Prescription of continuous contractual damages: principal right vs. successive performances and start of limitation period

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 04.01.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. E-DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal să oblige pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata către reclamantă a sumei de 1.335 euro/lună (respectiv 6.030,86 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,5175 RON din 04.01.2017) pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 04.01.2017, în total suma provizorie de 80.100 euro (echivalentul sumei de 361.851,75 RON la cursul de 1 euro/4,5175 RON din 04.01.2017), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.135 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 şi 04.01.2017, evaluată provizoriu, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S7A din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. 3989 conform încheierii nr. 16468/19.08.2004 şi daune morale în sumă de 200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 şi 04.01.2017, precum şi cele care se vor acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa aflată în discuţie; reclamanta a mai solicitat, în subsidiar, obligarea pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii contractuale, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, S.C.

DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., Sectorul 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, în principal, în temeiul răspunderii contractuale şi în subsidiar, in solidum, la plata către reclamantă a sumei de 1.335 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.135 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 şi 04.01.2017, evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa aflată în discuţie, daune morale în sumă de 200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 şi 04.01.2017, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S7A din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat cerere reconvenţională, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige reclamanta A. la plata către pârâtă a sumei de 657,02 RON, cu titlu de debit restant pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, conform art. 2 şi 3 din contractul de mandat nr. x/07.11.2006, suma reprezentând taxe, avize şi autorizaţii aferente capitolului X din devizul general al locuinţei de pe lotul nr. x situata în cartierul Henri Coandă, zona Kl, achitată de ANL.

Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti au formulat o cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ambii reprezentaţi prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, a Oraşului Voluntari şi a Consiliului Local Voluntari, ambii reprezentaţi prin primarul oraşului Voluntari, solicitând obligarea chemaţilor în garanţie la plata sumelor la care pârâţii ar fi obligaţi de către instanţă, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantei, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Consiliul Judeţean Ilfov şi Judeţul Ilfov au formulat o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, solicitând obligarea chematului în garanţie la plata tuturor sumelor şi cheltuielilor de judecată la care ar fi obligaţi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată.

Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat o cerere de chemare în garanţie a Oraşului Voluntari şi a Consiliului Local Voluntari, ambii reprezentaţi prin primarul oraşului Voluntari, solicitând ca, în situaţia în care se va admite acţiunea reclamantei, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la plata tuturor sumelor şi cheltuielilor de judecată la care ar putea fi obligat.

Prin încheierea din 06.11.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Oraşului Voluntari, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, a respins excepţia inadmisibilităţii, a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtele Consiliul Local Sector 1 Bucureşti şi Consiliul Judeţean Ilfov şi a admis în principiu celelalte cereri de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 3832/17.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamantă a sumei de 78.869 euro (în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii), cu titlu de daune-interese şi 5.000 euro (în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii), cu titlu de daune morale; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată; a respins cererile de chemare în garanţie şi a obligat-o pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamantă a sumei de 13.318,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamanta şi pârâta S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., iar Agenţia Naţională pentru Locuinţe a promovat calea de atac a apelului atât împotriva încheierii din 06.11.2017, cât şi împotriva sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 1168/28.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., a admis apelul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe declarat împotriva încheierii din 06.11.2017 şi împotriva sentinţei civile atacate, pe care le-a schimbat în tot, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea ca prescrisă; a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii civile, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a susţinut că, în ceea ce priveşte apelul declarat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1, 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie.

A arătat că este contradictoriu raţionamentul juridic al instanţei, privind natura pretenţiilor care ar atrage o prescripţie deosebită pentru fiecare prestaţie, pe de o parte şi împlinirea termenului de prescripţie în 3 ani de la data termenului de predare (conform Actului adiţional nr. x/11.02.2011), pe de altă parte.

În continuare, recurenta a relevat că din considerentele deciziei recurate rezultă patru teze care au stat la baza soluţiei date asupra prescripţiei, şi anume: caracterul pretenţiilor de prestaţii succesive, care a obligat instanţa la analiza excepţiei prescripţiei în maniera expusă; teza termenelor de prescripţie deosebite pentru fiecare prestaţie succesivă; începutul termenului de prescripţie ar fi data predării imobilului; teza absenţei dovezii unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie.

Recurenta a mai susţinut că aceste teze sunt contradictorii şi nelegale, întrucât în primul rând, dacă termenele de prescripţie sunt distincte pentru fiecare prestaţie succesivă înseamnă a fortiori că nu se poate ca toate aceste termene să înceapă de la data termenului de predare a locuinţei (aşa numitul termen de exigibilitate evocat de instanţă) şi atunci nu se înţelege de ce ar fi prescrise pretenţiile cu care a fost învestită instanţa prin cererea de chemare în judecată.

