Scope of incidental appeal beyond principal appeal; failure to analyze apparent mandate defense in statute of limitations case

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2019 pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. x/2019 reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 983.452.56 RON, reprezentând sume datorate în baza relaţiilor contractuale dintre părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 739 din 22 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Vaslui, a fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamantei, excepţie invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (în insolventă, in insolvency, en procédure collective) prin lichidatorul judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei soluţii a formulat apel principal reclamanta A. S.A. şi apel incident pârâta B. S.A., iar prin decizia civilă nr. 36 din 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul principal formulat de reclamanta A. S.A. (în insolvenţă) prin administrator judiciar C.- filiala Braşov şi a admis apelul incident formulat de pârâta B. S.A. Braşov împotriva sentinţei civile nr. 739 din 22 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, sentinţă pe care a schimbat-o în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantă A. S.A. (în insolvenţă).

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei B. S.A. a plata sumei de 835.512,63 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare în sumă de 147.927,92 RON, ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei.

În motivare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată, sub un prim aspect, că practica judiciară a statuat faptul că apelul incident este admisibil doar în cazul în care priveşte aspecte asupra cărora planează deja riscul reformării ca urmare a învestirii instanţei cu analiza lor prin apelul principal, iar încadrarea apelului incident în limitele devolutive ale celui principal devenind astfel o condiţie suplimentară celor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, calea de atac incidentă va fi primită şi analizată de instanţa de control judiciar doar dacă aceasta fusese deja învestită cu aceeaşi analiză prin calea de atac principală.

În consecinţă, raportat la limitele apelului principal, care viza exclusiv analiza pe fond a cauzei şi a pretenţiilor deduse judecăţii, respinse pe fond, iar nu în baza excepţiei, instanţa de apel nu putea analiza apelul incident sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, decizia fiind astfel pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

O altă critică formulată de recurentă vizează greşita interpretare de către instanţa de apel a materialului probator existent la dosarul cauzei, în sensul că din partea pârâtei B. S.A., confirmarea soldului în discuţie, din data de 24 mai 2017, nu este dată de contabilul şef al acesteia.

În aceste condiţii, în lipsa unei dovezi contrare, semnătura de pe confirmarea de sold este prezumată că aparţine persoanei însărcinate cu reprezentarea societăţii în această chestiune.

Prezumţia de legalitate a confirmării de sold este dublată şi de modalitatea consacrată între societăţi prin care s-au confirmat şi în trecut soldurile debitoarei pârâte B. S.A., achitate de altfel de către aceasta, prin semnarea de către aceeaşi persoană care a semnat şi confirmarea în discuţie.

Pe de altă parte, recurenta susţine că, în temeiul art. 249 din C. proc. civ., susţinerea contrară din partea debitoarei pârâte în sensul că documentul nu a fost semnat de persoana îndrituită din cadrul societăţii, trebuie să fie probată de aceasta, sarcina probei fiind răsturnată, câtă vreme este vorba de o afirmaţie a debitoarei pârâte, în sensul că semnătura nu ar aparţine reprezentantului său legal, dar aparţine totuşi unei persoane din cadrul societăţii pârâte.

Mai invocă recurenta şi nerespectarea dispoziţiilor art. 302 din C. proc. civ. de către instanţa de apel care, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit fie să cheme reprezentantul legal al pârâtei să semneze în faţa instanţei, fie să efectueze o expertiză grafoscopică.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că, deşi a invocat o serie de aspecte în susţinerea respingerii celor susţinute de debitoarea pârâtă B. S.A., instanţa nu a realizat nici o analiză a acestora, deşi erau invocate aspecte esenţiale care vizau însăşi contestarea confirmării de sold de care depindea analizarea excepţiei invocate de debitoarea pârâtă.

În acest sens, recurenta reiterează apărările ivocate în faţa instanţei de apel şi neanalizate de către aceasta, constând în decăderea pârâtei din dreptul de a contesta semnătura aflată pe confirmarea de sold din 24 mai 2019, precum şi teoria "mandatului aparent".

Sub aspectul decăderii, recurenta arată că deoarece confirmarea de sold în discuţie reprezintă un act sub semnătură privată, pârâta avea posibilitatea, potrivit art. 301 din C. proc. civ., fie să-1 recunoască, fie să-1 conteste motivat sub aspectul scrierii şi semnăturii, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii.

