de măsură nu a fost dispusă de instanţa australiană care a încuviinţat doar instituirea unui sechestru, iar o asemenea modalitate de dobândire a dreptului de proprietate de către administratori nu este prevăzută de art. 557 C. civ.

Ca atare, recurentul a apreciat că nu poate fi încuviinţată executarea hotărârii pronunţate de instanţa australiană pe teritoriul statului român.

În altă ordine de idei, a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1.104 şi 1.098 C. proc. civ., întrucât urmează a se dispune executarea silită cu privire la o sumă de bani mai mare, nerecunoscută prin vreo hotărâre judecătorească.

Astfel, curtea de apel a reţinut în mod greşit că hotărârea ce face obiectul cererii de recunoaştere poate fi pusă în executare pentru suma de aproximativ 3.794.093,91 AUD, în contextul în care dispozitivul hotărârii străine nu a prevăzut cuantumul sumei datorate, ci doar a dispus emiterea unui ordin de sechestru cu privire la patrimoniul debitorului şi numirea administratorilor patrimoniului pentru o presupusă datorie de 3.794.093,91 AUD.

Deşi în mod judicios curtea de apel a constatat că Legea nr. 151/2015 nu este incidentă în speţă, ulterior în mod nelegal a reţinut că "dispoziţia cuprinsă în hotărâre este aptă de executare întrucât nu se limitează la o simplă constatare, ci instituie obligaţii în privinţa procedurii insolvenţei".

În continuare, recurentul a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit şi art. 1.104 şi 1.105 C. proc. civ., întrucât nu a ţinut cont de faptul că prevederile legale interne impun verificarea condiţiilor de formă cu privire la dovada executorie a hotărârii pentru care se solicită recunoaşterea. Or, pentru verificarea acestui aspect, instanţa, în dezacord cu prevederile legale, a reţinut că urmează a fi avute în vedere probele şi considerentele invocate de intimaţi prin răspunsul la întâmpinare şi care au invocat hotărârea din cauza Talacko vs. Bennett, potrivit căreia "procedura obţinerii unui certificat expres de recunoaştere a deciziei emise de instanţele din Australia nu permite grefierului să se angajeze într-o astfel de evaluare cu privire la utilizarea anumitor documente într-o ţară străină, cum este cazul certificatului prezentat, valabil doar pentru uzul intern în Australia, însă invalid, raportat la cererea de recunoaştere." În aceste condiţii, recurentul a afirmat că intimaţii nu au urmat procedura instituită de dispoziţiile legii australiene, în vederea obţinerii certificatului corespunzător.

Prin urmare, raportat la înscrisurile depuse, a susţinut că nicio dovadă nu atestă respectarea de către intimaţi a legislaţiei australiene privind obţinerea certificatului, necesar recunoaşterii unei hotărâri emise de instanţele din Australia pe teritoriul altor state, depunerea certificatului de grefă apostilat neavând decât rolul certificării conţinutului hotărârii depuse ca fiind aceeaşi cu cea emisă de judecător, respectiv cu privire la caracterul ei definitiv.

La 17.08.2020 intimaţii au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 17.09.2020, recurentul a răspuns la întâmpinare, iar la 06.08.2020 a solicitat suspendarea executării hotărârilor instanţelor anterioare - cerere care a fost respinsă, prin încheierea din 21.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau depune puncte de vedere la raport; doar intimaţii şi-au prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea nr. 696/31.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea secţiei a II-a Civile, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la 11.05.2021.

La 09.06.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a stabilit un termen în şedinţă publică, dispunând citarea părţilor pentru dezbateri.

La 05.10.2021, recurentul a depus la dosar note scrise, în cadrul cărora a invocat excepţia nelegalei compuneri a completurilor de judecată constituite atât în primă instanţă, cât şi în apel, iar la termenul de astăzi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a celor doi intimaţi.

Înalta Curte a calificat aspectele aduse în dezbatere de către recurent pe cale de excepţie ca motive de recurs, reţinând că, aşa cum rezultă dispoziţiile art. 245 C. proc. civ., excepţia este mijlocul procesual prin care partea interesată urmăreşte declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii, fără a fi discutată în fond.

De aceea, în faţa primei instanţe, pârâtul este cel care are la îndemână calea excepţiei, în timp ce reclamantul o are pe cea a acţiunii.

Adaptarea acestor reguli în materia căilor de atac determină concluzia că, pe calea excepţiei, se urmăreşte declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea căii de atac, fără a fi discutată în fond.

Aşa fiind, în apel/recurs/contestaţie în anulare/revizuire doar intimatul are la îndemână calea excepţiei; în schimb, autorul căii de atac are recunoscut dreptul la acţiune, sub forma memoriului de exercitare a respectivei căi de atac şi, desigur, a motivelor pe care ea este fundamentată.

Prin urmare, recurentul nu are la îndemână calea excepţiei pentru aspectele sesizate, ci doar pe aceea a acţiunii, manifestată, în concret, sub forma unor motive noi de recurs.

În raport cu data comunicării către recurent a deciziei atacate, 18.05.2020, motivele prezentate începând din 05.10.2021 au fost invocate în afara termenului de recurs prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., care, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la 18.06.2020.

