Recourse dismissed; foreign currency credit risk clause excluded from abusiveness review as reflecting mandatory monetary nominalism.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the consumer’s appeal, upholding the appellate court’s decision that rejected the claim and thereby validating the bank’s position regarding the validity of the foreign currency credit contract. The dispute concerned a mortgage credit agreement denominated in Swiss francs, where the consumer sought to freeze the exchange rate at the level from the signing date or declare the risk clause abusive under consumer protection laws, while the bank argued that the clause merely transposed the mandatory principle of monetary nominalism. The decisive legal basis was Article 3(2) of Law No. 193/2000 (transposing Directive 93/13/EEC), interpreted in light of CJEU jurisprudence (specifically Case C-81/19), which excludes from judicial review for abusiveness any contractual term that reflects domestic law provisions applicable between the parties in the absence of other agreements, including supplementary norms such as Article 1578 of the Civil Code of 1864 governing monetary nominalism.
Legislator headnote
AI generatedart. 477 alin. (1) C. proc. civ, art. 1579 din C. civ, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 493 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ; Recourse dismissed; foreign currency credit risk clause excluded from abusiveness review as reflecting mandatory monetary nominalism: Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să-şi expună punctul de vedere asupra raportului; numai autoarea căii de atac şi-a prezentat punctul de vedere.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Civilă la 24.08.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Cluj, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit nr. x/08.022008 la valoarea de la momentul semnării acestuia şi să oblige pârâtele la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus-menţionat în funcţie de cursul de schimb de la data semnării contractului până la încetarea acestuia şi la emiterea unui nou grafic de rambursare; să oblige pârâtele la plata către reclamantă a sumelor reprezentând diferenţa dintre sumele plătite şi cele datorate ca urmare a recalculării ratelor prin raportare la cursul de schimb valutar de la momentul semnării contractului, la care se adăugă dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăţi până la achitarea acestora; în subsidiar, a solicitat să se constate că pârâtele au încălcat obligaţiile legale privind informarea precontractuală şi contractuală, realizând operaţiunea de publicitate înşelătoare, punând pe piaţă un produs cu defecte conform legii şi să fie obligate pârâtele la plata de despăgubiri pentru încălcarea obligaţiilor de mai sus, reprezentând sumele rezultate din diferenţele dintre cursul valutar valabil la data fiecărei rate plătite şi cursul valutar valabil la momentul încheierii contractului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 11208/26.11.2015, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 644/09.03.2016, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Prin sentinţa civilă nr. 21/07.04.2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, care prin încheierea din 14.10.2016 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Sucursala Cluj şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, înregistrată pe rolul instanţei supreme sub nr. x/2016.
Prin încheierea din 11.12.2017, Tribunalul Specializat Cluj a dispus reluarea judecăţii, iar prin sentinţa civilă nr. 498/26.03.2018 a admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în Secţiunea 6 - Rambursare, art. 6.1-6.5 din contractul de credit nr. x/08.02.2008, în măsura în care o obligă pe reclamantă să suporte variaţiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb franc elveţian-leu afişat de B.N.R. la data încheierii contractului de credit, acordat în baza Legii nr. 190/1999 cu modificările şi completările ulterioare: 1 franc elveţian = 2,2966 RON. În urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, a dispus ca restituirea de către reclamantă a împrumutului către pârâtă, în conformitate cu Secţiunea 6 - Rambursare, art. 6.1-6.5 din contractul de credit nr. x/08.02.2008 să se realizeze după cum urmează: pârâta are obligaţia de a accepta plata voluntară din partea reclamantei sau, după caz, de a debita oricare cont al reclamantei, utilizând următoarea formulă: suma de rambursat în franci elveţieni conform graficului de rambursare, modificat prin actele adiţionale la contractul de credit nr. x/08.02.2008 x 2,2966/rata de schimb leu-franc elveţian stabilită de B.N.R. pentru data scadenţei; a obligat pârâta să restituie reclamantei, în RON, utilizând cursul de schimb arătat mai sus, toate sumele de bani percepute în plus şi/sau debitate în plus din conturile reclamantei faţă de sumele pe care aceasta trebuia să le plătească conform formulei de calcul sus-menţionate, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit şi data rămânerii definitive a hotărârii, la care se adaugă dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de acest din urmă act normativ, calculate de la data plăţii de către reclamantă a ratelor de credit conţinând sumele percepute ca rată de credit excedentară formulei arătate mai sus până la plata integrală a debitului principal.
Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse ca rămase fără obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere subsidiar, precum şi capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţe, C. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 375/08.09.2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.
