Tort claim over airport ramp injury fails for lack of proof; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 20.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul S.N. AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA - TRAIAN VUIA S.A., Ghiroda, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 20.497,95 RON, reprezentând despăgubiri materiale, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a prejudiciului suferit în data de 16.03.2016 în incinta Aeroportului Timişoara "Traian Vuia"; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 243/2020 din 20 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara- Traian Vuia S.A., sub toate capetele de cerere, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 467/A din 15 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul- reclamant A., în contradictoriu cu intimatul- pârât S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara- Traian Vuia S.A., împotriva sentinţei civile nr. 243/20.02.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, şi a respins cererea apelantului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, pe fondul cauzei, schimbarea în tot a încheierii de şedinţă din data de 17.10.2019, în sensul încuviinţării administrării probei testimoniale cu medicul aflat la data de 16.03.2016 la Cabinetul medical din incinta Aeroportului Timişoara "Traian Vuia", şi a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbării hotărârii instanţei de fond, cu consecinţa admiterii cererii de chemare in judecată, constatării ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 20.497,95 RON, reprezentând despăgubiri materiale, şi la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale diminuate, precum şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea fondului, apelului si recursului.

Întemeindu-şi, în drept, calea de atac pe prevederile pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- reclamant a relevat, pe scurt, situaţia în fapt în cauză şi a criticat decizia recurată ca nelegală, reproşând instanţei de apel hotărârea acesteia este rezultatul unei greşite aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., art. 327 şi urm. C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 2517 şi art. 2528 C. civ., sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Instanţa de apel alege sa nu dea eficienta unei prezumţii judiciare care ar fi operat in favoarea recurentului-reclamant, in considerarea faptului ca "cererea de chemare in judecata s-a formulat la data de 15.03.2019, adică la aproape 3 ani de la producerea accidentului".

După cum se poate lesne observa, susţine acesta, instanţa de judecată aplică o veritabilă sancţiune recurentului-reclamant, pentru iniţierea demersului judiciar la limita împlinirii termenului de prescripţie, sancţiune care in mod evident este lipsita de orice temei juridic si este rezultatul exclusiv al greşitei interpretări si aplicări pe de o parte a normelor legale care reglementează sfera si modalitatea de aplicare a prezumţiilor judiciare, iar pe de alta parte, a dispoziţiilor legale care instituie sanctiuni/decaderi pentru nerespectarea unor termene expres si strict reglementate de legiuitor si nelasate la libera apreciere a judecătorului.

Procedând de o atare manieră, prin hotărârea instanţei de apel se încalcă în mod vădit chiar principiul fundamental al rolului activ al judecătorului, reglementat potrivit dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant arată că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că accidentarea sa s-a produs pe una dintre rampele amplasate la intrarea în Aeroportul International Timişoara, prejudiciul suferit de către acesta fiind cauzat, pe de o parte, de nesemnalizarea corespunzătoare a rampei de acces în aeroport şi, pe de altă parte, de nerespectarea de către intimata-parată a normativelor în vigoare cu privire la siguranţa în exploatarea scărilor şi rampelor, făcând vastă trimitere, în continuare, la probatoriul administrat.

În raport de probatoriul la care a făcut referire, susţine că în favoarea sa operează două prezumţii judiciare, şi anume, că accidentul a avut loc pe rampa amplasată la intrarea în aeroport, şi că intimatul-pârât era perfect conştient de pericolul reprezentat pentru vizitatori de aceste rampe, de altfel, de modalitatea in care era amenajata si acoperita intreaga zona de intrare in aeroport, din acest motiv desfiinţând imediat după accidentul recurentului-reclamant si după notificarea recepţionată de la acesta aceste rampe, inlocuindu-le cu trepte, si utilizând un alt material pentru acoperirea zonei de acces.