În al doilea rând, tezele sunt contradictorii şi nelegale pentru că termenele de prescripţie sunt distincte pentru fiecare prestaţie succesivă, iar atunci nu este nevoie de nicio cauză de întrerupere sau de suspendare a acestor termene de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii.

A mai susţinut că instanţa de apel nu a indicat care este dreptul, în raport cu care recurenta ar trebui să facă proba unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, context în care a arătat că este nevoită să speculeze faptul că în discuţie s-ar afla dreptul la predarea locuinţei, însă instanţa nu a fost învestită cu vreo cerere legată de realizarea acestui drept principal, ce izvorăşte din neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În aceste condiţii, recurenta a relevat că a învestit instanţa de judecată cu realizarea dreptului principal la daune pentru întârzierea în neasigurarea predării locuinţei la termen, drept care fiinţează alături de alte drepturi principale: dreptul la asigurarea predării, dreptul la daune pentru vicii, dreptul la rezoluţiune.

Prin urmare, a solicitat să se constate că nu au fost aplicate dispoziţiile art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1954, fiind încălcate normele pentru determinarea regulilor prescripţiei în raport cu natura dreptului de valorificat, întrucât obligaţia contractuală imputată pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, deşi este unică, este o inacţiune continuă, în progres, iar prin acest progres se generează prejudiciul cerut a fi acoperit, atât timp cât contractul de mandat şi celelalte contracte sunt în vigoare şi atât timp cât niciuna dintre cele două părţi nu a pus în discuţie încetarea acestuia sau invocarea vreunei cauze de invalidare a acestuia.

În continuare, a mai susţinut că raportul contractual cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ca şi toate celelalte contracte aflate în discuţie sunt în derulare şi că niciuna una dintre părţile contractante nu a pus în discuţie încetarea ori invalidarea acestora.

În opinia recurentei, controversa juridică poartă asupra naturii juridice a obligaţiilor, despre care Agenţia Naţională pentru Locuinţe susţine că sunt de diligenţă, iar recurenta că sunt de rezultat, teză confirmată şi de jurisprudenţa instanţei supreme.

Prin existenţa unor contracte în derulare, recurenta apreciază că se află în prezenţa unor asumări şi confirmări continue a obligaţiilor şi a unei inacţiuni continue din partea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, care nu s-a epuizat la momentul împlinirii termenului de predare din 31.12.2011, astfel încât să nu fie pusă în discuţie o situaţie post-factum închisă şi definitiv conturată cu toate efectele sale juridice şi cu implicaţiile în privinţa prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune a daunelor.

În continuare, a mai apreciat că inacţiunea continuă ce constituie fapta ilicită a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi care rezultă din existenţa contractelor în derulare nu se confundă cu termenul de predare a imobilului, ce s-a împlinit la data de 31.12.2011, obligaţia de asigurare a predării imobilului subzistând şi în prezent.

Aşadar, dreptul la predarea locuinţei nu este prescris, operând o întrerupere a prescripţiei prin faptele continue ale pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de executare a obligaţiilor asumate, după cum rezultă din toate înscrisurile şi din poziţia procesuală a acesteia.

Totodată, prejudiciul este continuu, iar dreptul la daune este un drept principal şi nu unul accesoriu dreptului la predare şi prin urmare prescripţia se naşte pe măsura producerii prejudiciului; cum acesta este continuu, determinat de fapta ilicită constând în inacţiunea continuă, rezultă că termenul de prescripţie nu s-a împlinit în cei 3 ani de la data termenului de predare.

A mai relevat că instanţa de apel nu a acordat atenţie practicii judiciare, cu referire la faptul că excepţia prescripţiei a fost respinsă, chiar dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 3 ani de la data termenului de predare a locuinţei.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte apelul promovat de recurenta-reclamantă, având în vedere motivul pentru care apelul a fost admis şi faptul că de soluţia dată asupra recursului vizând apelul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe depinde şi soluţia apelului reclamantei.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 15.01.2021 intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, în raport cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că termenul a început să curgă la 31.12.2011, iar acţiunea a fost introdusă la data de 04.01.2017.