Recurentul a apreciat că, în măsura în care motivele de recurs de ordine publică pot fi invocate din oficiu şi după împlinirea termenului de recurs, un atare drept de invocare, în aceleaşi condiţii, poate fi identificat şi în persoana sa.

O asemenea apreciere este însă lipsită de fundament legal.

Potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică".

Textul citat este plasat în urma altor două alineate, care instituie sancţiunea nulităţii căii de atac a recursului nemotivat în termenul legal ori a cărui motivare nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

După cum rezultă din art. 489 alin. (1) C. proc. civ., doar în măsura în care este invocat din oficiu un motiv de casare de ordine publică nu intervine nulitatea recursului; o atare reglementare este justificată de împrejurarea că instanţa se află, ca regulă, în imposibilitatea să invoce un asemenea motiv în cadrul termenului de recurs, deoarece dosarele se înaintează instanţei competente să judece căile de atac doar ulterior împlinirii termenului de exercitare a căii de atac.

Recunoaşterea, prin lege, a dreptului instanţei de recurs de a invoca un motiv de ordine publică după împlinirea termenului de recurs nu presupune însă, aşa cum în mod eronat consideră recurentul, că un atare drept i-ar putea reveni şi lui, căci nu doar că textul nu-i îngăduie în mod expres o atare posibilitate, dar nici nu pot fi identificate argumente care să o susţină, de vreme ce, de principiu, nimic nu îl împiedică pe autorul căii de atac să-şi prezinte în termenul legal toate criticile la adresa hotărârii.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte notează şi conţinutul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, care prevedea că "motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor".

Analiza comparativă a celor două texte legale, citate mai sus, relevă că noua reglementare a eliminat adverbul "şi", ceea ce întăreşte concluzia că procedura actuală permite doar instanţei să invoce un motiv de ordine publică după împlinirea termenului, nu şi recurentului.

Aşadar, motivele prezentate începând cu 05.10.2021 au fost invocate în afara termenului de recurs, astfel încât, în considerarea argumentelor expuse în cele ce preced şi a art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ele nu vor mai fi examinate.

Recurentul a solicitat ca aceste critici să fie invocate din oficiu sub forma motivelor de recurs de ordine publică - conduită care pare a se situa în afara celei procesuale îngăduite părţilor -, căci dreptul instanţei supreme de a invoca un motiv de recurs se exercită din oficiu, iar nu la cererea părţilor.

Distinct de această subliniere, Înalta Curte a considerat că un atare demers nu se impune a fi efectuat, în considerarea şi a următoarelor motive:

Pretinsa nelegală compunere a completurilor de judecată constituite atât în primă instanţă, cât şi în apel şi lipsa calităţii procesuale active a celor doi intimaţi constituie aspecte care au fost invocate pentru prima oară în recurs, omisso medio; se cuvine notat că lipsa identităţii între părţile din dosarul instanţei australiene şi cel de faţă a fost adusă în dezbatere, dar în contextul încercării demonstrării motivelor pentru care, în opinia recurentului, instituţiile guvernamentale române ar fi trebuit să stabilească dovada contrară prezumţiei legale a reciprocităţii de fapt, nu şi în cel al lipsei calităţii procesuale active.

De asemenea, este corect să fie subliniat şi că în faţa Tribunalului Bucureşti recurentul (atunci pârât) a invocat excepţia de necompetenţă a secţiei specializate în judecarea litigiilor cu profesionişti - care fusese secţia iniţial învestită, solicitând declinarea competenţei în favoarea uneia dintre secţiile civile ale aceluiaşi tribunal, pentru ca în recurs să aprecieze în sens contrar.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Interdicţia pe care o instituie acest text legal sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuţie se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate şi care au rămas necriticate ori pe cele care nu fuseseră combătute.

Tocmai pentru a nu goli de conţinut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici instanţei să se plaseze într-o poziţie care să răstoarne echilibrul de forţe creat de incidenţa art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentului însuşi îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanţa de recurs poate să invoce motive de ordine publică din oficiu numai "dacă legea nu dispune altfel". Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter general a conduitei instanţei, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeaşi chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deşi ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. O asemenea interdicţie, impusă instanţei, vine să consolideze poziţia privilegiată a intimatului, dobândită ca efect al legii, ca urmare a omisiunii recurentului de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului. Prin urmare, dacă intimatul are garanţia că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurentul să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat şi în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiaşi motiv, din oficiu. În caz contrar, atitudinea instanţei ar încălca şi ar goli de sens norma de favoare pe care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. o instituie în beneficiul intimatului.

Cererea de suspendare a judecăţii recursului până la soluţionarea, de către Curtea Constituţională, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., va fi respinsă, urmând soluţia de respingere dată cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată astăzi, în dosarul asociat.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate în termen, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

În prealabil, instanţa supremă subliniază caracterul supraabundent al criticilor expuse în memoriul de recurs, care, în astfel de condiţii, pare nesintetizat şi lipsit de acurateţe; de aceea, examinarea fiecărui motiv presupune un unic răspuns la criticile prezentate, în urma grupării lor în ipotezele de nelegalitate invocate, fără să fie utilă analiza lor repetată.