Arată că, instanţa de apel, deşi a reţinut in mod corect ca "declaraţia de martor ar fi putut fi coroborata cu o prezumţie simpla in sensul desfăşurării evenimentelor in modalitatea prezentata", a refuzat să dea eficienţă acestei prezumţii şi, constatând ca intimatul-pârât nu a făcut dovada contrarie, să o transforme într-o prezumţie absolută, de natură a dovedi pe deplin situaţia de fapt descrisă prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentului, este mai presus de orice tăgadă că refuzul instanţei de apel de a da eficienţă unei prezumţii judiciare, deşi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine aplicabilitatea acestei prezumţii, este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor legale care reglementează atât prezumţiile judiciare, cat si sancţiunile care pot fi aplicate in cazul împlinirii termenului de prescripţie, transpunandu-se in final intr-o flagranta incalcare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., la care chiar instanţa de apel a făcut referire.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, hotărârea fiind nelegală prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin cererea de chemare in judecata invocând şi criteriile tehnice pe care, in opinia sa, trebuie să le respecte scările şi rampele puse la dispoziţia utilizatorilor de către un operator economic, pentru a se considera ca acestea respecta normele legale referitoare la siguranţa in exploatare a scărilor şi rampelor, respectiv, potrivit pct. 2.2.1.1.3 lit. b) din Ordinul nr. 1994/2002.

Unul dintre motivele de apel invocate de el, arată recurentul-reclamant, a vizat maniera necorespunzătoare în care instanţa de fond a motivat sentinţa pronunţată, criticând faptul ca nu au fost nicicând analizate susţinerile sale cu privire la modalitatea necorespunzătoare de amplasare/semnalizare/construire a acestor rampe, în condiţiile în care exact acest element constructiv a fost cel care a condus la accidentarea sa, fiind dezvoltate pe larg motivele pentru care, prin amplasarea unui astfel de element si prin nesemnalizarea corespunzătoare, S.N.A.I.T., în calitatea sa de prestator de servicii, pune in pericol integritatea corporală şi chiar viaţa consumatorilor.

În opinia recurentului, nici considerentele expuse de către instanţa de apel nu pot reprezenta o motivare corespunzătoare, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind lesne de observat faptul că, deşi a susţinut că în mod greşit instanţa de fond nu a analizat argumentele vizând elementele constructive ale rampei şi daca acestea respectă normativele în domeniu, instanţa de apel refuză, la rândul său, să se aplece asupra susţinerilor lui, neoferind niciun raţionament logico-juridic apt de a fundamenta acest refuz.

Mai mult decât atât, învederează împrejurarea că argumentele reţinute de către instanţa de apel în cadrul analizei motivului de critică referitor la nemotivare se află în totală contradicţie cu elementele reţinute în cadrul analizei temeiniciei apelului său.

Recurentul-reclamant susţine că, în mod evident, prin respingerea apelului formulat, instanţa de apel îşi însuşeşte toate aceste considerente reţinute de către instanţa de fond, toate aceste considerente pornind de la premisa că, într-adevăr, ar fi utilizat rampa, reţinandu-se, însă, că acestuia îi este imputabilă această utilizare a rampelor cată vreme era de notorietate (?!) ca aceste rampe erau destinate bagajelor.

Pe de alta parte, însă, mai arată, întreaga argumentaţie prezentată în cadrul aspectelor care tin de temeinicia hotărârii instanţei de fond, este fundamentată pe faptul ca, în opinia instanţei de apel, recurentul-reclamant nu a făcut dovada utilizării rampei (sau si daca ar fi putut face aceasta dovada prin aplicarea unei prezumţii, a fost sancţionat de către instanţa de apel pentru exercitarea demersului judiciar la limita impiinirii termenului de prescripţie).