În motivare, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a evaluat cauza strict în baza hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, raportându-se la statuarea conform căreia "(...) o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care potrivit legii naţionale se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare a acestei directive."
Astfel, recurenta a apreciat că instanţa de apel, în mod superficial şi fără o motivare corespunzătoare, a constatat că art. 6.3 din contractul de credit reflectă norma de drept intern vizând principiul nominalismului monetar, astfel că respectiva clauză este exclusă de la mecanismul de verificare pe fond a caracterului său abuziv prin prisma Legii nr. 193/2000.
Potrivit recurentei, decizia atacată este nelegală, atât timp cât instanţa de apel doar a constatat că acea clauză contractuală reflectă o normă de drept intern, fără să intre în evaluarea susţinerilor părţilor cu privire la acest aspect şi fără să motiveze în vreun fel de ce apreciază că reflectă o normă internă.
Astfel, a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi, totodată, este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Pe de altă parte, autoarea căii de atac a arătat că deşi a făcut referire la cauza C-186/16, instanţa de apel nu a făcut aplicarea hotărârii pronunţate în această cauză, care la paragraful 28 din considerente prevede că "(...) această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie", iar la paragraful 29 că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare a Directivei 93/13 revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă (...)."
În acest context, autoarea căii de atac a subliniat că, pe de o parte, curtea de apel nu a analizat măsura în care clauza respectivă reflectă principiul nominalismului monetar, iar pe de altă parte nu a verificat îndeplinirea celor două condiţii prevăzute de paragraful 28 al hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16, limitându-se la a aplica hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, fără a arăta care sunt motivele pentru care apreciază că aceasta este incidentă în cauză.
În opinia recurentei, nelegalitatea deciziei atacate rezultă şi din lipsa verificării, evaluării şi motivării de către instanţa de apel a fondului aşa-zisului principiu al nominalismului monetar, care, în realitate, este o formă de protecţie a debitorului împotriva "cămătăriei practicate de bănci".
Astfel, a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, a încălcat caracterul devolutiv al apelului şi a ignorat cadrul procesual stabilit de apelanta-reclamantă, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată şi probatoriul administrat în faţa primei instanţe, aplicând mecanic hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, fără a arăta motivele pentru care a apreciat că este incidentă în speţă.
Recurenta a arătat că instanţa de apel a răsturnat raţionamentul juridic al primei instanţe, dar şi al tuturor instanţelor naţionale cu privire la instituţiile juridice aplicabile litigiilor de genul celui dedus judecaţii, apreciind, ca urmare a unei interpretări forţate a hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, că respectivului contract de credit i se aplică doar principiul nominalismului monetar, nu şi legislaţia în materia protecţiei consumatorului, astfel că nu se mai impune analiza celorlalte condiţii subsecvente ale caracterului abuziv al clauzelor reclamate.
Or, procedând astfel, în opinia recurentei instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a ignorat probatoriul administrat în faţa primei instanţe şi nu a procedat la rejudecarea fondului, în limitele stabilite expres sau implicit prin cererea de apel.
În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în contra celor reţinute de curtea de apel, în speţă nu este aplicabil principiul nominalismului monetar.
Astfel, a evocat dispoziţiile art. 1578 şi 1579 din C. civ. de la 1864 şi a subliniat că, începând cu 22.04.1867, când leul a fost declarat prin lege moneda naţională a României, leul românesc a devenit singura "specie" aflătoare în curs pe teritoriul României, plăţile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON; aşadar, în caz de fluctuaţie a "preţului" monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22.04.1867 în monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.
Prin urmare, a arătat că "denominarea" sau conversia creditelor din valută în RON este enunţată de mai mult de 150 de ani, chiar de textele care reglementează nominalismul monetar, astfel că a pretinde că este interzisă conversia, întrucât s-ar opune principiul nominalismului monetar, este lipsit de logică juridică.
De altfel, a apreciat că este lipsit de logică juridică să fie reţinută şi aplicabilitatea, în favoarea creditorului, a acestui text de lege, într-un litigiu în care se cere conversia în RON a unui credit contractat în franci elveţieni, în condiţiile în care consumatorii au primit în mod aparent un credit în franci elveţieni, de vreme ce, în realitate, băncile nici nu deţineau o astfel de monedă, care este una de depozit şi de tezaurizare.