De asemenea, se cuvine reamintit părţilor că natura nedevolutivă a recursului se opune reevaluării materialului probator administrat în faţa instanţelor de fond.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că la termenul din 06.01.2020, instanţa de prim control judiciar în mod nelegal i-a respins solicitarea de emitere a unei adrese către Ministerul Justiţiei, pentru a comunica punctul său de vedere asupra existenţei reciprocităţii în recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi Australia, ceea ce, în opinia sa, relevă încălcarea dreptului de a răsturna prezumţia legală instituită de art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ. şi, astfel, a dreptului la apărare, aspect de natură a determina nulitatea deciziei atacate.

Ca primă observaţie, Înalta Curte ia act că dispoziţia criticată a fost adoptată în şedinţa de la 06.01.2020 şi a fost consemnată în încheierea de la acel termen. Tot atunci, instanţa de apel a amânat pronunţarea, aşa încât încheierea de la 06.01.2020 face corp comun cu decizia civilă nr. 150A/17.02.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, reprezentând, practic, practicaua ei. În aceste condiţii, rigoarea juridică impune concluzia că obiect al căii de atac de faţă îl constituie decizia, urmând ca, în acest cadru, să fie examinate toate criticile, inclusiv cele îndreptate împotriva măsurilor adoptate la termenul de la 06.01.2020.

La acea dată, recurentul (atunci apelant) a solicitat emiterea unei noi adrese către Ministerul Justiţiei, în urma căreia acesta să comunice punctul său de vedere asupra existenţei reciprocităţii în recunoaşterea efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi Australia, în materia insolvenţei persoanelor fizice.

Autorul căii de atac a subliniat că Ministerul Justiţiei nu a formulat un punct de vedere propriu, deşi este entitatea care ţine evidenţa reciprocităţii de fapt, iar o atare conduită are semnificaţia unui refuz de a-şi îndeplini propriile obligaţii; în opinia recurentului, adresa depusă de minister nu răspunde cerinţelor procedurale, întrucât reciprocitatea de fapt nu poate fi stabilită pe baza relaţiilor obţinute de la autoritatea australiană, ci numai pe baza celor oferite de Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Instanţa de apel a respins solicitarea în discuţie, motivat.

O atare conduită nu reflectă încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; de altfel, recurentul nu a fost în măsură să indice vreo asemenea regulă care să fi fost nesocotită de curtea de apel atunci când i-a respins cererea de emitere a respectivei adrese.

Solicitarea recurentului (atunci apelant), din 06.01.2020, de emitere a unei noi adrese către Ministerul Justiţiei succede unor demersuri iniţiate la 02.10.2018, prin care instanţa de apel, la cererea acestuia, a solicitat ministerului să verifice existenţa reciprocităţii de fapt. În urma unei corespondenţe diplomatice continuate apoi de Ministerul Afacerilor Externe, instituţiile guvernamentale australiene au comunicat Ambasadei României la Canberra condiţiile în care pot fi recunoscute în Australia hotărârile judecătoreşti pronunţate în România; adresa în care aceste cerinţe au fost consemnate a fost transmisă, pe cale diplomatică, Ministerului Justiţiei, iar acesta a depus-o la dosar.

Cererea de emitere a unei noi adrese a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, care prevăd că acesta ţine registrul de evidenţă în materia reciprocităţii de fapt.

Respingând cererea de revenire cu adresă, instanţa de prim control judiciar a motivat că, dacă în registrul de evidenţă este menţionată reciprocitatea între cele două state, o atare împrejurare nu ar susţine teza probatorie a autorului cererii, iar în caz contrar, lipsa menţiunii nu echivalează cu dovada contrară pentru răsturnarea prezumţiei.

Or, aprecierea instanţelor devolutive asupra probelor ţine, în lipsa dovedirii încălcării unui text de lege, de temeinicia hotărârii, dar nu relevă nelegalitatea ei.

Întreaga conduită a recurentului este determinată de răspunsul primit, care nu a fost de natură să răstoarne prezumţia legală, dar nemulţumirea pe care o parte o poate manifesta faţă de rezultatul unei proceduri nu demonstrează, prin ea însăşi, încălcarea dreptului la apărare; dimpotrivă, Înalta Curte constată că acest drept i-a fost pe deplin asigurat recurentului, atât timp cât prezumţia legală nu a fost aplicată fără a i se da posibilitatea iniţierii unor demersuri în scopul răsturnării ei.

Împrejurarea că persoanelor particulare nu li se recunoaşte dreptul de a face dovada contrară prezumţiei reciprocităţii de fapt ţine de specificul esenţialmente diplomatic al procedurii şi derivă din lege, dar în speţă, atât instanţa de apel, cât şi Ministerul Justiţiei au participat activ în vederea verificării reciprocităţii de fapt, ceea ce demonstrează că recurentului nu i-a fost încălcat dreptul la apărare.

În considerarea acestor argumente, primul motiv de recurs este nefondat.