Or, susţine recurentul, este mai presus de orice tăgadă că aceste două categorii de argumente nu pot coexista, aflându-se în situaţia descrisă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

În încheiere, recurentul a reiterat faptul că, având în vedere traficul intens de pe acest aeroport, de nivelul milioanelor de pasageri în fiecare an, este cu atât mai important ca verificarea respectării dispoziţiilor legale de către un prestator de servicii de o asemenea talie să fie efectuată cu o maximă rigoare şi severitate, câtă vreme şi cea mai mică abatere de la normele care asigura protecţia si securitatea persoanelor care se deplaseaza/lucreaza in incinta aeroporturilor poate conduce la consecinţe extrem de dramatice, care sa afecteze un număr semnificativ de persoane. În acelaşi context, consideră că hotărârile pronunţate in fond si in apel se transpun într-un foarte periculos precedent, care sa permită agenţilor economici si/sau prestatorilor de servicii sa se bazeze pe toleranţă, înţelegere si chiar protecţie din partea instanţelor de judecata, în momentul în care se va solicita sancţionarea acestora pentru acest tip de nereguli.

Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât S.N. AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA- TRAIAN VUIA S.A., Ghiroda a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 21.07.2021, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei civile.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 25 august 2021, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 18 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, când s-a pronunţat prezenta decizie.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. Argumente de fapt şi de drept

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului- pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Într-o primă critică de nelegalitate invocată, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă unei prezumţii judiciare care ar fi operat în favoarea sa, şi, deşi reţine că "declaraţia de martor ar fi putut fi coroborată cu o prezumţie simplă în sensul desfăşurării evenimentelor în modalitatea prezentată", a refuzat să dea eficienţă acestei prezumţii.

Critica nu este fondată.

Art. 1357 C. civ. reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar art. 249 C. proc. civ.. instituie regula în materie de probaţiune, în sensul că stabileşte în sarcina celui care face o susţinere obligaţia de a o proba.

Este adevărat că, potrivit art. 327 C. proc. civ., " Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.", însă, textul acestui art. nu reglementează o prezumţie legală, absolută, aşa cum se susţine prin motivele de recurs.

Faţă de dispoziţiile art. 327 C. proc. civ.., nu se poate susţine că reglementarea unui drept, chiar şi la despăgubiri, cum se pretinde în speţă, în măsura săvârşirii unei fapte ilicite, conţine implicit prezumţia legală că orice pretinsă atingere adusă acelui drept constituie o încălcare a sa care, în temeiul acestei prezumţii legale implicite, şi ar exonera persoana care reclamă încălcarea dreptului de sarcina de a o proba.

O astfel de interpretare nu ar fi conformă art. 327 C. proc. civ. şi ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.

Prin urmare, în cazul în care se pretinde, ca în prezentul litigiu, că prin faptele săvârşite cu vinovăţie, intimatul-pârât a produs un prejudiciu recurentului- reclamant, sarcina probei în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate de art. 1357 C. civ., revine reclamantului, prin aplicarea regulii generale cuprinse în art. 249 C. proc. civ.

Este adevărat că prezumţiile constituie mijloace de probă în procesul civil, conform art. 250 şi 327 din C. proc. civ., ele reprezentând consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

Însă, simplul fapt că accidentul suferit de recurentul-reclamant a avut loc pe rampa amplasată la intrarea în aeroport, nu poate conduce, în lipsa oricăror alte elemente probatorii, la concluzia că instanţa de apel, deşi a reţinut în mod corect că "declaraţia de martor ar fi putut fi coroborată cu o prezumţie simplă în sensul desfăşurării evenimentelor în modalitatea prezentată", a refuzat să dea eficienţă acestei prezumţii şi, constatând că intimatul-pârât nu a făcut dovada contrarie, să o transforme într-o prezumţie absolută, de natură a dovedi pe deplin situaţia de fapt descrisă prin cererea de chemare în judecată- cum solicită recurentul-reclamant în recurs.

În plus, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, conform art. 249 C. proc. civ.., recurentul-reclamant nu a probat deloc, în speţă, îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1349, 1357, 1381 şi urm. C. civ., existenţa acestor condiţii verificându-se în mod cumulativ, şi nu doar prin prisma existenţei, sau nu, a unei fapte ilicite.

Nu este întemeiată nici susţinerea recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel s-a limitat la a reţine raţionamentele expuse de instanţa de fond, fără a se apleca şi asupra susţinerilor sale, ba, mai mult decât atât, mai susţine recurentul, argumentele reţinute de către instanţa de apel în cadrul analizei motivului de critică referitor la nemotivare, se află în totală contradicţie cu elementele reţinute în cadrul analizei apelului său.

