Construction supply contract damages claim rejected as estimates non-binding; appeal upheld dismissal and costs award

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului supus judecăţii, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator CII B., a solicitat obligarea pârâtei C. Sevilia Sucursala Bucureşti la plata sumei de 1.156.757 RON, reprezentând prejudiciul efectiv cauzat reclamantei, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul nr. x_5R13/11.02.2014 încheiat de părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1417/23.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator CII B., în contradictoriu cu pârâta C. Sevilia Sucursala Bucureşti, ca neîntemeiată; s-a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtei suma de 19.678,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator CII B..

Prin decizia civilă nr. 17A/2020 din 15 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L., prin lichidator CII B., împotriva sentinţei civile nr. 1417/23.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimata C. S.A. Sevilia Sucursala Bucureşti, ca nefondat.

La 15 iunie 2020, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator CII B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 17A/2020 din 15 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel şi obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta arată că analiza instanţei de apel s-a raportat la două elemente ale răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită şi prejudiciu.

În privinţa faptei ilicite, recurenta-reclamantă susţine că soluţia pronunţată este întemeiată pe motive contradictorii sau străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., fiind totodată şi rezultatul unei interpretării şi aplicări greşite a normelor de drept material referitoare la forţa obligatorie a contractului (1.270 C. civ.), a normelor care reglementează contractul de furnizare (art. 1766 - 1771 C. civ.) şi a normelor generale de interpretare a contractului (1.266 C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la critica potrivit căreia soluţia instanţei de apel referitoare la inexistenţa faptei ilicite este întemeiată pe motive contradictorii sau străine de natura pricinii, recurenta consideră că argumentele reţinute de instanţă în susţinerea faptului că intimata nu era obligată să preia întrega cantitate de betoane sunt, pe de o parte, contradictorii cu natura şi obiectul contractului încheiat între părţi aşa cum a fost stabilit chiar de către instanţă, iar pe de altă parte sunt străine de natura cauzei, privind pretinse neexecutări ale contractului de antrepriză, nexecutări care nu îi sunt opozabile.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în aprecierea inexistenţei faptei ilicite, recurenta susţine că, deşi în hotărârea atacată se reţine în mod expres că între părţi s-a încheiat un contract de furnizare, contract numit, în condiţiile noului C. civ., reglementat de art. 1766 - 1771, instanţa ajunge, în privinţa efectelor unui astfel de contract, la concluzii în totală disonanţă cu textele legale amintite.

Având în vedere art. 1766 din C. civ. şi art. 1711 din acelaşi cod, recurenta consideră că ne aflăm în prezenţa unui contract, prin excelenţă sinalagmatic, întrucât obligaţiile pe care un astfel de contract de furnizare le naşte sunt reciproce şi interdependente (astfel cum prevede art. 1171 din C. civ.).

Or, graţie acestei naturi sinalagmatice a contractului, recurenta susţine că sunt eronate afirmaţiile instanţei de apel, potrivit cărora numai societatea reclamantă şi-a asumat obligaţia de a livra cantitatea maximă de materiale, neexistând o obligaţie corelativă reciprocă de preluare în sarcina intimatei.

Instanţa de apel nu menţionează niciun fel de criteriu obiectiv pe baza căruia să se poată determina cantitatea de materiale ce ar fi trebuit să fie preluată de către intimată (admiţând prin absurd că faptul cunoaşterii porţiunii de drum de 31 km şi precizarea acestuia în contract nu reprezintă un atare criteriu) ceea ce echivalează, în opinia recurentei, cu asumarea unei obligaţii sub o condiţie suspensivă pur potestativă din partea intimatei-pârâte.

Astfel, în ciuda executării obligaţiilor recurentei de a organiza şantierul, de a angaja oameni, de cumpăra sau închiria maşini, utilaje, materii prime, materiale etc., intimata-pârâtă ar fi putut să nu comande niciun metru cub de beton pe motivul că nu are necesităţi, fără să justifice în vreun fel inexistenţa obiectivă a acestora.