Nu este întemeiată nici critica subsumată ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul căreia recurentul a susţinut caracterul contradictoriu al motivării deciziei, derivat din faptul că, iniţial, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 151/2015 nu intrase în vigoare la data formulării cererii, pentru ca mai apoi, să constate că şi în procedura internă a insolvenţei persoanei fizice, "administratorii desemnaţi au atribuţia valorificării bunurilor debitorului, astfel încât efecte similare, la fel de grave, fac parte din ordinea de drept internă".

Se cuvine subliniat că, în limita în care motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat, nu orice pretinsă contradicţie regăsită în considerentele unei hotărâri judecătoreşti fundamentează casarea ei; în realitate, contradicţia motivelor trebuie să fie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, ipoteză care nu poate fi identificată.

De altfel, raţionamentul expus în decizia atacată nici nu este contradictoriu.

Astfel, referirile instanţei de prim control judiciar la dispoziţiile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice au fost făcute în analiza criticii expuse prin chiar memoriul de apel, potrivit căreia hotărârea ar încălca ordinea de drept din Romania; în concret, autorul căii de atac a indicat chiar Legea nr. 151/2015.

Astfel, după ce a notat data intrării în vigoare a acestei legi, curtea de apel a înlăturat critica apelantului, care a susţinut imposibilitatea de a fi recunoscută şi executată în România o hotărâre străină, pronunţată în procedura de insolvenţă a persoanelor fizice, în condiţiile în care Legea nr. 151/2015 nu era în vigoare la data formulării cererii de exequatur, cu motivarea că un asemenea impediment nu poate fi reţinut în sensul art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., deoarece, dacă legea nu făcea încă parte din ordinea juridică, nu se putea reţine vreo incompatibilitate cu ea, care să împiedice recunoaşterea hotărârii străine.

Acest considerent nu este criticat de către recurent, care îl consideră just.

În continuare, aceeaşi parte a afirmat că hotărârea australiană încalcă ordinea de drept din Romania, invocând atât condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească administratorii judiciari ai persoanelor fizice, prin trimitere la prevederile art. 12 din Legea nr. 151/2015, cât şi efectele pe care ea le produce, constând în transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor sale din România către administratorii desemnaţi de instanţa australiană.

Răspunzând acestei critici, curtea de apel a demonstrat că, şi dacă s-ar raporta la noua lege a insolvenţei persoanei fizice, ar rezulta că administratorii desemnaţi au atribuţia valorificării bunurilor debitorului; de aceea, a considerat că pierderea dreptului de dispoziţie în favoarea administratorului desemnat în cadrul procedurii de insolvenţă nu este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

Or, analiza efectuată în această paradigmă în apel nu reflectă un raţionament contradictoriu, care să determine concluzia că hotărârea atacată nu ar fi motivată; dimpotrivă, ea răspunde criticilor apelantului (acum recurent), care, el însuşi, propusese analogia tocmai cu Legea nr. 151/2015, pentru a susţine că hotărârea străină ar fi manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

Prin urmare, nici al doilea motiv de recurs nu este fondat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greşită, în apel, a prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ. şi art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, a art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 2.561 şi 2.562 C. civ., la art. 955 C. proc. civ., la art. 663 C. proc. civ. şi la art. 10, 31, 555 şi 557 C. civ., a art. 1097 alin. (1) lit. g), a) art. 1.103 alin. (2), a art. 1.104, a art. 1.105 şi a art. 1.098 C. proc. civ.

Prima critică vizează, aşadar, aplicarea greşită a prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ. şi ale art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, în dezvoltarea acesteia recurentul afirmând că soluţia curţii de apel, de respingere a emiterii unei noi adrese către Ministerul Justiţiei, a fost dată cu încălcarea art. 22 C. proc. civ. şi a art. 21 din Constituţie privitor la liberul acces la justiţie, "în condiţiile în care instanţa nu a stăruit în aflarea adevărului cu privire existenţa sau nu a recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti dintre Australia si România, în materie civilă, şi şi-a depăşit atribuţiile".

Argumentând critica potrivit căreia instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 2.561 alin. (2) teza finală C. civ., recurentul a reiterat cea mai mare parte a criticilor pe care le-a încadrat şi în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - care şi-au primit însă o dezlegare în precedent, motiv pentru care reiterarea ei ar fi inutilă - şi a susţinut că decizia atacată încalcă cele reţinute de Curtea Constituţională în decizia nr. 294/11.05.2016, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.096 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., căci, în condiţiile inexistenţei unui tratat semnat între România şi Australia cu privire la recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă sau comercială, analiza existenţei reciprocităţii în procedura recunoaşterii hotărârilor se impunea, iar punctul de vedere al statului român nu trebuia să fie unul care să rezulte indirect sau să fie dedus dintr-o conduită echivocă manifestată de Ministerul Justiţiei în cuprinsul unei corespondenţe adresate instanţei de apel, ci trebuia stabilit de către Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Ca relaţie interstatală, reciprocitatea presupune asigurarea făcută de un stat altui stat de a impune, în diverse materii, un tratament egal sau echivalent cu acela impus de celălalt stat.

România şi Australia nu au încheiat vreo convenţie privind recunoaşterea efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate.