Decizia recurată cuprinde considerentele pentru care instanţa de apel a apreciat ca nefondate criticile formulare prin motivele de apel. Analiza efectuată de instanţa de apel respectă dispoziţiile art. 452 C. civ.., curtea de apel dezvoltând în cuprinsul hotărârii pronunţate propriul raţionament juridic, în limitele învestirii fixate prin motivele de apel.

Şi, astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că este nefondat.

Conform prevederilor art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susţine recurentul-reclamant.

Nerespectarea prevederilor art. 425, alin. (1) C. proc. civ. poate atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 175, alin. (1) C. proc. civ., dar numai în situaţia în care partea interesată dovedeşte existenţa unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În ceea ce priveşte viciile motivării unei hotărâri, din textul art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., rezultă că acestea pot fi grupate în trei mari categorii: lipsa motivării; motivarea inexactă; motivarea insuficientă.

De asemenea, şi în ceea ce priveşte motivul de casare - nemotivarea hotărârii, dispoziţiile art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. reglementează ipoteze diferite: hotărârea care nu este deloc motivată; hotărârea care cuprinde motive contradictorii; hotărârea cuprinde motive care sunt străine pricinii. Prin urmare, hotărârea poate suferi trei feluri de vicii; să fie inexistentă; să fie inexactă; să fie insuficientă.

În speţă, din examinarea conţinutului motivării deciziei recurate, Înalta Curte constată că acesta respectă exigenţele prev. de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele în fapt şi în drept.

Or. nemulţumirea recurentului valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă din faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat criticile formulate în apel cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Dacă argumentele şi probele administrate de către părţi au format convingerea instanţei de apel în sensul soluţiei adoptate, şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei, cum încearcă recurentul-reclamant să reproşeze instanţei de apel.

Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţine, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanţe răspunzând argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat, să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În contextul arătat, faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată de instanţa de apel, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, recursul, prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., de asemenea, invocat de recurentul- reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauza de faţă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs constată că recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Cât priveşte aceste dispoziţii, se reţine că acestea constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta ansamblul de norme legale şi principii de drept potrivit cărora intervine obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

Condiţia esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., este aceea a constatării unei fapte ilicite în sarcina intimatului- pârât.

Astfel, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale sunt: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. Fapta omului prin care se provoacă un prejudiciu poate fi atât o acţiune, cât şi o inacţiune sau omisiune.

Mai explicit, chiar şi dispoziţiile art. 1349 alin. (1) noul C. civ., reiterează principiul, în sensul că orice persoana are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere drepturilor sau libertăţilor altor persoane.

Pentru lămurire, Înalt Curte mai arată că, fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Argumentele recurentului-reclamant sunt nefondate, având în vedere textul C. civ., arătat mai sus.

Fără a reanaliza probatoriul administrat, lucru, de altfel, nepermis în această cale de atac, cum încearcă recurentul- reclamant prin criticile formulate, Înalta Curte reţine că, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât: nu este îndeplinită, condiţia negativă descrisă de art. 1357 C. civ., respectiv, nu există fapta ilicită, între presupusa faptă a intimatului şi prejudiciu nefiind dovedită legătura de cauzalitate cerută de lege.

Este important de reţinut că instanţa anterioară a fost preocupată să lămurească care au fost circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei pendinte, în raport de care, apare ca evidentă concluzia că recursul reclamantului trebuie respins, întrucât, nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât, acesteia nu i se poate recunoaşte dreptul de a fi despăgubit, decizia instanţei de apel fiind astfel dată cu aplicarea corectă a textelor de lege care reglementează instituţiile răspunderii civile delictuale, reglementate de prevederile art. 1357 şi următoarele C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că şi argumentele recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate, fiind legală şi temeinică hotărârea acesteia, impunându-se a fi menţinută, prin respingerea recursului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele prezentate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 467/A din 15 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.