Recurenta apreciază că o astfel concluzie, dedusă din interpretarea clauzelor contractuale, în vădită contradicţie cu natura de contract sinalagmatic a acestuia, reprezintă şi o încălcare a dispoziţiilor art. 1266 din C. civ. potrivit căruia contractele se interpretează în acord cu voinţa concordată a părţilor, iar în determinarea sa se va ţine seama de scopul contractului, care în speţă constă în reabilitarea a 31 de km de drum naţional cu betonul pe care ar fi trebuit să îl livreze.

De asemenea, consideră că a fost încălcată regula de interpretare prevăzută de art. 1278 alin. (3) din C. civ., întrucât acceptarea punctului de vedere al instanţei de apel conduce, în mod necesar, la concluzia că niciuna din clauzele contractuale care instituie vreo obligaţie în seama intimatei nu ar produce nici un efect.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta-reclamantă susţine că soluţia pronunţată este întemeiată pe motive contradictorii sau străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., fiind totodată rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a normelor de drept material referitoare la răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.) şi repararea prejudiciului (art. 1381, art. 1385, art. 1386 din C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta arată că, din momentul în care s-a stabilit faptul că a făcut cheltuieli pentru executarea contractului, chestiune necontestată şi reţinută de ambele instanţe de fond, concluzia instanţei de apel conform căreia aceste cheltuieli nu ar putea fi considerate un prejudiciu, în condiţiile unei neexecutări a contractului din partea intimatei este în totală contradicţie cu situaţia premisă.

Pe de altă parte, aşa cum corect au reţinut ambele instanţe de fond, organizarea şantierului din judeţul Bihor, asigurarea utilajelor necesare producţiei de beton şi a forţei de muncă aferente, asigurarea serviciilor de transport pentru procurarea materialelor de construcţie necesare etc. s-a făcut pentru executarea contractului de furnizare, ceea ce conduce, în mod necesar la concluzia că toate cheltuielile aferente acestor activităţi au fost făcute pentru executarea contractului cu intimata.

Or, într-o astfel de situaţie, consideră că afirmaţiile instanţei privind caracterul cert al prejudiciului, adică a existenţei sale neîndoielnice, în condiţiile în care există fapta ilicită a intimatei, nu poate fi primită, fiind în contradicţie logică cu situaţia de fapt reţinută de către instanţă.

În ceea ce priveşte faptul că nu s-ar putea determina întinderea prejudiciului, recurenta susţine că argumentele instanţei de apel sunt neclare, încercându-se crearea unei confuzii între caracterul cert al prejudiciului şi valoarea acestuia stabilită de expertiză.

Consideră recurenta că toate afirmaţiile instanţei făcute cu privire la pretinsa imposibilitate a stabilirii exacte a valorii prejudiciului, dincolo de faptul că sunt neîntemeiate, au fost făcute cu unicul scop de a întări soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, întemeiată deja pe toate celelalte considerente, neavând prin ele însele nicio valoare juridică. Aşadar, recurenta apreciază că se impune casarea hotărârii instanţei de apel în vederea reanalizării probatoriilor din această perspectivă.

Recurenta-reclamantă susţine şi încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la răspunderea contractuală şi obligaţia debitorului obligaţiei neexecutate culpabil de repararea prejudiciului.

În considerarea dispoziţiilor art. 1350 din C. civ., recurenta arată că, din moment ce intimata nu a preluat întreaga cantitate de materiale de construcţii, aşa cum se obligase prin contractul de furnizare, din motive nejustificate contractual, ne aflăm în prezenţa unei fapte ilicite care îi dă dreptul să solicite repararea prejudiciului produs prin această neexecutare a obligaţiilor asumate de intimată.