În aceste condiţii, nu există reciprocitate de drept între cele două ţări; aceasta nu înseamnă că cerinţa reciprocităţii nu este îndeplinită, ci face necesară verificarea reciprocităţii de fapt.

Înalta Curte ia act că, potrivit dispoziţiilor art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., "Îndeplinirea condiţiei reciprocităţii de fapt este prezumată până la dovada contrară care se stabileşte de Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe".

Textul instituie, aşadar, o prezumţie legală şi îngăduie proba contrară ei.

Prezumţiile sunt probe în procesul civil, fiind reglementate în art. 327-329 C. proc. civ., texte incluse în Subsecţiunea a 3-a (Probele) a Capitolului II (Judecata) a Titlului I din Cartea a II-a a Codului, intitulat "Procedura în faţa primei instanţe".

Prerogativa instituţiilor guvernamentale indicate de art. 2.561 alin. (2) C. civ., de a stabili dovada contrară prezumţiei legale, intervine doar atunci când există premise care să infirme reciprocitatea de fapt; ea nu se poate manifesta, însă, aşa cum consideră recurentul, în vederea confirmării reciprocităţii de fapt, deoarece aceasta este prezumată de lege. Altfel spus, interpretarea normei legale în sensul existenţei vreunei atribuţii a celor două ministere în discuţie, în sensul confirmării existenţei reciprocităţii de fapt, ar fi de natură să golească de conţinut art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., determinând ca prezumţia legală să nu poată fi invocată, în absenţa unei confirmări pe care legea nu o pretinde.

În măsura în care, ca în speţa de faţă, o parte încearcă să răstoarne prezumţia legală pe care art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ. o instituie, verificarea existenţei reciprocităţii impune un răspuns coordonat al celor două ministere, precedat de o cooperare a instituţiilor ambelor state.

De aceea, comunicarea, de către Ministerul Justiţiei către instanţa de apel, a răspunsului primit de la autorităţile australiene este expresia cooperării diplomatice loiale, care nu numai că nu exclude implicarea în răspuns a celuilalt stat, ci, în mod firesc, o presupune.

În speţă, în urma corespondenţei diplomatice derulate, instituţia ministerială australiană a comunicat condiţiile în care pot fi recunoscute în Australia hotărârile pronunţate în România; din evaluarea conţinutului adresei, autorităţile române au apreciat că răspunsul primit nu este de natură să răstoarne prezumţia legală, acestea fiind, în esenţă, similare celor aplicate procedurilor de exequatur din România.

Din această perspectivă, punctul de vedere al statului român nu este unul care, aşa cum apreciază autorul căii de atac, să fi rezultat indirect sau să fi fost dedus dintr-o conduită echivocă manifestată de Ministerul Justiţiei; dimpotrivă, lipsa unui răspuns în sensul aşteptat de către recurent relevă intenţia neechivocă a Ministerului Justiţiei (care, potrivit instanţei de apel, şi-a însuşit răspunsul pe care autorităţile străine i l-au oferit) ca, în urma consultării cu Ministerul Afacerilor Externe - consultare care a presupus implicarea autorităţilor australiene în procedură -, să nu stabilească dovada contrară prezumţiei legale, instituţiile guvernamentale interne neavând vreo obiecţie împotriva reţinerii reciprocităţii de fapt.

Înalta Curte subliniază că reţinerea prezumţiei legale nu presupune, în mod necesar, existenţa unui precedent în care o hotărâre judecătorească să fi fost deja recunoscută, aşa încât, şi dacă în evidenţele Ministerului Justiţiei, ţinute potrivit art. 103 lit. l) din Regulamentul său de organizare şi funcţionare, nu ar exista vreo menţiune, o astfel de omisiune nu ar avea semnificaţia lipsei reciprocităţii.

Privită din această perspectivă, dispoziţia instanţei de prim control judiciar - ca subiect al probei -, de a nu da curs cererii recurentului de a emite o nouă adresă către Ministerul Justiţiei nu indică, aşa cum apreciază acesta, încălcarea art. 22 C. proc. civ. şi a art. 21 din Constituţie, întrucât revenirea asupra unei probe, pe care judecătorul nu o mai apreciază utilă, nu reflectă nesocotirea rolului activ şi nici lipsa stăruinţei sale în aflarea adevărului asupra existenţei recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti dintre Australia si România, în materie civilă.

Trebuie subliniat şi că, atât timp cât autorităţile interne indicate de textul mai sus evocat nu stabilesc dovada contrară, prezumţia legală operează în condiţiile art. 328 C. proc. civ.

În acelaşi context, recurentul a susţinut că motivarea deciziei atacate încalcă decizia nr. 294/11.05.2016 a Curţii Constituţionale, însă nu a adus nicio critică de substanţă în dezvoltarea acestei afirmaţii, care, în asemenea condiţii, pare să aibă un conţinut pur formal, cu atât mai mult cu cât verificarea pe care însăşi Înalta Curte a efectuat-o nu a relevat vreo contradicţie între decizia recurată şi cea a instanţei de contencios constituţional, decizie care a statuat că cerinţa reciprocităţii (inclusiv de fapt), pentru statele nemembre ale Uniunii Europene este constituţională.

