Mandate for housing construction: characterization of obligation as result rather than diligence and valuation of loss of use damages

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06.07.2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1, prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar, Consiliul Judeţean Ilfov, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, Judeţul Ilfov, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. Enel Energie Distribuţie Muntenia S.A., S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A. şi S.C. Comcontractor S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 105.000 Euro, 3.000 Euro/lună despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc în luna martie 2011 în care imobilul nu a putut fi utilizat, precum şi la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ulterior datei notificării la conciliere, având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare, urmând ca acest cuantum să fie stabilit la momentul efectivei predări prin înmulţirea lunilor care vor trece de la 11.03.2011 până la predare şi suma de 3.500 euro, adică echivalentul a 14.700 RON. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

La data de 13.02.2012, reclamantul A. a depus o cerere prin care a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale având ca temei de drept art. 998-999 C. civ. de la 1864 şi, în subsidiar, pe principiul răspunderii contractuale. A invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ, în principal răspundere civilă delictuală şi, doar în subsidiar, răspundere civilă contractuală numai în situaţia în care se va respinge primul capăt de cerere.

Prin încheierea din 22.02.2012, s-a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtelor Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari, s-a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al sectorului 1, Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1, Oraşului Voluntari, Consiliului Local Voluntari, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.A.

La data de 17.01.2014, pârâtele Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva pârâtei Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca, în cazul în care instanţa va obliga pârâtele la plata către reclamantul A. de daune-interese din 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum de 343.542,5 Euro, reprezentând echivalentul a 167,5 euro/zi de întârziere, Consiliul General al Municipiului Bucureşti să fie obligat la suportarea acestor cheltuieli.

Prin încheierea din 22.02.2014, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Judeţului Ilfov, iar ulterior, la 16.05.2014, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Judeţean Ilfov, fiind unite cu fondul excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive şi active şi calificată excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1053 din 03.03.2015, astfel cum a fost îndreptată, Tribunalul Bucureşti a respins excepţiile invocate, a admis acţiunea reclamantului, obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 68.649 Euro, în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul stabilit conform expertizei, pentru perioada martie 2008 - octombrie 2014, precum şi la plata sumei de 858 Euro lunar, în RON, reprezentând chirie lunară medie, începând cu luna noiembrie 2014 până la predarea efectivă a locuinţei la cheie. Totodată, a obligat aceleaşi pârâte la plata sumei de 14.683,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Tribunalul a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii faţă de pârâtele Sector 1 Bucureşti, Consiliul Local Sector 1, S.C. Comcontractor S.R.L. şi S.C. D. S.A. şi, în consecinţă, a respins şi cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză au declarat apel pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE, ORAŞUL VOLUNTARI prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, ENEL ENERGIE DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., B. S.A. ŞI C. S.R.L.

Pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a criticat sentinţa pentru nemotivare şi pentru greşita reţinere a situaţiei de fapt.

Prin decizia civilă nr. 112 din 22 ianuarie 2018, Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a hotărât următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii apelului incident formulat de pârâtul JUDEŢUL ILFOV, respingând în consecinţă apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28.02.2014;

- a admis excepţia lipsei de interes a apelului principal formulat de apelantul-pârât MUNICIPIUL BUCUREŞTI împotriva încheierii de şedinţă din 28.02.2014, respingând apelul ca lipsit de interes;

- a admis apelurile principale formulate împotriva încheierii de şedinţă din 16.05.2014 şi a sentinţei civile nr. 1053 din 03.03.2015 de pârâţii S.C. E. S.A. (fostă B.) şi S.C. C. S.R.L., MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE, ORAŞUL VOLUNTARI, CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI VOLUNTARI, AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, S.C. E-DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. (fostă S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A.), MUNICIPIUL BUCUREŞTI;

- a schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din 16.05.2014 şi sentinţa civilă nr. 1053 din 03.03.2015, în sensul că:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în ce priveşte capătul de cerere, astfel cum a fost precizat şi completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenţia MM1909 din 06.05.2014 şi a respins acest capăt ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte capătul de cerere, astfel cum a fost precizat şi completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004 şi a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris;

- a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată;

- a menţinut, în rest, dispoziţiile încheierii apelate;