Recurenta consideră că prejudiciul constă tocmai în cheltuielile generate de executarea obligaţiei de furnizare şi livrare a materialelor comandate de intimată şi el trebuie să fie acoperit de intimată ca urmare a aplicării dispoziţiilor legale incidente (art. 1.381, art. 1.385 şi art. 1.386 C. civ.). Prejudiciul suferit de recurentă este cert, a fost individualizat şi dovedit, fiind în mod categoric consecinţa directă a neexecutării corespunzătoare a obligaţiei de către intimată.

În acest context, recurenta apreciază eronată concluzia instanţei de apel în sensul că "nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, astfel că suma pretinsă în cauză nu poate fi reţinută în sarcina intimatei-pârâte ca obiect al vreunei obligaţii de despăgubire în temeiul art. 1.350 C. civ..", fiind aplicate greşit normele de drept material care reglementează răspunderea civila contractuală (art. 1.350 C. civ.) şi conduce la reţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 27 august 2020, în termen legal, intimata-pârâtă C. S.A. Sevilia Sucursala Bucureşti, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului şi pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 22 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului, precum şi a apărărilor invocate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 februarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar recurenta a înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acelei încheieri şi a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

În speţă, criticile recurentei cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la inexistenţa faptei ilicite din perspectiva prezenţei unor motive contradictorii şi a unor motive străine de natura cauzei, vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Nu poate fi primită susţinerea unei contradicţii între argumentele reţinute de instanţă în motivarea faptului că intimata nu era obligată să preia întrega cantitate de betoane şi argumentele reţinute cu privire la natura şi obiectul contractului încheiat între părţi, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la interpretarea termenilor convenţiei, potrivit normelor legale incidente cauzei şi, urmare acestui raţionament, a ajuns la soluţia pronunţată.

Astfel, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei criticate, nu există o faptă ilicită de natură contractuală în baza căreia să fie atrasă răspunderea pârâtei, întrucât aceasta nu şi-a asumat obligaţia de a comanda întreaga cantitate de material prevăzută în anexa 1 a contractului privind furnizarea de materiale de construcţii nr. x/11.02.2014, această statuare fiind în acord cu prevederile convenţiei.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei privitoare la motivarea contradictorie, întrucât aceasta presupune invocarea unor contradicţii de raţionamente, care nu se regăseşte în speţă, neexistând, totodată, nicio contradictorialitate între considerente şi dispozitiv.

Instanţa de apel a interpretat termenii convenţiei potrivit legii, după voinţa concordantă a părţilor, dând fiecărei clauze înţelesul care rezultă din ansamblul contractului, neexistând în analiza efectuată numai motive străine de natura cauzei, astfel cum impun dispoziţiile legale pentru a se constata incidenţa ipotezei normative prevăzute de motivul de casare invocat.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, condiţia pentru angajarea răspunderii contractuale, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite criticile recurentei, prin care se invocă existenţa unor motive contradictorii sau a unora străine de natura cauzei.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a făcut cheltuieli pentru executarea contractului, chestiune necontestată şi reţinută de ambele instanţe devolutive, s-a reţinut că aceste cheltuieli au fost făcute tocmai pentru îndeplinirea obligaţiei asumate, respectiv aceea de a furniza materialele de construcţii enumerate în Anexa 1 a contractului, însă doar în baza comenzilor emise de către antreprenor şi, prin urmare, îndeplinirea unei obligaţii contractuale nu poate constitui temei al invocării caracterului cert al prejudiciului solicitat.