A mai arătat recurenta că atât art. 1578, cât şi art. 1579 din C. civ. de la 1864 sunt incluse în capitolul dedicat contractului de împrumut, iar contractul de credit bancar este, în linii mari, o specie de contract de împrumut, care generează însă un complex de obligaţii reciproce ale părţilor sau ale participanţilor la grupul de contracte, ceea ce îl face diferit de contractul de împrumut clasic şi, în plus, în măsura în care împrumutatul sau garantul este o persoană fizică ce nu acţionează în exerciţiul profesiei sale, este supus legislaţiei protecţiei consumatorilor, care înlătură aproape în totalitate de la aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la contractul de împrumut.
În acest context, a subliniat că este lipsită de temei susţinerea conform căreia nominalismul monetar acţionează exclusiv în favoarea creditorului, permiţându-i acestuia să lase în sarcina debitorului tot riscul hipervalorizării monedei contractului.
A susţinut autoarea căii de atac că normele vizând nominalismul monetar sunt unele supletive, care nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa lor. Or, conform art. 3 alin. (1) din Lege nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului abuziv, o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziţii legale sau norme administrative obligatorii.
În opinia recurentei, raţiunea textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că astfel de contracte forţate nu depind de voinţa niciuneia dintre părţi, astfel că nu este posibil un abuz de putere economică al profesionistului.
Prin urmare, a subliniat că în condiţiile în care principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, el nu intră sub incidenţa şi nici în înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", astfel că o clauză care vizează riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei din perspectiva caracterului ei abuziv.
În continuare, autoarea căii de atac a evocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în opinia sa, se opune interpretării date de instanţa de apel principiului nominalismului monetar şi deturnării sensului său real şi a expus ample consideraţii teoretice cu privire la libertatea de a contracta şi contractele de adeziune, subliniind că, într-adevăr, contractul are putere de lege între părţi, însă este legitim câtă vreme nu acoperă un abuz, nu încalcă ordinea publică şi cerinţele bunelor moravuri şi este conform cu echitatea.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
La 18.01.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, arătând, în esenţă, că în mod corect a respins instanţa de apel capătul de cerere privind stabilirea ratelor contractuale la cursul de schimb franc elveţian-leu din momentul încheierii contractului de credit, constatând că, în speţă, este incident principiul nominalismului monetar, atât timp cât, astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de credit şi din graficul de rambursare, plata ratelor lunare urma să se facă în valuta în care a fost acordat creditul.
Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să-şi expună punctul de vedere asupra raportului; numai autoarea căii de atac şi-a prezentat punctul de vedere.
Prin încheierea din 06.10.2021, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Primul motiv de recurs, deşi încadrat de autoarea căii de atac în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se circumscrie celei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aduce în dezbatere pretinsa încălcare de către instanţa de apel a normelor de procedură în apel, respectiv a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
Cu acest temei, recurenta a arătat că instanţa de prim control judiciar a depăşit limitele învestirii sale, stabilite prin cererea de apel şi care, în raport cu efectul devolutiv al apelului, impunea reanalizarea cauzei sub toate aspectele şi nu doar în raport cu hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-81/19.
Aceste critici sunt nefondate.
Examenul cererii de apel şi al deciziei recurate permite instanţei supreme să observe că toată construcţia raţionamentului intimatei din apel este fundamentată, în principal, pe chestiunea litigioasă dedusă judecăţii în recurs, respectiv pe incidenţa principiului nominalismului monetar în contractul încheiat de părţi şi a cazului de excludere a clauzei contractuale de la analiza caracterului abuziv prevăzut de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi, în subsidiar, pe lipsa caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.
În argumentarea criticii esenţiale din apel, intimata (atunci apelantă), a susţinut că principiul nominalismului se aplică şi contractelor de împrumut încheiate în monedă străină, aspect care în primă instanţă a fost înlăturat, că prin clauza de risc valutar se transpunea principiul nominalismului monetar în contract şi că ipoteza de excludere de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplica şi în situaţia normelor supletive.
Pe aceste premise, instanţa de apel, în acord cu art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., a reanalizat cauza şi a constatat că principiul enunţat este aplicabil în contractul din litigiu şi că ipoteza de excludere invocată în calea de atac devolutivă este incidentă. Totodată, raportat la aceste concluzii, a stabilit că verificarea caracterului abuziv al clauzei nu mai poate fi efectuată.
În expunerea considerentelor care au condus instanţa de prim control judiciar la concluzia că prevederea contractuală în litigiu este exclusă de la controlul caracterului abuziv, aceasta a interpretat dispoziţiile legale incidente în problema de drept dedusă judecăţii, invocate de altfel şi de apelantă, într-adevăr, coroborându-le cu decizia sus-menţionată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cu alte hotărâri apreciate ca relevante pentru dezlegarea acestei chestiuni litigioase în apel.
Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa de apel ar fi soluţionat sau ar fi statuat asupra unor elemente care nu au fost invocate în apel sau că soluţionarea căii de atac devolutive s-a realizat numai în raport cu interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, cât timp aceste aspecte fuseseră deduse judecăţii în etapa procesuală anterioară.
Aşadar, la judecarea cauzei instanţa de prim control judiciar a avut în vedere şi a respectat dispoziţiile de procedură referitoare la limitele învestirii, răspunzând argumentelor părţilor supuse analizei în apel referitoare la aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar şi la înlăturarea clauzei de risc valutar de la cenzura instanţei de judecată.
Neparcurgerea următoarei etape de verificare a caracterului abuziv al clauzei nu poate semnifica o neexaminare a cauzei în acord cu caracterul devolutiv al apelului, atât timp cât instanţa de prim control judiciar a motivat soluţia pronunţată, în sensul că incidenţa în cauză a ipotezei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 excludea analiza caracterului abuziv al cauzei de risc valutar.
În concluzie, acţiunea reclamantei a fost examinată în limitele stabilite prin motivele de apel, astfel că nu se poate reţine, din această perspectivă, încălcarea regulilor de procedură sesizate.
Un alt motiv de recurs vizează lipsa motivării hotărârii în ceea ce priveşte principiul nominalismului şi aplicarea acestuia în speţă.
În argumentare, recurenta a susţinut astfel că instanţa de apel nu a analizat şi evaluat principiul nominalismului în clauza de risc valutar şi nici cele două condiţii impuse de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
A mai susţinut că aceeaşi instanţă nu a motivat raţionamentul pentru care a înlăturat considerentele primei instanţe care a reţinut inaplicabilitatea acestui principiu în cauză şi nici nu a analizat cauza sub toate aspectele.
Criticile recurentei sunt nefondate.
Cu privire la prima critică sesizată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, constatând întemeiate criticile intimatei, apelantă în etapa procesuală anterioară, privind principiul nominalismului şi apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a tras concluzia că prevederea contractuală nu mai poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.
În acest sens, în prezentarea raţionamentului său juridic care a condus spre soluţia dată, curtea de apel, pornind de la analiza textului de lege ce consacră principiul nominalismului monetar, a prezentat argumentat motivele pentru care acesta se aplică şi contractului de împrumut acordat în valută, cum este cazul în speţă şi pentru care acesta se reflectă în clauza de risc valutar, oferind o motivare de substanţă în acest sens.
Examinarea deciziei atacate relevă că instanţa de apel a argumentat incidenţa celor două condiţii legale a căror întrunire a determinat înlăturarea clauzei deduse judecăţii de la analiza caracterului abuziv şi a prezentat motivele pentru care a înlăturat raţionamentul primei instanţe.
Următoarele chestiuni criticate, integrate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita aplicare, în calea de atac devolutivă, a normelor de drept material pe baza cărora instanţa de apel şi-a fundamentat decizia, precum şi a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Un prim aspect s-a referit la interpretarea greşită a art. 1.578 C. civ. din perspectiva neaplicării principiului nominalismului monetar în contractul de împrumut încheiat cu intimata, întemeiat pe faptul că prevederile legale reglementează numai ipoteza contractelor de împrumut încheiate în moneda naţională, nu şi în cea străină, cum este cazul de faţă.
Această critică este nefondată, interpretarea instanţei de apel fiind cea corectă.
Astfel, contractul de credit ipotecar a fost încheiat la 08.02.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de Legea nr. 193/2000.
În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. din 1864, privind împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.
Conform dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, "Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".
Din interpretarea acestui text legal rezultă că un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi moneda respectivă pe piaţa valutară.
Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste prevederi legale devin aplicabile şi în privinţa contractelor încheiate între consumatori şi un profesionişti.
Totodată, norma legală enunţată nu vizează, în mod necesar, numai moneda naţională, întrucât, în lipsa unei distincţii, în funcţie de moneda în care s-a acordat împrumutul, norma menţionată se aplică prin analogie şi în cadrul contractelor de credit încheiate în monedă străină, asemenea contractelor de credit încheiate în monedă naţională.
