Lease termination for rent arrears: contractual allocation of permit-obtaining obligations bars lessee’s non-performance defense

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 2 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal, să constate intervenirea rezilierii de drept, la data de 16 iulie 2018, a contractului de închiriere din 18 mai 2017, încheiat între A. S.R.L., în calitate de locator, şi B.. S.R.L., în calitate de locatar, iar în subsidiar, să dispună rezilierea acestuia din culpa pârâtei, ca urmare a neplăţii chiriei facturate de reclamantă, în valoarea restantă totală de 129.603,60 RON, astfel cum rezultă din facturile fiscale nr. x din 16 octombrie 2017, nr. PI 134 din 16 noiembrie 2017, nr. PI 144 din 18 decembrie 2017, nr. PI 179 din 16 aprilie 2018 şi nr. PI 190 din 16 mai 2018.

Totodată, a solicitat şi evacuarea pârâtei din spaţiul închiriat, precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 110.761,07 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor fiscale neachitate, calculate de la data scadenţei fiecăreia şi până la data de 31 iulie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 8.3 din contract, şi care urmează a se actualiza până la data plăţii efective.

În drept, a invocat art. 194 din C. proc. civ., art. 1270, 1350, 1516, 1796, 1817 şi 1821 din C. civ.

Pârâta B.. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea pretenţiilor formulate, iar pe cale reconvenţională a cerut să se constate că notificarea de reziliere unilaterală de către proprietar a contractului de închiriere este nelegală şi abuzivă şi că, în temeiul prevederilor art. 1556 din C. civ., suspendarea plăţii chiriei lunare stabilite contractual este întemeiată, pentru imobilul obiect al contractului de închiriere, începând cu luna octombrie 2017, în temeiul excepţiei de neexecutare a contractului, din cauza neîndeplinirii obligaţiilor principale de către reclamantă. De asemenea, a solicitat şi obligarea reclamantei la plata sumei de 1.440.000 RON reprezentând daune pentru neexecutarea obligaţiilor ce-i reveneau, potrivit art. 8.1 din contract.

În drept, a invocat art. 205 şi 209 din C. proc. civ., art. 1531 şi 1556 din C. civ.

La termenul din 14 februarie 2019, reclamanta a precizat că solicită respingerea capătului de cerere privind evacuarea din imobil ca rămas fără obiect.

Prin sentinţa civilă nr. 715 din 14 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost anulată, ca netimbrată, cererea reconvenţională, fiind admisă cererea principală formulată de reclamanta A. S.R.L., astfel cum a fost ea precizată şi, în consecinţă, s-a constatat intervenită rezilierea de drept, la data de 16 iulie 2018, a contractului de închiriere din 18 mai 2017, încheiat între reclamantă, în calitate de locator, şi pârâtă, în calitate de locatar, şi respinsă cererea privind evacuarea pârâtei din imobilul făcând obiectul contractului, ca rămasă fără obiect.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 110.761,07 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate conform art. 8.3 din contract, pentru facturile fiscale neachitate, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,5% pe zi ce vor curge în continuare până la data plăţii efective, la care se adaugă cheltuieli de judecată în cuantum de 25.055,37 RON.

Împotriva acestei hotărâri, la 22 aprilie 2019, pârâta B.. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii principale ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1366 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, apelul societăţii pârâte a fost respins ca nefondat.

La 17 martie 2020, pârâta B.. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1366 din 23 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aceasta vizează faptul că nu au fost analizate şi nici identificate motivele de apel formulate, expunerea fiind una generală, nefundamentată juridic, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, precum şi a art. 479 alin. (1), art. 470 alin. (1) lit. c) şi art. 175 din acelaşi cod.