Din această perspectivă, a lipsei dovezii contrare prezumţiei legale, toate celelalte aspecte invocate de recurent în cadrul acestei prime critici - vizând lipsa unei identităţi între părţile din dosarul instanţei australiene şi cel de faţă şi lipsa indicării, în hotărârea străină, a unei datorii fixe - nu au relevanţă, deoarece nu pot demonstra, prin ele însele, lipsa reciprocităţii prezumate; în măsura în care ele au fost invocate şi în susţinerea următoarei critici, vor fi evaluate în cele ce succed.

Aşadar, prima critică încadrată în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Următoarea critică, pe care recurentul a încadrat-o în acelaşi motiv de casare, vizează încălcarea art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 2.561 şi 2.562 C. civ., la art. 955 C. proc. civ. - de vreme ce, potrivit legislaţiei specifice materiei insolvenţei din Australia, administratorii numiţi îndeplinesc atribuţiile specifice unui administrator numit în procedura insolvenţei, în timp ce în România, în cazul instituţiei sechestrului asigurător, îndeplinirea atribuţiilor este dată de lege executorilor judecătoreşti -, la art. 663 C. proc. civ. - deoarece prin dispozitivul hotărârii străine nu s-a stabilit nicio sumă certă, lichidă şi exigibilă - şi la art. 10, 31, 555 şi 557 C. civ., cât timp dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor de către administratorii judiciari, prin deschiderea procedurii insolvenţei împotriva unei persoane, contravine ordinii publice de drept privat român şi încalcă art. 557 C. civ., care nu indică această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.

Potrivit art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., "Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată (...) dacă este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs".

Aşadar, refuzul recunoaşterii hotărârii străine poate avea loc doar dacă este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român şi, după cum în mod judicios a observat şi curtea de apel, nu orice incompatibilitate reprezintă un impediment al recunoaşterii eficacităţii unei hotărâri străine, textul legal citat impunând analizarea intensităţii legăturii cu ordinea juridică română şi gravitatea efectului produs. Potrivit art. 2.564 alin. (2) C. civ., "Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului".

O astfel de observaţie este utilă, mai ales în cadrul procedurilor de exequatur - în care, de cele mai multe ori, sunt dezbătute sisteme juridice diferite şi instituţii juridice care nu au corespondent sau care sunt doar asemănătoare. De aceea, chiar dacă hotărârea străină ar evoca o instituţie juridică necunoscută în dreptul român, o atare hotărâre nu ar contraveni, numai din acest motiv, ordinii publice de drept internaţional privat, cât timp nu ar încălca principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene sau drepturile fundamentale ale omului.

Din această perspectivă, faptul că Legea nr. 151/2015 nu era în vigoare nici la data formulării cererii de exequatur nu reprezintă, în sine, un impediment la recunoaştere, întrucât, în acest caz, compatibilitatea hotărârii străine cu ordinea publică de drept internaţional privat urmează a se verifica prin raportare la principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene sau la drepturile fundamentale ale omului. Iar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2015, observarea normelor corespondente interne este utilă în analiza compatibilităţii.

Recurentul a reiterat în calea de atac afirmaţia repetată încă de la declanşarea procesului de faţă, potrivit căreia hotărârea supusă recunoaşterii este una prin care s-a instituit un sechestru asigurător şi, în jurul acestei susţineri, şi-a construit o mare parte a apărării, însă Înalta Curte constată, în acord cu instanţele anterioare, că hotărârea instanţei străine este una de declanşare a procedurii falimentului.

Acest aspect rezultă nu doar din termenii utilizaţi - context în care instanţa supremă ia act de precizările intimaţilor referitoare la terminologia existentă în limba engleză în legea australiană a falimentului din 1966 (sequestration, indicat şi în hotărârea supusă recunoaşterii) şi în legea din 1976 (freezing order) -, ci şi din măsurile dispuse, în raport cu legea australiană indicată în chiar cuprinsul motivării hotărârii străine.

De altfel, recurentul însuşi manifestă o atitudine duală sub acest aspect, căci, deşi iniţial a negat caracterul hotărârii supuse recunoaşterii, ca fiind de faliment, a expus apoi pe larg critici care decurg din consecinţele pe care legea australiană a falimentului le produce, referindu-se, în principal, la transferul proprietăţii, iar nu la indisponibilizarea temporară a bunurilor sale.

Din această perspectivă, nu există identitate între dispoziţia adoptată prin hotărârea străină şi instituţia juridică de drept intern a sechestrului, chiar dacă, morfologic, termenii utilizaţi în limba engleză sunt asemănători cu cei din limba română, aşa încât referirile recurentului la prevederile art. 955 C. proc. civ. se cuvin a fi înlăturate.

Distinct de aceasta, cerinţele pe care dreptul australian le impune pentru ca o persoană să poată dobândi calitatea de administrator al procedurii falimentului nu sunt contrare, în mod manifest, ordinii publice de drept internaţional privat român, fiind excesiv a se pretinde întrunirea aceloraşi condiţii persoanelor care exercită atribuţii similare în alte sisteme de drept.