- a menţinut sentinţa apelată în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată faţă de pârâtele Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Comcontractor S.R.L. şi D. S.A. şi în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimatul-reclamant A., solicitând casarea tuturor încheierilor de şedinţă şi a celor de respingere a cererilor de recuzare; casarea deciziei de apel, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea apelurilor declarate în cauză cu menţinerea sentinţei de fond; să se ia act de renunţarea la dreptul dedus judecăţii faţă de pârâtele C. S.R.L şi E. S.A. şi, în consecinţă menţinerea încheierii din data de 16.05.2014, pronunţată de instanţa de fond ca urmare a lipsei de obiect a apelului acestor pârâte; în subsidiar, a solicitat ca în măsura în care nu se va reţine răspunderea civilă delictuală, să se reţină răspunderea civilă contractuală a pârâtei ANL, cu consecinţa obligării acesteia la plata daunelor pentru lipsa de folosinţă a locuinţei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 06.07.2018, sub nr. x/2018.

Prin Decizia nr. 5143 din 29.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 112 din 22 ianuarie 2018, a casat în parte decizia recurată, în ceea ce priveşte soluţia privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în răspunderea civilă contractuală întemeiată pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel şi a menţinut, în rest, dispoziţiile deciziei recurate.

Instanţa de recurs a reţinut nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta ANL.

Având în vedere că acesta a fost singurul motiv reţinut pentru admiterea recursului, s-a dispus ca, în rejudecare, cadrul procesual să fie restrâns, în sensul ca părţi să rămână reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe; de asemenea, rejudecarea vizează doar capătul de cerere referitor la răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, urmare a aprecierii în recurs a nelegalităţii soluţiei asupra prescripţiei date de instanţa de apel acestui capăt de cerere.

De asemenea, au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei recurate, criticile reclamantului cu privire la acestea fiind apreciate ca nefondate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, spre rejudecare, la 09 mai 2019, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1470 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 1053 din 03.03.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul respingerii capătului de cerere, astfel cum a fost completat şi precizat, întemeiat pe răspunderea contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004, ca neîntemeiat.

Împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019, dar şi a încheierilor premergătoare din 14 mai 2019 şi 17 iulie 2019, a declarat recurs reclamantul A., solicitând, în principal, în baza art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, deoarece nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; în subsidiar, în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea antrenării răspunderii civile contractuale a ANL pentru lipsirea reclamantului de folosinţa locuinţei şi obligarea ANL la plata despăgubirilor pe acest temei.

Prin decizia civilă nr. 95/21.01.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018. A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 17 iulie 2019 în dosarul nr. x/2018. A fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019, decizia recurată a fost casată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a calificat greşit obligaţiile A.N.L. ca fiind de diligenţă, iar nu de rezultat. Prin urmare, pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat HC0369 din 14.05.2004, încheiat cu reclamantul, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Totodată, instanţa supremă a reţinut că în cauză contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Instanţa de recurs a constatat că interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor A.N.L., ignoră caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare). Această interpretare greşită a naturii obligaţiilor A.N.L. a avut drept consecinţă o analiză eronată şi incompletă a condiţiilor răspunderii civile contractuale, specifică unei obligaţii de diligenţă, iar nu unor obligaţii de rezultat, aşa cum s-ar fi impus.

Prin decizia de casare s-a reţinut, de asemenea, şi faptul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1084 din C. civ. de la 1864, pretinzând reclamantului să facă proba posibilităţii reale şi efective de a ceda contra cost folosinţa imobilului pe toată perioada în litigiu.

Contrar concluziei instanţei de apel, Înalta Curte a reţinut că recurentul-reclamant a fost lipsit de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinţei locuinţei. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuinţa nu a fost finalizată şi nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală şi efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

Nu în ultimul rând, s-a remarcat că, deşi instanţa de apel recunoaşte că lipsa de folosinţă a locuinţei este consecinţa şi a lipsei utilităţilor şi străzilor din cartier, a considerat în mod greşit că pârâta A.N.L. nu avea nicio obligaţie sub acest aspect.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze condiţiile răspunderii civile contractuale, în acord cu problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, pe baza examinării efective a probelor necesare şi utile soluţionării cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.03.2021, sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 868 din 19 mai 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă A.N.L. în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte tipul de răspundere aplicabil A.N.L. în relaţia cu reclamantul, se constată că, prin decizia civilă nr. 5143/29.11.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit, cu putere de lucru judecat că răspunderea A.N.L. este întemeiată pe contractul de mandat x/06.05.2004, acţiunea reclamantului fiind astfel, întemeiată, pe răspundere civilă contractuală.