Pârâta nu a contestat însă nici înscrisul şi nici semnătura, afirmaţia nemotivată a acesteia în sensul că "nu rezultă cu certitudine din Confirmarea de sold din 24.05.2019 identitatea persoanei care a semnat acest document" neputând fi considerată o contestare în accepţiunea prevăzută de art. 301 din C. proc. civ.

Din perspectiva teoriei "mandatului aparent" recurenta arată, cu privire la confirmarea de sold din 24 mai 2017, că aceasta reprezintă un înscris sub semnătură privată, un act juridic care aparţine B. S.A., fiind semnat şi ştampilat de un reprezentat al acesteia, cu privire la care s-a creat aparenţa de drept că are abilitarea legală şi/sau statutară în acest sens.

Astfel, se arată că, fără a se putea indica numele şi funcţia deţinută în cadrul B. S.A. de persoana semnatara a confirmării de sold din 24 mai 2017, pe de o parte aceeaşi semnătură se regăseşte şi pe confirmarea de sold din 2 iunie 2016, iar, pe de altă parte, ambele înscrisuri sunt ştampilate, iar aceste două elemente sunt de natură a crea aparenţa că persoana semnatară a acelor acte juridice şi care a aplicat şi ştampila societăţi are calitatea de reprezentat convenţional al persoanei juridice.

Aşadar, în acest caz, terţul A. S.A., de bună-credinţă fiind, are reprezentarea faptului că mandatarul care a semnat confirmările de sold are puterea de reprezentare. După cum dispun prevederile art. 14 alin. (2) din C. civ., buna- credinţă este prezumată până la proba contrară, care în speţă trebuie făcută de B. S.A..

C. civ. român, sub aspectul analizat în prezenta cauză, validează credinţa persoanelor ce au tras concluzii legitime din observarea unei situaţii de fapt aparente, realitate consacrată în doctrină şi jurisprudenţă sub denumirea de "mandat aparent".

Mai arată recurenta şi că, mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare. Este important ca această credinţă a terţului în aparenţa juridică să fi fost cauzată de comportamentul mandantului, condiţie îndeplinită în cauză.

Tot cu privire la aparenţa de reprezentare, recurenta solicită obligarea pârâtei să depună la dosarul cauzei, pentru perioada 2014-2018, confirmările de sold emise şi trimise creditorilor de debitoarea B. S.A. în cadrul procedurii de inventariere a patrimoniului acesteia, fişele analitice, balanţele analitice şi sintetice, bilanţurile şi notele explicative aferente acestora, fişa contului A. S.A., pentru a se putea observa semnăturile existente pe aceste documente şi faptul că aceasta era de altfel şi practica societăţii debitoare în relaţiile cu terţii contractanţi.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., precum şi toate celelate texte de lege invocate în cuprinsul recursului.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat. Sub aspectul inadmisibilităţii, se constată că argumentele invocate de recurentă în susţinerea acesteia vizează de fapt netemeinicia criticilor formulate de recurentă şi nu o veritabilă inadmisibilitate a căii de atac promovate de aceasta.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

În ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că prin apelul incident nu puteau fi deduse judecăţii în apel alte aspecte decât cele criticate şi în apelul principal, critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nu pct. 8, cum în mod greşit a indicat recurenta, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei, încadrarea apelului incident în limitele devolutive ale celui principal nu poate fi considerată o condiţie suplimentară celor prevăzute de lege. Din interpretarea gramaticală, literală a prevederilor art. 472 din C. proc. civ., rezultă că în cuprinsul acestora nu este prevăzută o limitare a obiectului apelului incident, în raport cu obiectul apelului principal. Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat, în această normă, posibilitatea intimatului din apelul principal să formuleze, la rândul său, o cerere scrisă prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, fără a restrânge devoluţiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanţe care a fost atacată de apelantul principal.

Cum o restrângere a obiectului asupra căruia poate fi exercitat apelul incident nu a fost avută în vedere de legiuitor, iar restricţiile trebuie să fie prevăzute expres de lege, rezultă că nu poate fi limitat accesul intimatului la o cale de atac instituită de lege, prin care se tinde la schimbarea unei soluţii, în altă manieră decât cea pretinsă de apelantul principal. S-ar impune, astfel, în absenţa unui temei de drept, o condiţie suplimentară celor prevăzute de lege şi s-ar distinge de către interpretul normei cerinţe pe care legiuitorul nu le-a impus, ceea ce nu poate fi acceptat.