Criticile recurentei referitoare la întinderea prejudiciului, prin care se susţine că argumentele instanţei de apel sunt neclare, încercându-se crearea unei confuzii între caracterul cert al prejudiciului şi valoarea acestuia stabilită de expertiză, privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, astfel încât în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aşadar, solicitarea recurentei de casare a hotărârii instanţei de apel în vederea reanalizării probatoriilor din această perspectivă nu poate fi primită.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea şi nici existenţa unor motive străine de natura cauzei, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului îl reprezintă acţiunea în răspundere contractuală având la bază contractul privind furnizarea de materiale de construcţii nr. x/11.02.2014, încheiat între recurenta-reclamantă D. S.R.L., în calitate de "furnizor de material", pe de o parte şi intimata-pârâtă C. S.A. Sevilia Sucursala Bucureşti, în calitate de "antreprenor general", pe de cealaltă parte, având ca obiect, potrivit art. 3 din contract, furnizarea, respectiv vânzarea materialului specificat în anexa 1 a contractului de către furnizor, în conformitate cu graficul de livrare sau la orice alte date indicare de antreprenor în comenzile sale şi cumpărarea de către antreprenor a acestui material.

Se reţine că divergenţele între părţi vizează modalitatea de interpretare a clauzelor privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale, reclamanta susţinând că exista obligaţia pârâtei de a cumpăra întreaga cantitate de material specificată în anexele contractului, de cealaltă parte, pârâta arătând că nu s-a obligat să cumpere întreaga cantitate de material indicată în anexele contractului, ci numai acele cantităţi necesare lucrărilor, pe măsura efectuării lor.

Potrivit răspunderii civile contractuale, art. 1350 alin. (1) C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Conform alin. (2), atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

De asemenea, potrivit art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

Răspunderea civilă contractuală rezultă, aşadar, din nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract, prejudiciul fiind consecinţa neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţii lor asumate de către debitor.

Condiţiile acordării de despăgubiri în temeiul răspunderii civile contractuale, necesar a fi întrunite cumulativ, sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia debitorului.

Sub aspectul raportului de cauzalitate, pentru angajarea răspunderii civile contractuale condiţia este îndeplinită când există o legătură directă şi necesară între neexecutarea obligaţiei contractuale şi prejudiciul pretins de creditor, conform art. 1530 C. civ.

În speţă, recurenta - pârâtă a pretins că cele reţinute prin decizia atacată sunt în contradicţie cu natura sinalagmatică a contractului dedus judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1171 C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

Subliniem faptul că un contract sinalagmatic este întotdeauna cu titlu oneros, întrucât fiecare dintre părţi este obligată să dea sau să facă ceva, fiecare dintre ele primind în schimbul avantajului pe care îl oferă o contraprestaţie care, obiectiv sau subiectiv, este echivalentă.

Potrivit dispoziţiilor alin. (1) art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. Conform alin. (2), la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. De asemenea, conform art. 1267 C. civ., clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Contractul privind furnizarea de materiale de construcţii nr. x, încheiat de cele două societăţi la 11 februarie 2014, este un contract cu caracter sinalagmatic, care a generat drepturi şi obligaţii reciproce, interdependente între părţi.

Scopul încheierii contractului dintre părţi, necontestat de acestea, a constat în furnizarea, respectiv achiziţionarea de materiale de construcţii necesare derulării contractului de reabilitare a DN 76 pe o porţiune de 31 de km.

Astfel, corelativ obligaţiei asumate de recurenta - reclamantă, de a furniza intimatei - pârâte materiale de construcţii necesare executării contractului de reabilitare a DN 76, în cadrul căruia intimata avea calitatea de antreprenor general, pârâta avea obligaţia de achiziţionare a acestor materiale de construcţii, ambele instanţe de fond reţinând, prin aplicarea regulilor de interpretare mai - sus amintite, că prevederile contractuale nu susţin teza reclamantei privind existenţei obligaţiei pârâtei de a cumpăra întreaga cantitate de material specificată în Anexa 1, aceasta fiind una estimativă, astfel încât nu se poate reţine în sarcina acesteia săvârşirea vreunei fapte ilicite de natură contractuală, respectiv neexecutarea obligaţiei contractuale invocate în speţă.