În susţinerea admiterii căii de atac, au fost expuse şi motivele de apel, asupra cărora partea consideră că nu s-a pronunţat instanţa de control judiciar, respectiv criteriile minimale de funcţionare şi utilizare a imobilului, analiza generală, iar nu intrinsecă, a pretenţiilor deduse judecăţii, obligaţia reclamantei de a obţine autorizaţia de incendiu pentru tot imobilul, iar nu doar pentru spaţiul închiriat de recurentă, scopul închirierii care, deşi a fost declarat, nu s-a avut în vedere că faţă de specificul acestuia erau necesare autorizaţii şi reţinerea, în mod eronat, în sarcina recurentei-pârâte a obligaţiei de a le obţine, aprecierea cu privire la faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile, trimiterea greşită la art. 6.1 din contract, lipsa de aplecare a instanţei de fond asupra cauzei, neavându-se în vedere notele scrise şi buna-credinţă a recurentei-pârâte, ci faptul că obligaţiile au fost îndeplinite doar parţial, acordarea penalităţilor, care este nejustificată, precum şi nediminuarea cheltuielilor de judecată.

Ulterior, recurenta a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cele reţinute la pag. 9 fiind motive contractorii şi străine pricinii, fiind astfel incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 264 şi 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, se precizează că s-au analizat clauzele contractuale potrivit voinţei interne a părţilor, dar pe de altă parte, la alin. (2)-(9) nu sunt identificate criteriile privind momentul determinant pentru încheierea contractului de locaţiune potrivit şi principiului voinţei interne şi disponibilităţii părţilor.

Motivarea instanţei de apel nu este una imparţială ci, din contră, denotă chiar o lipsă de imparţialitate, nefiind analizate corect susţinerile recurentei-pârâte privind faptul că nu ar fi închiriat dacă ar fi cunoscut că nu putea obţine avizele necesare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1266 alin. (1) şi art. 1267 din C. civ.

În acest sens, a arătat că, prin interpretarea art. 9.2 şi art. 6.1 lit. i) din convenţia părţilor, instanţa i-a atribuit recurentei-pârâte o obligaţie neprevăzută în contract, respectiv că proprietarul şi ceilalţi chiriaşi din imobil au dobândit dreptul de a cere acesteia să autorizeze întregul imobil pe cheltuiala sa. Însă, această obligaţie îi revenea intimatei-reclamante, trebuind să asigure utilizarea bunului închiriat pe toată durata contractului, conform art. 6.2 din contract.

Cu toate acestea, intimata-reclamantă nu a asigurat utila folosinţă a spaţiului închiriat, adică intrarea în legalitate a imobilului, prevăzută de art. 1789 şi 1786 din C. civ.. Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, sens în care acţiunea este neîntemeiată.

Faţă de neîndeplinirea obligaţiilor de către intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă a susţinut că a invocat excepţia de neexecutare a contractului conform art. 1556 din C. civ., întrucât intimata-reclamantă cu bună-ştiinţă a închiriat un imobil impropriu folosirii şi care nu corespundea scopului închirierii. Cu toate acestea, nu s-a ţinut cont de cauzele care au dus la luarea deciziei de suspendare a executării obligaţiilor contractuale, respectiv neobţinerea avizelor.

Astfel, în aprecierea recurentei-pârâte, locaţiunea a încetat de drept având în vedere imposibilitatea folosirii imobilului conform art. 1818 din C. civ., având o cauză justificată, astfel că nu subzistă solicitarea de reziliere.

Instanţa de apel nu a luat act de excepţia de neexecutare ridicată, iar neexaminarea acesteia a lipsit partea de principalul său mijloc de apărare şi a condus la pronunţarea unei decizii care a ignorat normele de drept material evocate. De vreme ce obligaţia de a asigura folosinţa şi de a de a plăti chiria sunt interdependente şi reciproce, este de neconceput ca una să fie executată în lipsa celeilalte. În acest context, trebuie avut în vedere şi faptul că reclamanta a încălcat cu bună-ştiinţă art. 1272 alin. (1) şi (2), precum şi art. 1790 din C. civ., întrucât a ascuns faptul că imobilul nu deţine autorizaţie de securitate la incendiu.