De aceea, desemnarea administratorilor prin hotărârea străină nu produce efecte grave de natură a încălca drepturi fundamentale ale recurentului şi, astfel, nu este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

Sub al doilea aspect, recurentul a susţinut că hotărârea australiană încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, cu referire la dispoziţiile art. 663 C. proc. civ., întrucât dispozitivul hotărârii australiene nu a stabilit o sumă certă, lichidă şi exigibilă, ci a făcut referire la "costurile ulterioare" ale procedurii.

În acest context, Înalta Curte va face trimiteri la instituţiile de drept intern, pentru a demonstra că hotărârea străină nu este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

Sentinţa a cărei recunoaştere se pretinde este una de deschidere a procedurii falimentului împotriva unei persoane fizice, iar în considerentele sale judecătorul a reţinut că primul aspect pe care trebuie să îl verifice este dacă există o datorie faţă de creditor, care să depăşească plafonul stabilit de lege, care, potrivit Secţiunii 44(1)(a) din legea australiană a falimentului din 1966 (în continuare, Bankruptcy Act 1966), era de 5.000 de dolari australieni; astfel, a notat că suma pretinsă de creditorul fiscal depăşea acest plafon.

Similar, dreptul intern impune verificarea, în etapa iniţială a procedurii, doar a condiţiilor prevăzute de lege, printre care şi cea ca suma invocată de creditorul care solicită declanşarea procedurii concursuale să depăşească o valoare-prag; se cuvin, în acest sens, evocate - doar pentru demonstrarea raţionamentului (iar nu pentru că ar fi aplicabile în speţă), dispoziţiile art. 3 pct. 24 din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice (care impun un plafon de 15 salarii minime pe economie) ori cele ale art. 5 pct. 20 şi 72 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (care impun un plafon de 50.000 RON ori de 6 salarii medii brute pe economie/salariat, în cazul creanţelor de natură salarială).

Aşadar, şi potrivit dreptului intern ansamblul datoriilor persoanei împotriva căreia se derulează o procedură colectivă se stabileşte, în mod definitiv, nu la data deschiderii procedurii, ci pe parcursul derulării acesteia, după ce creditorii îşi vor fi prezentat creanţele, iar tabelele de creanţe vor fi fost întocmite şi definitivate.

De asemenea, norma internă reglementează dreptul celor care administrează procedura de a-şi stabili costurile pe care urmează să le recupereze de la falit, pe parcursul desfăşurării ei.

De aceea, Înalta Curte constată că împrejurarea că hotărârea australiană nu a stabilit o sumă certă, lichidă şi exigibilă, ci a făcut referire la "costurile ulterioare" ale procedurii nu este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

Sub al treilea aspect, recurentul a susţinut că hotărârea australiană încalcă ordinea de drept din România, prin aceea că face posibil transferul dreptului de proprietate a bunurilor sale către intimaţi, desemnaţi administratori ai procedurii.

Aşadar, autorul căii de atac de faţă a recunoscut că, potrivit Secţiunii 58 din Bankruptcy Act 1966, efectele hotărârii supuse recunoaşterii constau în faptul că patrimoniul debitorului revine administratorilor desemnaţi.

Or, şi legea internă prevede valorificarea bunurilor debitorilor faliţi, în cadrul procedurii lichidării de active, în scopul îndestulării creditorilor; din nou, vor fi evocate, pentru demonstrarea raţionamentului, art. 58 din Legea nr. 151/2015 şi, respectiv, art. 154-158 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, şi în cazul unei proceduri de faliment interne se produc efecte similare celor aduse în discuţie de recurent, la fel de grave, aşa încât pierderea dreptului de dispoziţie în favoarea administratorilor desemnaţi în procedură nu este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

În considerarea argumentelor prezentate mai sus, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile analizate nu justifică un refuz al recunoaşterii fundamentat pe art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Următoarea critică, încadrată de recurent tot în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., în dezvoltarea căreia s-a arătat că, deşi ar fi trebuit să constate că hotărârea supusă recunoaşterii poate face obiectul unei căi de atac în Australia, instanţa de apel ar fi reţinut în mod nelegal că sintagma "poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată" impune ca, în mod necesar, calea de atac să fie şi efectiv exercitată, iar nu doar reglementată de lege.

Potrivit art. 1097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., "Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată (...) dacă poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată".

În egală măsură, în conformitate cu art. 1.096 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., o hotărâre străină poate fi recunoscută în România dacă este "definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată".

Certificatul apostilat eliberat de Federal Circuit Court of Australia at Melbourne în 07.02.2017 atestă că termenul pentru atacarea hotărârii este de 21 de zile de la pronunţare şi că, până la data emiterii lui, nicio cale de atac nu fusese înregistrată - aspect necontestat de recurent; în aceste condiţii, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei străine, pronunţată în 10.08.2016, este definitivă.