Articolul 5.1 din Contract (Durata contractului), care prevedea că perioada contractuală se încheie în momentul în care "întreaga cantitate de material specificată în Anexa 1 a fost livrată pe şantier", a fost modificat prin Anexa 2, în sensul că acest contract este încheiat "pentru perioada cuprinsă între data semnării şi cel târziu data de 10.10.2015", iar art. 6.1, care prevedea că furnizarea materialelor de construcţii se va realiza "în conformitate cu graficul de livrare şi/sau cu comenzile depuse la furnizor de către antreprenorul general", a fost completat prin aceeaşi anexă cu menţiunea că antreprenorul general va transmite furnizorului de material un grafic de livrări actualizat la începutul fiecărei săptămâni.

Critica recurentei prin care, în legătură cu cantitatea de materiale ce ar fi trebuit să fie preluată de către intimată, se invocă asumarea unei obligaţii sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea acesteia, nu este fondată.

Astfel, este adevărat că, în raport cu art. 1403 C. civ., obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect, prin prisma lipsei voinţei de a se obliga, însă în speţă nu se regăseşte această situaţie, în condiţiile în care s-a stabilit că pârâta s-a obligat să cumpere cantitatea de material necesară lucrărilor, pe măsura efectuării lor.

Dat fiind scopul încheierii contractului dintre părţi, instanţa de apel a constatat că pierderea economică suferită de către reclamantă, care şi-a asumat, pe lângă obligaţia de furnizare a materialului, şi obligaţia de a suporta cheltuielile necesare livrării şi punerii la dispoziţia antreprenorului a acestui material, nu poate fi imputabilă pârâtei şi nu este urmarea neexecutării obligaţiilor contractuale, pentru că aceasta nu s-a angajat să cumpere întreaga cantitate estimată în Anexele 1 şi 3 ale contractului.

Aşadar, instanţa de apel, prin interpretarea prevederilor contractuale şi având la bază probele administrate, la care instanţa de prim control judiciar a făcut constant trimitere, stabilind şi valoarea probatorie a acestora, a constatat inexistenţa vreunei fapte ilicite care să fie imputabilă pârâtei.

Totodată, se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate de către părţile litigante, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, conform căreia cantităţile ce constituie obiectul drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi au fost numai estimative, neexistând obligaţia pârâtei de a cumpăra întreaga cantitate de material specificată în anexele contractului.

Or, după cum s-a constatat în cauză, pe baza probatoriului administrat şi a analizării dispoziţiilor legale privitoare la interpretarea contractului, nu se poate reţine neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale.

Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susţinerea acestora recurenta se raportează la reţinerea unei situaţii de fapt, aspect ce impune o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate.

În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, pe de o parte, instanţa de apel a constatat că sumele solicitate de către apelanta-reclamantă nu pot fi asimilate unui prejudiciu contractual, din moment ce toate cheltuielile necesare îndeplinirii obligaţiei de furnizare au fost convenite în sarcina sa (art. 6.12 şi art. 6.13 din contract, astfel cum au fost modificate prin Anexa 2, pct. 1.9 şi pct. 1.10).

Pe de altă parte, a apreciat instanţa de prim control judiciar, chiar şi în condiţiile în care s-ar fi constatat în cauză existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către intimata-pârâtă şi existenţa unui potenţial prejudiciu constând în cheltuielile aferente derulării contractului încheiat între părţi, din documentele puse la dispoziţia expertului nu se poate reţine că respectivele cheltuieli au fost generate de acest contract.

Cât timp în cauză nu s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimatei-pârâte, nu se poate pretinde nici existenţa unui prejudiciu, în legătură de cauzalitate cu aceasta, astfel că suma solicitată în cauză nu poate fi reţinută în sarcina intimatei-pârâte ca obiect al vreunei obligaţii de despăgubire în temeiul art. 1.350 C. civ., nefiind încălcate dispoziţiile art. 1.381, art. 1.385 şi art. 1.386 C. civ.

Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.758,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A. Sevilia Sucursala Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR CII B. împotriva deciziei civile nr. 17A/2020 din 15 ianuarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.758,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A. SEVILIA SUCURSALA BUCURESTI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.