În ceea ce priveşte notificarea de suspendare a executării contractului din data de 26 octombrie 2017, aceasta a produs efecte de la comunicare, în temeiul art. 1566 din C. civ. şi, prin urmare, notificarea de încetare transmisă recurentei ulterior, la 10 iulie 2018, de către intimata-reclamantă, nu putea să îşi producă efectele în baza art. 8.1 şi 9.7 din contract. Aşadar, aceasta din urmă nu poate fi încadrată în niciuna dintre situaţiile de încetare de drept a contractului, în temeiul art. 8.1 şi a tezei a IX a art. 9.7, deoarece nu sunt întrunite condiţiile de reziliere de drept pe cale unilaterală.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi din perspectiva faptului că legea specială a fost interpretată greşit, deoarece conform art. 30 din Legea nr. 307/2006, obligaţiile de obţinere a avizelor sunt în sarcina proprietarului clădirii, fiind acte de dispoziţie care intră în atributul dreptului de proprietate. În acest sens, trebuia avut în vedere şi că prevederile contractului de închiriere se completează cu dispoziţiile Legii nr. 307/2006, iar potrivit alin. (2) al art. 30 din acest act normativ, obligaţiile obţinerii avizelor revin proprietarului imobilului.

Instanţa de apel a interpretat eronat clauzele contractuale, în condiţiile în care art. 4.8, art. 6.1 lit. i) şi art. 9.2 teza a II-a din contract prevăd că recurenta-pârâtă avea obligaţia să obţină avizele legate strict de activitatea medicală.

La 8 septembrie 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 27 septembrie 2020, solicitând respingerea apărărilor formulate, precum şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 11 mai 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 16 noiembrie 2021, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Societatea pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 479 alin. (1), art. 470 alin. (1) lit. c) şi art. 175 din acelaşi cod, deoarece nu a analizat şi nici identificat motivele de apel formulate de societatea pârâtă, considerentele fiind generale, nefundamentate juridic, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil.

În opinia recurentei instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la criteriile minimale de funcţionare şi utilizare a imobilului, nu a efectuat o analiză intrinsecă a pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv a obligaţiei reclamantei de a obţine autorizaţia de incendiu, nu a avut în vedere scopul închirierii, şi anume că specificul acesteia impunea obţinerea de autorizaţii, a reţinut eronat în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de a le obţine, a apreciat greşit că intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile, a făcut trimitere greşită la art. 6.1 din contract, nu a ţinut cont de buna-credinţă a recurentei-pârâte, că obligaţiile au fost îndeplinite doar parţial de către intimată, acordându-i acesteia din urmă penalităţi în mod nejustificat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Acest text dă expresie caracterului devolutiv al apelului şi enunţă principiul potrivit căruia, în limitele cererii de apel, controlul exercitat de instanţa superioară poartă asupra modului de stabilire a stării de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă.

În cauză, instanţa de apel a verificat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, precum şi aplicarea legii, aşadar prima instanţă de control judiciar şi-a exercitat rolul prevăzut de norma legală considerată a fi fost încălcată de către partea recurentă.

În realitate, prin criticile întemeiate pe acest motiv de casare, societatea recurentă aduce în discuţie nu lipsa exercitării atribuţiilor legale de către instanţa de apel, ci nemulţumirea că situaţia de fapt reţinută nu concordă cu apărările acestei părţi şi cu propriul mod de reprezentare a obligaţiilor asumate convenţional.

Or, stabilirea situaţia de fapt în cauză nu reprezintă o încălcare de către instanţa de apel a obligaţiei impuse prin art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., ci o manifestare a rolului acesteia în stabilirea adevărului, pe baza probelor administrate şi a apărărilor formulate de părţile aflate în litigiu. Prin urmare, criticile privind încălcarea dreptului la un proces echitabil sunt nefondate, drepturile procesuale fiind pe deplin respectate.