Astfel, scopul apelului incident fiind acela de a obţine reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se face în raport cu dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacţie deplină, rămânând însă în cadrul substanţial obiectiv al judecăţii în primă instanţă.

De esenţa apelului incident sunt existenţa unor interese contrarii în proces şi faptul că apelul incident depinde de introducerea şi validitatea apelului principal, iar nu de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât intimatul contestă hotărârea pronunţată, din perspectiva propriilor interese, ceea ce determină concluzia imposibilităţii limitării apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.

Invocarea unor hotărâri judecătoreşti în susţinerea criticilor sale de către recurentă este lipsită de relevanţă, câtă vreme sub acest aspect practica instanţelor a fost una neunitară, ceea ce a şi dus în final la pronunţarea Deciziei nr. 14 din 22 iunie 2020 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.

Criticile privind greşita interpretare de către instanţa de apel a probatoriului administrat în cauză nu pot fi analizate, fiind incompatibile cu calea de atac a recursului. Astfel, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Critica privind pretinsa încălcare a rolului activ de către instanţa de apel, prin faptul că aceasta nu a procedat la o analiză mult mai aprofundată a semnăturii de pe confirmarea de sold, prin chemarea reprezentantului legal al pârâtei să semneze în faţa instanţei şi eventual prin efectuarea unei expertize grafoscopice, se constată a fi nefondată.

Astfel, recurenta reclamantă nu a propus, ea însăşi, administrarea unui probatoriu în acest sens, iar potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Se apreciază însă ca fiind fondată critica privind neanalizarea unor apărări esenţiale formulate de recurenta reclamantă, critică ce poate fi cercetată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, iar potrivit art. 478 alin. (2) din acelaşi cod, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În consecinţă, în condiţiile în care prin apelul incident a fost repusă în discuţie excepţia prescripţiei invocată de pârâta B. S.A., instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze toate apărările formulate de reclamanta A. S.A. sub acest aspect în faţa primei instanţe, acestea fiind şi ele repuse implicit în discuţie, ca efect al apelului incident formulat în cauză.

Astfel, instanţa de apel reţine că "nu pot fi primite susţinerile apelantei-reclamante în sensul că prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea ce rezultă din confirmarea de sold din 15.05.2017 semnată de reprezentanţi B. S.A. înscris aflat la dosar fond", rezumându-se să constate că aceasta "nu a fost asumată de persoana care avea dreptul să reprezinte societatea în relaţiile cu terţii."

Sub acest aspect însă, recurenta reclamantă a susţinut, pe de-o parte, că intimata pârâtă B. S.A. ar fi decăzută din dreptul de a contesta semnătura de pe confirmarea de sold, iar pe de altă parte, că această confirmare a fost semnată de un reprezentant al intimatei pârâte cu privire la care s-a creat aparenţa de drept că are abilitatea legală şi/sau statutară în acest sens, susţinând teoria mandatului aparent.

Deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 479 din C. proc. civ. instanţa de apel ar fi trebuit să verifice, chiar în limitele cererii apelului incident, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, se constată că, sub aspectul invocatului mandat aparent, niciuna dintre instanţele de fond nu s-a preocupat să stabilească situaţia de fapt.

În consecinţă, din perspectiva neanalizării apărărilor recurentei reclamante referitoare la neîmplinrea termenului de prescripţie în cauză, decizia atacată apare ca fiind nelegală, aşa încât Înalta Curte consideră întemeiat acest motiv de recurs, decizia instanţei de apel urmând a fi casată.

Este necesar ca instanţa, în rejudecarea apelului incident, să stabilească în primul rând situaţia de fapt din perspectiva afirmată de recurenta reclamantă, cu privire la modalitatea de confirmare a soldurilor în relaţiile comerciale dintre părţi, chiar cu suplimentarea probatoriului, în măsura în care va aprecia că aceasta este necesară.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care o va casa în tot, având în vedere că de soluţia ce urmează a fi prounţată asupra apelului incident, vizând excepţia prescripţiei, depinde şi soluţia asupra apelului principal, şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C. împotriva deciziei civile nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2021.