Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2467/2021 AI generated

Scope of EU unfair terms review for loan clauses reflecting domestic default monetary nominalism rules

Case Number Decizia nr. 2467/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the lower courts' rejection of the plaintiffs' claim and ordering the appellants to pay the respondent bank's legal costs. The dispute concerned the absolute nullity of clauses in a foreign-currency (CHF) consumer loan contract, where the borrowers challenged the exchange-rate risk provisions and demanded conversion of the debt to RON at the initial contract rate, alleging violations of EU consumer protection standards and failure to warn about currency risks. The Court held that the challenged clauses merely reflected the domestic legal principle of monetary nominalism, a default norm applicable in the absence of contrary agreement, and therefore fell outside the scope of Directive 93/13/EEC on unfair contract terms. Citing consistent EU jurisprudence, the Court determined that clauses reflecting domestic default rules are excluded from the fairness review mechanism, making the analysis of clarity, information duties, and significant imbalance unnecessary, and consequently rejecting the argument that the bank’s failure to provide specific warnings rendered the clauses void.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 493 alin. (4) C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 1578 din C. civ, art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ; Scope of EU unfair terms review for loan clauses reflecting domestic default monetary nominalism rules: Recurenţii-reclamanţi afirmă că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Din considerentele deciziei pronunţate în Cauza C-186/16, părţile concluzionează că CJUE a statuat în sensul în care clauzele contestate în prezenta cauză care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepţia instituită de art. 1 alin. (2), ceea ce înseamnă că instanţa avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 şi de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Keywords

AI generated
unfair terms of contract loan agreement banking law foreign law scope of review in cassation monetary debt

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 493 C. proc. civ
Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul formulat este admisibil în principiu.
art. 493 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ..
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ
La termenul de la 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus repunerea cauzei pe rol, a respins cererea de suspendare formulată de recurenţii-reclamanţi în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin.
art. 1578 din C. civ
193/2000, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C.
art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ
La termenul de la 26 mai 2021 instanţa a dispus suspendarea judecării recursului faţă de lipsa părţilor, în raport de dispoziţiile art. 411 alin.
art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000
(2) din Directiva 93/13 şi al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art.
art. 1578 C. civ
193/2000, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6 alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 1 referitoare la definiţia riscului valutar, secţiunea nr. 4 pct. 4.1., 4.2., 4.5., secţiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 14 octombrie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit şi să dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul CHF-leu din ziua încheierii contractului de credit; cu cheltuieli de judecată.

Prin înscrisul depus la 24 martie 2016, D. S.A. a precizat că a preluat calitatea procesuală a pârâtei S.C. C. S.A. prin efectul fuziunii prin absorbţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1853/2016 din 24 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. şi i-a obligat pe aceştia să plătească pârâtei suma de 1.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 233A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi arată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE"), ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi susţin că în mod greşit curtea de apel a constatat că este incidentă excluderea de la aplicarea Directivei nr. 93/13 ("Directiva 93/13") întrucât clauzele contractuale contestate reflectă principiul nominalismului. Susţin că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Precizează recurenţii-reclamanţi că dispoziţia din Directiva 93/13 este de strictă interpretare aşa cum a arătat CJUE în paragraful 31 din decizia pronunţată în Cauza C-186/16 şi susţin că prevederile contractuale trebuie să fie redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În cazul de faţă, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, având caracter supletiv, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Din considerentele deciziei pronunţate în Cauza C-186/16, părţile concluzionează că CJUE a statuat în sensul în care clauzele contestate în prezenta cauză care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepţia instituită de art. 1 alin. (2), ceea ce înseamnă că instanţa avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 şi de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Se mai arată că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială, CJUE având în vedere şi obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii. Se susţine că aceste obligaţii se desprind din analiza paragrafului 47 din Decizia dată în speţa Andriciuc, banca trebuind să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, capacitatea băncii de a avertiza trebuia analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