În acest sens sunt şi considerentele deciziei nr. 62/2017 pronunţate de Curtea Constituţională, general obligatorii în acord cu prevederile art. 147 din Constituţie, prin care s-a reţinut că regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din C. civ. din 1865, respectiv în art. 2.158 alin. (1) teza a II-a din noul C. civ., care consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce, în doctrină, a fost numit principiul nominalismului. De asemenea s-a constatat că această dispoziţie legală are caracter supletiv, astfel că părţile, prin acordul lor de voinţă manifestat în acest sens, au posibilitatea să deroge de la acest principiu. În paragraful nr. 38 al aceleiaşi decizii s-a stabilit că, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, iar clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede, comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Totodată, s-a statuat că în cazul în care contractul nu cuprinde clauze derogatorii de la aceste principiu, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1.578 din C. civ. din 1864.
Pornind de la considerentele expuse şi analizând clauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că aceasta reflectă principiul nominalismului monetar, întrucât, faţă de natura contractului de împrumut şi de modul de redactare a clauzei, obligaţia de a restitui împrumutul în aceeaşi monedă, aşa cum este aceasta reglementată de art. 1.578 C. civ., a fost preluată în contractul încheiat, deşi, în temeiul caracterului supletiv al normei, părţile ar fi putut deroga de la aceasta.
Pe cale de consecinţă, în mod judicios, instanţa de apel a reţinut că principiul nominalismului monetar este incident şi în cazul contractelor de credit încheiate între profesionişti şi consumatori în monedă străină guvernate de legea română şi, pe cale de consecinţă, în lipsa unei clauze derogatorii, şi în contractul încheiat între părţi.
Un alt set de critici invocate de recurentă se referă la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de acest text de lege pentru ipoteza de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzei.
Sub acest aspect, Înalta Curte notează că Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind preluată în legislaţia naţională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
De aceea, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare a acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.
Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive şi impunând, în temeiul principiului aplicării uniforme şi al celui al egalităţii, ca o noţiune din dreptul comunitar să primească pe întreg teritoriul Uniunii Europene "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (cauza C-279/12 Fish Legal şi Shirlay, pct. 42).
Altfel spus, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa acestei curţi.
Asupra art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în exercitarea competenţei potrivit art. 267 din T.F.U.E., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că acesta instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, pct. 26).
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE a fost justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între drepturile şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, pct. 28 şi cauza C-51/17 OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).
Prin hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, care, pentru considerentele expuse mai sus, se impun în prezenta cauză, chiar dacă aceasta a survenit ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, potrivit celui de-al treisprezecelea considerent al acesteia, şi normele supletive, întrucât textul enunţat nu face distincţie între, pe de o parte, prevederile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).
Totodată, a statuat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directiva indicată, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărâre).
Prin urmare, aria de excludere din domeniul de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, vizează nu doar clauzele care reflectă prevederile imperative ale legislaţiei naţionale, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.
În speţă, aşa cum s-a reţinut anterior, clauzele contractuale al căror caracter abuziv se solicită a se constata reflectă prevederile art. 1578 alin. (4) C. civ. care consacră principiul nominalismului monetar şi care reprezintă o dispoziţie de drept intern de natură supletivă.
În aceste condiţii, verificând condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prin prisma interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sub acest aspect, enunţate mai sus, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a reţinut întrunirea lor şi a stabilit că prevederea contractuală dedusă judecăţii este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, câtă vreme, aşa cum s-a reţinut anterior, clauza de risc valutar reflectă o dispoziţie supletivă din dreptul intern, art. 1578 alin. (4) C. civ., de la care părţile nu au derogat.
Aşa fiind, critica recurentei este nefondată, decizia instanţei de apel demonstrând aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
Nici argumentele autoarei căii de atac privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a hotărârilor reţinute la soluţionarea căii de atac devolutive nu pot fi reţinute, atât timp cât acestea, aşa cum rezultă din considerentele expuse mai sus, au fost transpuse în cauza dedusă judecăţii în acord cu interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Pe cale de consecinţă, criticile recurentei se cuvine a fi înlăturate.
Cu privire la celelalte critici formulate de recurentă prin memoriul său de recurs, Înalta Curte constată că acestea vizează analiza condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale, analiză care, aşa cum s-a arătat anterior, s-ar fi putut realiza numai în condiţiile în care nu s-ar fi stabilit că aceasta nu intră în domeniul de aplicare a directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.
Or, cum asupra acestei de urmă chestiuni, s-a reţinut legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel în sensul incidenţei ipotezei de excludere prevăzut de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/200, Înalta Curte reţine că verificarea acestor critici nu mai poate fi efectuată.
Prin urmare, constatând că nici argumentele recurentei subsumate ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 375/08.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.