La 18.01.2021 intimata S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că prin încheierea din 02.03.2020, curtea de apel a dispus scoaterea ei din cauză, iar recursul este promovat doar în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind reţinută în mod corect prescripţia dreptului material la acţiune.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost întocmit şi depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună punct de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

La termenul din 06.10.2021, constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit alin. (6) al aceluiaşi text de lege, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lui pe fond.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. a fost respinsă, în considerarea celor expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, este de subliniat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)"

Într-un prim considerent, trebuie menţionat faptul că în această cale extraordinară de atac, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

De asemenea, în această etapă procesuală nu pot face obiectul examenului de legalitate nici criticile recurentei privind natura juridică a obligaţiei intimatei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a asigura predarea locuinţei la termen şi de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, respectiv, dacă acestea sunt de rezultat sau de diligenţă, întrucât analiza deciziei recurate relevă că apelul s-a rezumat la examinarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, în cadrul căreia aceste aspecte nu au fost dezbătute.

În considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a stabilit că daunele moratorii solicitate au caracterul unor prestaţii succesive care sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi calculate pentru fiecare lună de întârziere, care determină un termen de prescripţie distinct pentru fiecare dintre aceste prestaţii succesive. Totodată, a apreciat că obligaţia pârâtei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de data la care locuinţa trebuia predată, 31.12.2011.

Astfel, stabilind că faţă de data introducerii acţiunii, 04.01.2017, acest termen era împlinit, apreciind că în cauză numai cererea de chemare în judecată are efect întreruptiv asupra termenului de prescripţie, în lipsa unei alte cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie curs până la data sesizării instanţei, curtea de apel a constatat că dreptul material la acţiune dedus judecăţii era împlinit.

Pornind de la aceste considerente, dar şi de la textele de lege reţinute de instanţa de prim control judiciar la soluţionarea excepţiei prescripţiei, Înalta Curte apreciază că se impun anumite precizări prealabile cu privire la normele de drept material aplicabile în cauză.

Aşa cum s-a reţinut în etapele procesuale anterioare şi potrivit susţinerii părţilor, faptul declanşator al daunelor pretinse l-a reprezentat nepredarea imobilului la termenul stabilit de părţi, 31.12.2011, dată de la care încălcarea obligaţiei contractuale a intimatei de a preda locuinţa a determinat lipsirea reclamantei de folosinţa imobilului şi naşterea dreptului acesteia la despăgubiri.

Prin urmare, regimul juridic al prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în vederea recuperării prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligaţiei contractuale de către intimata-reclamantă este supus, potrivit art. 6 alin. (5) C. civ., dispoziţiilor noului C. civ., astfel că şi examenul criticilor din recurs urmează a fi realizat în raport de textele de lege incidente instituţiei prescripţiei prevăzute de acest Cod.

În continuare, în ceea ce priveşte natura dreptului valorificat, instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei din perspectiva caracterului accesoriu al dreptului valorificat, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este ataşat, mai exact, dreptul recurentei de a-i fi predată locuinţa.

Aceste dezlegări nu sunt corecte.

În măsura în care principalul temei al acţiunii îl reprezintă răspunderea contractuală, instanţa de recurs arată că, în aceste limite, dreptul valorificat prin acţiune este un drept principal. Premisa calificării naturii dreptului valorificat are în vedere teza reclamantei, aceea că între părţi există un raport contractual în conţinutul căruia intră obligaţiile pârâtei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor şi de a preda la scadenţă o locuinţă la cheie, obligaţii care nu au fost îndeplinite.

Pentru această ipoteză, Înalta Curte arată că sunt incidente dispoziţiile art. 1021 din C. civ. de la 1864, aplicabil în temeiul art. 6 alin. (2) din noul C. civ., potrivit cărora partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

Însă, în speţă, depăşirea termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în măsura în care niciuna dintre părţi nu evocă sancţionarea lui prin reziliere/rezoluţiune ori orice altă modalitate de încetare a acestuia.

Mai mult chiar, cum niciuna dintre părţile litigiului nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă, iar reclamanta îşi construieşte întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinţei, aceasta suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, rezultă că pretinsele contracte se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 1082 din C. civ. de la 1864, aplicabil în temeiul art. 6 alin. (2) din noul C. civ., debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, independent de obligaţia de executare a contractului.

Astfel, deşi pretenţia reclamantei este fundamentată pe temeiurile de drept privind angajarea răspunderii contractuale, dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosinţă a locuinţei pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relaţie cauzală cu obligaţia de predare a imobilului şi cu cea de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor.

Prin urmare sunt întemeiate criticile prin care recurenta invocă greşita aplicare a legii de către instanţa de apel cu privire la calificarea ca drept accesoriu a dreptului său de despăgubire şi implicit greşita aplicare a normelor legale privind regulile prescripţiei unui drept principal.

Un alt motiv al recursului vizează greşita calificare de către instanţa de apel a modului de constituire a daunelor ca sumă de prestaţii succesive.

