RCA liability: Supreme Court rejects claim that incorrect regulatory order cited in moral damages award constitutes foreign motive or material law violation

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 19 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumelor de 10.000 RON cu titlu de daune materiale şi 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului rutier ce a avut loc la 3 martie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4515 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.169,56 RON daune materiale şi 300.000 RON daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 1970/2018 din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta B. S.A. A admis apelul declarat de reclamanta A., a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac susţine că au fost încălcate normele de procedură edictate de art. 185 C. proc. civ. întrucât nu i s-a comunicat cererea de apel şi copiile de pe înscrisurile care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, ca atare nu a fost în măsură să formuleze apărări prin întâmpinare şi să administreze probe, instanţa de apel procedând la soluţionarea cauzei la primul termen, cu încălcarea art. 471 alin. (5) C. proc. civ., deşi recurenta a solicitat expres comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul ales.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei deoarece instanţa de apel a reţinut în considerente trimiterile recurentei la dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. j) din Legea nr. 136/1995 şi la art. 1 din Normele CSA nr. 14/2011, motiv pentru care a respins apelul. Autoarea căii de atac susţine că nu a făcut nicio trimitere la aceste texte de lege.

Recurenta mai arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv Norma CSA nr. 14/2011 respingându-i apelul pe baza acestui temei, întrucât nu erau aplicabile raportului obligaţional rezultat din executarea poliţei de asigurare RCA emise de aceasta, căreia i se aplică, în raport de data emiterii, Norma CSA nr. 23 din 12 noiembrie 2014.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 9 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, cererea care a fost anulată ca netimbrată prin încheierea de şedinţă din 13 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1970/2018 din 15 octombrie 2018 şi a fost constatată suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi faţă de dispoziţiile art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. Ulterior, prin rezoluţie, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică la 14 octombrie 2020.

La termenul de la 14 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1970 din 15 octombrie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La 13 aprilie 2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, stabilindu-se termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică la 29 septembrie 2021. La acest termen, instanţa supremă a încuviinţat cererea de amânare formulată de apărătorul intimatei-reclamante şi a amânat cauza la 17 noiembrie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va înlătura criticile subsumate de recurentă acestui motiv de nelegalitate deoarece conform dovezii de înmânare de la dosarul de apel rezultă că la 5 iunie 2018 apelul formulat de reclamantă a fost comunicat pârâtei, la sediul procesual ales indicat de aceasta în cererea sa de apel. Ca urmare, nu se poate reţine că instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 471 alin. (5) C. proc. civ., partea având posibilitatea de a formula apărări faţă de calea de atac exercitată.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanţa supremă nu va reţine criticile prin care se arată că decizia conţine o motivare străină de natura cauzei deoarece în cererea de apel au fost menţionate dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, act normativ pe care curtea de apel l-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei şi care era în vigoare la data producerii accidentului. Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost emis în temeiul Legii nr. 136/1995, iar art. 1, despre care recurenta-pârâtă afirmă că nu este aplicabil, prevede că "Începând cu data publicării prezentului ordin se pun în aplicare Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule" astfel cum sunt prevăzute în anexă.

Trimiterea instanţei de apel la prevederile Ordinului CSA nr. 14/2011 nu justifică reformarea deciziei recurate întrucât acest act normativ a fost menţionat în legătură cu modul de cuantificare a despăgubirilor morale ce se cuvin victimelor accidentelor rutiere, curtea de apel subliniind rolul compensatoriu al acestor sume şi indicând circumstanţele concrete pe care le-a avut în vedere atunci când a modificat cuantumul daunelor morale în favoarea reclamantei.

Soluţia de respingere a apelului declarat de pârâtă se sprijină şi pe considerentele dezvoltate cu privire la apelul reclamantei, nu numai pe dispoziţiile legale despre care recurenta susţine că nu ar fi aplicabile în cauză. De altfel, în decizie este menţionat cu titlu preliminar că ambele părţi au criticat sentinţa numai sub aspectul daunelor morale, curtea de apel răspunzând criticilor formulate în mod unitar.

Ca urmare, instanţa supremă apreciază că sunt îndeplinite exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât curtea de apel s-a raportat la situaţia de fapt din dosar, iar hotărârea nu cuprinde argumente străine de natura cauzei.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit norma materială deoarece prevederile din Ordinul CSA nr. 14/2011, reţinute în motivare de curtea de apel, nu cuprind nicio diferenţă de substanţă faţă de cele corespondente din Norma CSA nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, invocate de recurentă, astfel că, în raport de raţionamentul logico-juridic al instanţei şi de argumentele care au stat la baza acestuia, soluţia adoptată ar fi fost aceeaşi, indiferent de legea aplicabilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1970/2018 din 15 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1970/2018 din 15 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2021.