Recurentul a afirmat că ar mai putea ataca hotărârea australiană pe calea unor căi extraordinare de atac sau ar putea solicita să fie repus în termen, context în care a apreciat că sintagma utilizată în art. 1097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. ("dacă poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată") diferă în conţinut de cea cuprinsă în textul art. 1.096 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. "dacă este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată", aşa încât cele două ipoteze legale reglementează aspecte care nu se suprapun, întrucât poate fi atacată chiar şi o hotărâre definitivă.

O asemenea afirmaţie este pur speculativă, deoarece art. 1.097 C. proc. civ., care reglementează motivele de refuz al recunoaşterii, conţine la lit. g) o cerinţă care vine ca o completare a celei prevăzute la art. 1.096 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., excluzând hotărârile care se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie.

De aceea, căile de atac la care se referă art. 1097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. sunt cele pe care legea statului de pronunţare le prevede pentru hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, iar nu totalitatea remediilor procesuale posibile.

Este indubitabil demonstrat că în sistemul de drept australian o hotărâre precum cea care face obiectul cererii de exequatur poate fi atacată în termen de 21 de zile de la data pronunţării, cu posibilitatea prelungirii judiciare a termenului.

În niciun sistem de drept căile de atac nu pot fi exercitate sine die, iar în cei peste 5 ani care au trecut de la pronunţarea hotărârii instanţei străine, recurentul nu a declarat nicio cale ordinară sau extraordinară de atac şi nu a formulat vreo cerere de prelungire a termenului pentru promovarea unei asemenea căi de atac.

Aceste aspecte demonstrează caracterul nefondat al criticii; mai mult decât atât, în contextul prezentat mai sus, conduita autorului căii de atac de faţă pare să aibă valenţele unui veritabil abuz al dreptului de petiţionare.

Următoarele critici, care se îndreaptă împotriva dispoziţiei, păstrate în apel, de încuviinţare a executării silite a hotărârii străine şi sunt circumscrise de recurent tot ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constau în aplicarea greşită a art. 1.103 alin. (2), art. 1.104, art. 1.105 şi art. 1.098 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora, a arătat că instanţa de apel a modificat dispozitivul hotărârii străine în mod nelegal, asimilând măsura de instituire a sechestrului asigurător uneia de intrare în faliment şi suportarea costurilor creditorilor, inclusiv a costurilor ulterioare, unei măsuri de obligare a sa la plata unor sume neprecizate, neindividualizate şi necenzurate de instanţele de judecată.

În considerentele prezentate anterior, Înalta Curte şi-a expus argumentele pentru care a constatat că hotărârea instanţei străine nu este una asemănătoare celor prin care, în legislaţia internă, se instituie măsuri asigurătorii, ci una de declanşare a procedurii falimentului; de asemenea, a explicat motivele pentru care dispozitivul hotărârii australiene nu a stabilit o sumă certă, lichidă şi exigibilă - evaluând doar existenţa unei datorii faţă de creditor, al cărei nivel să depăşească plafonul stabilit de Secţiunea 44(1)(a) din Bankruptcy Act 1966 - şi s-a referit apoi la "costurile ulterioare" ale procedurii.

De aceea, reluarea aceloraşi considerente apare ca fiind inutilă.

Ele demonstrează, însă, că hotărârea a cărei executare silită pe teritoriul României se solicită a fi încuviinţată nu corespunde juridic sechestrului asigurător prevăzut de art. 952 C. proc. civ., aşa încât nu operează interdicţia prevăzută de art. 1.103 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, recurentul a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit şi art. 1.104 şi art. 1.105 C. proc. civ., întrucât nu a constatat că hotărârea străină nu are caracter executoriu.

Articolul 1.104 C. proc. civ. reglementează condiţiile încuviinţării executării în România a unei hotărâri străine; în plus faţă de îndeplinirea cerinţelor aferente procedurii de recunoaştere, legea pretinde şi ca hotărârea străină să fie executorie, potrivit legii statului în care a fost pronunţată.

Instanţele de fond au analizat certificatul de grefă eliberat de instanţa străină şi au reţinut că acesta atestă că hotărârea instanţei australiene este definitivă şi, în considerarea Bankcruptcy Act 1966 şi a naturii procedurii falimentului, au apreciat că ea este executorie în conformitate cu legea statului unde a fost pronunţată.

Fără a reevalua aprecierea asupra probelor, făcută în etapele devolutive ale procesului, Înalta Curte notează doar că, atât timp cât certificatul în discuţie a fost apostilat, sunt îndeplinite cerinţele art. 1.104 C. proc. civ., deoarece, în condiţiile Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961, analiza trebuie limitată la atestările făcute de autorităţile străine în privinţa înscrisului ce se doreşte a fi recunoscut.

După cum corect a reţinut şi instanţa de apel, o atare abordare derivă din necesitatea ca statele semnatare ale Convenţiei să acorde credibilitate înscrisurilor emanate de la autorităţi străine, care au fost apostilate.

În considerarea argumentelor expuse în precedent, Înalta Curte constată că recurentul nu a demonstrat existenţa vreunui impediment la recunoaşterea hotărârii străine ori la încuviinţarea executării ei silite - procedurile ulterioare derulate în Australia nefiind apte, nici ele, să contureze o altă concluzie -, aşa încât decizia atacată este una legală; de aceea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 150A/17.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 150A/17.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.