Ca fundament al răspunderii civile contractuale, dezlegările instanţei de apel sub acest aspect sunt eronate, întrucât atâta vreme cât neîndeplinirea obligaţiei contractuale are caracter continuu, dauna se produce, la rândul ei, în mod continuu, progresiv, zi de zi.

Mai mult decât atât, prejudiciul progresiv generat de continuitatea omisiunii îndeplinirii obligaţiilor contractuale nu poate fi segmentat pe unităţi de timp, pentru a se considera că fiecărei secvenţe temporale, avută în vedere exclusiv pentru cuantificarea prejudiciului afirmat global, i se ataşează o prescripţie deosebită, potrivit textului de lege sus-arătat.

Dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prevederi preluate în noua reglementare a C. civ. la art. 2.526 şi care reglementează ipoteza reţinută de instanţa de prim control judiciar, au ca premisă situaţia în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, adică atunci când existenţa obligaţiei este deja stabilită, fie contractual, fie legal, iar nu atunci când obiectul procesului în care se invocă prescripţia presupune chiar determinarea obligaţiei.

În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea cu caracter continuu a obligaţiei, cum este cazul în această speţă, acţiunea a fost formulată pentru reparaţia pagubei afirmate global, de aceea, abordarea prescripţiei trebuie să corespundă modului de aplicare a art. 2.500, art. 2.517 şi art. 2.523 C. civ. (art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958), neputând fi considerat incident articolul 2.526 C. civ. (art. 12 din Decretul nr. 167/1958).

Din acest punct de vedere, deşi raţionamentul juridic referitor la cauza generatoare de prejudicii este corect, fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe ipoteza de la art. 2.526 C. civ. (art. 12 din Decretul nr. 167/1958) este greşită, data la care începe cursul prescripţiei ca fiind 31.12.2011 neputând fi reţinută, deoarece raportarea la această dată ca unic moment al începerii cursului prescripţiei ar fi fost corectă numai dacă inacţiunea pretins ilicită se consuma la tot acel moment.

De aceea, criticile privind pretinsa contradicţie între considerentele deciziei cu privire la natura daunelor pretinse şi la termenul de prescripţie aplicabil nu se mai impun a fi analizate.

Un alt motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează incidenţa ipotezei de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că actele de executare a obligaţiilor contractuale din partea pârâtei, demersuri pentru finalizarea cartierului, reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei şi au vocaţia de a întrerupe cursul prescripţiei extinctive.

Asupra semnificaţiei pretinselor acte de recunoaştere, instanţa de apel a stabilit că doar introducerea acţiunii reprezintă un act întrerupător al prescripţiei, cauzele de întrerupere a termenului fiind expres şi limitativ prevăzute de lege, iar în lipsa indicării, în concret, a înscrisurilor la care tribunalul a făcut referire în considerentele încheierii din 06.11.2017, pentru a putea fi verificate de instanţa de prim control judiciar, soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este nemotivată.

Pentru a se reţine incidenţa ipotezei prevăzute de art. 2.537 pct. 1 C. civ. (art. 16 din Decretul nr. 167/1958), actul evocat ca întreruptiv presupune recunoaşterea pretenţiei valorificate în proces, respectiv a dreptului de creanţă determinat de lipsa folosinţei locuinţei începând cu 31.12.2011, fiind irelevantă pentru cursul prescripţiei măsura în care intimata-pârâtă a efectuat şi efectuează acte de aducere la îndeplinire a obligaţiilor sale contractuale pentru finalizarea şi predarea locuinţei.

Prin urmare, cât timp dreptul material la acţiune al recurentei este unul principal şi actele juridice deduse judecăţii privesc executarea obligaţiilor contractuale şi nu dreptul reclamantei la despăgubiri, teza contrarie susţinută de recurentă nu poate fi primită.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia recurată fost dată cu încălcarea normelor de drept material, aşa încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza instanţei de apel, pentru o nouă judecată a apelurilor declarate de A. şi de Agenţia Naţională pentru Locuinţe; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

În rejudecare, având în vedere că soluţia pronunţată asupra apelului intimatei S.C. DISTRIGAZ SUD S.R.L. nerecurată, a intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de prim control judiciar va rejudeca numai apelurile declarate de A. şi de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, urmând ca analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al recurentei să fie realizată în raport cu dezlegările instanţei de recurs, obligatorii potrivit art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1168/28.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia civilă atacată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel spre o nouă judecată a apelurilor declarate de A. împotriva sentinţei civile nr. 3832/17.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi de Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii din 06.11.2017 şi sentinţei civile nr. 3832/17.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.