Totodată, instanţa de apel a arătat că potrivit considerentelor deciziei civile nr. 95/21.01.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, obligaţia asumată de către A.N.L. în calitate de mandatar este una de rezultat, iar nu de diligenţă, precum şi faptul că obligaţiile asumate de către apelantă, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe două componente: de construire propriu zisă a locuinţelor şi de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

De asemenea, Curtea a reţinut că raportat la îndeplinirea condiţiilor privind răspunderea civilă contractuală, prin aceeaşi decizie de casare, s-a statuat asupra îndeplinirii în sarcina apelantei atât a faptei ilicite, cât şi asupra vinovăţiei exclusive a acesteia, din atitudinea acesteia de pasivitate, care l-a lipsit pe reclamant de exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, fiind conturată şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Astfel, Curtea a arătat că instanţa supremă a reţinut, evocând prevederile art. 1200 pct. 4, ale art. 1201 şi ale art. 1202 din C. civ. de la 1864, faptul că nicio susţinere şi nicio dovadă nu mai pot fi primite peste cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu atât mai puţin din partea pârâtei A.N.L., parte în sus-menţionata decizie, care îi este opozabilă şi pe care este obligată să o respecte şi să o aducă la îndeplinire

Mai reţine instanţa de apel că din examinarea considerentelor deciziei civile nr. 5197/25.04.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011, instanţa supremă a reţinut că se impun cu forţa şi evidenţa puterii de lucru judecat toate elementele răspunderii civile, instanţa de contencios administrativ stabilind fără echivoc că A.N.L. a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat în mod nejustificat de prerogativele legale şi convenţionale de care dispunea pentru a se realiza ansamblul de locuinţe (ceea ce conturează fapta ilicită şi vinovăţia) şi că prin această pasivitate l-a lipsit pe reclamant de prerogativele dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte prejudiciul, Curtea a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, acesta este reprezentat de imposibilitatea folosirii imobilului contractat de către reclamant. Faţă de aspectele reţinute cu putere de lucru judecat în deciziile sus-menţionate, lipsa de folosinţă este imputabilă pârâtei ANL. Potrivit raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, prejudiciul a fost evaluat la suma de 68.649 euro pentru perioada martie 2008- octombrie 2014, respectiv la valoarea de 858 euro lunar, reprezentând chirie lunară medie, suma urmând a fi plătită până la predarea efectivă, la cheie, a locuinţei. Reclamantul a solicitat, în temeiul art. 14 din convenţie, repararea prejudiciului material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă, respectiv beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

De asemenea, raportat la susţinerile apelantei privind îmbogăţirea fără justă cauză a intimatului reclamant, Curtea a constatat că nu are incidenţă asupra existenţei sau evaluării prejudiciului solicitat în prezenta cauză ca urmare a lipsei continue de folosinţă a imobilului existenţa altor litigii între părţile din prezenta cauză, în ipotezele prevăzute de art. 244 C. proc. civ., părţile având posibilitatea de a solicita suspendarea cauzei. Sub alt aspect, faţă de statuările instanţei supreme în deciziile sus menţionate,Curtea a constatat că apelanta nu a făcut dovada recepţiei finale a imobilului, respectiv a finalizării utilităţilor, în condiţiile în care această probă îi incumbă în condiţiile art. 1169 C. civ.

În ceea ce priveşte prejudiciul viitor, Curtea a reţinut că apelanta ANL nu are critici asupra acestui aspect.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând în principal, admiterea căii de atac formulate şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată şi în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-pârâtă a solicitat şi suspendarea executării deciziei civile nr. 868 din 19 mai 2021, conform prevederilor art. 300 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. din 1865.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu prezintă propria motivare, ci reia considerentele deciziei nr. 95/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încălcând astfel art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a efectuat o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a aplicării normelor de drept incidente.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine, în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a atribuit ANL o obligaţie de rezultat, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză.

Totodată, recurenta susţine că prin art. 1 al contractului de mandat se conferă ANL atribuţii de reprezentare a beneficiarilor în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire, sens în care noţiunea de urmărire presupune acţiuni de diligenţă şi nu de rezultat.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante.