De asemenea, se arată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia pronunţată în Cauza C-186/16), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E., F. şi G.) nu acordau credite în CHF.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii-reclamanţi afirmă că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că o astfel de obligaţie de avertizare este stabilită de Codul consumului, iar în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Recurenţii-reclamanţi consideră că intimata (banca) şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, iar clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Recurenţii apreciază că decizia atacată este contrară legii şi jurisprudenţei CJUE, inclusiv contrară soluţiei din Cauza C-186/16. Se arată că folosirea unor practici incorecte de a nu informa sau avertiza consumatorii asupra riscului valutar au bulversat comportamentul acestora şi i-a determinat să nu acţioneze în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor. Aceste practici pot fi calificate drept practici înşelătoare, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor. Pe aceeaşi linie de argumentaţie se afirmă că, în concepţia CJUE, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hiper-valorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, recurenţii-reclamanţi consideră că sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare ar fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Ca urmare a acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenţii-reclamanţi, raportându-se la jurisprudenţa CJUE, arată că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13. Se face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurenţii-reclamanţi consideră că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţiile părţilor sunt inegale. Se mai afirmă că acest dezechilibru poate surveni ulterior încheierii contractului, iar instanţa poate analiza caracterul abuziv al unor clauze şi dincolo de momentul încheierii acestuia deoarece Directiva 93/13 nu impune limite temporale în această privinţă. Se face trimitere la jurisprudenţa CJUE în această materie şi la studiile şi buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autorii căii de atac arată că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual. Din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă modificările de costuri.

În memoriul de recurs se mai susţine că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, se accentuează dezechilibrul contractual deoarece consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, pe când banca, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii. În opinia recurenţilor-reclamanţi, aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, potenţial, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din contract. Ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la convertirea creditului în RON şi la emiterea unui nou grafic de rambursare.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul formulat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 8 februarie 2018 şi s-a fixat termen pentru judecata recursului la 4 martie 2020.

La termenul de la 4 martie 2020 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 10 februarie 2021 în vederea discutării repunerii pe rol şi soluţionării recursului.

La termenul de la 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus repunerea cauzei pe rol, a respins cererea de suspendare formulată de recurenţii-reclamanţi în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-364/2019, cu motivarea din respectiva încheiere, şi a acordat termen la 26 mai 2021, în vederea soluţionării dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, având ca obiect sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj în legătură cu aplicabilitatea principiului nominalismului monetar, reglementat prin dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi art. 1.488 alin. (1) din noul C. civ., contractelor de împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un furnizor de servicii financiare, în cazul cărora suma împrumutată este stabilită în monedă străină, iar restituirea împrumutului prin plăţi periodice (lunare) se realizează în aceeaşi monedă. Prin decizia nr. 3 din 15 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă - Completul competent să judece recursul în interesul legii a respins ca inadmisibilă această sesizare.

La termenul de la 26 mai 2021 instanţa a dispus suspendarea judecării recursului faţă de lipsa părţilor, în raport de dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 17 noiembrie 2021, în vederea discutării repunerii pe rol şi soluţionării recursului, urmare a cererii formulate de către recurenţi la 15 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la secţiunea nr. 6 alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 1 referitoare la definiţia riscului valutar, secţiunea nr. 4 pct. 4.1., 4.2., 4.5., secţiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 14 octombrie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută se invocă, prin prisma caracterului lor abuziv, şi pe care recurenţii-reclamanţi le supun analizei instanţei în cadrul criticilor formulate împotriva deciziei atacate se referă, în esenţă, la obligaţia de restituire a împrumutului în moneda creditului.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii-reclamanţi susţin că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, susţinând, în esenţă, că sunt greşite statuările instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenţii-reclamanţi s-au obligat în mod expres prin art. 4.1 din contractul de credit să restituie creditul în moneda în care le-a fost acordat, respectiv în CHF.

Aşadar, clauzele contractuale considerate de recurenţii-reclamanţi a fi abuzive reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte". Aceeaşi interpretare este evidenţiată şi în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunţată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuţie condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă şi recurenţii-reclamanţi. În această speţă se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva D. S.A., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv (redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.606,50 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.606,50 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2021.