Recurenta susţine şi critici cu privire la prejudiciul viitor, arătând că hotărârea recurată este dată fără temei legal deoarece doctrina a statuat că certitudinea prejudiciului este fundamentală. De asemenea arată că deşi instanţa de apel a reţinut ca ANL nu a formulat critici sub acest aspect, acestea existau în cuprinsul motivelor de apel.

Recurenta, în continuare, menţionează mai multe decizii din cauze similare, redând pasaje din considerentele acestora cu privire la inexistenţa unui prejudiciu pentru viitor în sarcina ANL, concluzionând că prejudiciul este cert dacă existenţa sa este sigură.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, excepţia nulităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a amânat judecarea cauzei la 3 noiembrie 2021 pentru a se soluţiona cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de recurenta-pârâtă.

Prin încheierea din 16 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de recurenta-pârâtă privind reexaminarea taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea de şedinţă din 29 septembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare formulată de Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru neplata cauţiunii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Înalta Curte constată că din cererea de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii.

Din dispoziţiile legale menţionate, rezultă că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii, şi anume, lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că aceasta satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei.

Decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente sunt prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar pe de o parte, la decizia de casare şi susţinerile părţilor, iar pe de altă parte la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de apel a structurat susţinerile părţilor şi îndrumările deciziei de casare în funcţie de efectele produse de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel pe aspectul interpretării eronate a actului juridic dedus judecăţii, atribuindu-se în mod greşit acesteia o obligaţie de rezultat, având în vedere că prin art. 1 al contractului de mandat se conferă ANL atribuţii de reprezentare a beneficiarilor în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire, sens în care noţiunea de urmărire presupune acţiuni de diligenţă şi nu de rezultat.

Totodată, recurenta invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, critici care sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea greşită de către instanţa de apel a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii şi înţelesului acestuia şi încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Argumentele prin care se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că obligaţiile în sarcina ANL sunt de diligenţă şi nu de rezultat, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, nu justifică admiterea căii de atac formulate.

Instanţa supremă reţine că prin decizia nr. 95/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această chestiune a fost dezlegată în mod definitiv şi a intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de recurs reţinând prin cea de-a doua decizie de casare că obligaţia asumată de către A.N.L. în calitate de mandatar este una de rezultat, iar nu de diligenţă, precum şi faptul că obligaţiile asumate de către ANL, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe două componente: de construire propriu zisă a locuinţelor şi de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire. Totodată, prin decizia civilă nr. 95/21.01.2020 s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că reclamantul a fost lipsit de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinţei locuinţei. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuinţa nu a fost finalizată şi nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit.

Instanţa supremă constată că, faţă de faptul că nu s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă şi-ar fi îndeplinit obligaţia de finalizare a locuinţei, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilităţi, subzistă obligaţia de predare a bunului în sarcina recurentei-pârâte şi că prejudiciul pretins de intimatul-reclamant este unul actual, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Nerespectarea obligaţiei recurentei-pârâte de predare a locuinţei este o faptă ilicită prejudiciabilă cu caracter continuu care a provocat un prejudiciu care se produce în acelaşi mod, astfel încât acesta are dreptul de a solicita despăgubiri, fiind lipsit de prerogativele conferite de dreptul de proprietate.

Înalta Curte va înlătura şi criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susţine că recurenta-pârâtă nu are obligaţia de a realiza utilităţile imobilului în discuţie, deoarece în scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire şi Convenţia MM nr. 1909 din 6 mai 2004, convenţii ce sunt indisolubil legate între ele, completându-se unele cu altele.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, recurenta-pârâtă era ţinută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. din 1864.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

Actele juridice deduse judecăţii au fost corect interpretate, ţinându-se seama de intenţia părţilor şi de conţinutul clauzelor contractuale din care rezultă modalitatea de estimare a prejudiciului.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la probatoriul administrat în cauză cu referire la înscrisurile depuse reprezentând diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale, reprezintă aspecte de netemeinicie, a căror analiză excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs.

Nu pot fi reţinute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă aduce critici cu privire la prejudiciul viitor, acestea fiind invocate omisso medio, nefăcând obiectul susţinerilor părţilor sau ale verificărilor realizate de instanţa de apel.

Întrucât aceste critici nu au fost supuse dezbaterilor şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, acestea nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională Pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 868 din 19 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 868 din 19 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.