Recurenta susţine că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 264 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, arătând că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, că acestea sunt contradictorii şi străine pricinii, raportat la voinţa internă a părţilor, nefiind analizate corect susţinerile recurentei-pârâte privind faptul că nu ar fi închiriat dacă ar fi cunoscut că nu putea obţine avizele necesare.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare. Aşadar, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportat la considerentele teoretice mai sus arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele recurentei-pârâte în susţinerea acestui motiv de recurs vizează modul de interpretare a clauzelor contractuale sub aspectul determinării părţii obligate să obţină autorizaţiile de funcţionare care priveau activitatea societăţii pârâte.

Înalta Curte reţine că interpretarea de către instanţa de apel a clauzei prevăzute la art. 9.2 din contractul încheiat de părţi nu este contradictorie sau străină pricinii (lăsând la o parte faptul că, în această privinţă, legiuitorul a impus condiţia ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, aspect nesusţinut, de altfel, nici de către recurentă), ci reprezintă o interpretare după sensului literal al termenilor, având în vedere conţinutul expres al acestei clauze şi din care rezultă, în mod clar şi neechivoc, faptul că obligaţia obţinerii tuturor (în sensul de complet, din care nu lipseşte nimic) avizelor şi autorizaţiilor necesare pentru desfăşurarea de către locatar a activităţilor de prestare a serviciilor medicale este o obligaţie care incumbă exclusiv locatarului, fără nicio obligaţie în această privinţă pentru locator (teza a doua a clauzei de la art. 9.2 din contract având rolul de a sublinia în sarcina căreia dintre părţile convenţiei este prevăzută, adică stabilită obligaţia de a obţine toate avizele şi autorizaţiile necesare pentru desfăşurarea de către locatar a activităţilor medicale în imobilul închiriat).

Or, în raport cu aceste dispoziţii cu conţinut evident, interpretările recurentei-pârâte privind lipsa motivării că aceasta nu ar fi încheiat contractul dacă ar fi ştiut că obţinerea autorizaţiilor este o obligaţie aflată în sarcina sa exclusivă, vor fi înlăturate întrucât contravine voinţei concordante a părţilor, astfel cum aceasta rezultă din clauza menţionată anterior.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1266 alin. (1) şi art. 1267 din C. civ., întrucât prin interpretarea art. 9.2 şi art. 6.1 lit. i) din contract, instanţa a atribuit societăţii pârâte o obligaţie neprevăzută în contract, respectiv că locatorul şi ceilalţi chiriaşi din imobil au dreptul de a cere recurentei-pârâte să autorizeze întregul imobil pe cheltuiala sa, deşi această obligaţie îi revenea intimatei-reclamante, care, în calitate de proprietar, avea obligaţia de a asigura utilizarea bunului închiriat pe toată durata contractului, conform art. 6.2 din convenţie.

Potrivit art. 1266 alin. (1) din C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1267 din acelaşi cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Şi critica întemeiată pe aceste texte de lege este nefondată, instanţa de apel aplicând corect respectivele dispoziţii de drept material raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, în ceea ce priveşte critica vizând greşita interpretare a clauzelor contractuale, contrar raţionamentului recurentei, instanţa de apel a reţinut că întreaga reglementare a principiilor de interpretare a clauzelor contractuale nu are în vedere şi ipoteza prezentată de către aceasta, cu privire la obligaţia de a obţine toate autorizaţiile, interpretarea coroborată a art. 1270, 1266 şi 1267 din C. civ. susţinând acest lucru.

În acord cu principiul reglementat prin art. 1270 din C. civ., convenţiile legal încheiate reprezintă legea părţilor. Or, voinţa părţilor, aşa cum rezultă neechivoc din contract, a fost ca toate autorizaţiile de funcţionare necesare să fie obţinute de către societatea pârâtă, în calitate de locatar, niciuna dintre clauzele contractuale neprevăzând vreo distincţie în sensul celor susţinute de recurentă.

Vor fi înlăturate şi criticile privind neasigurarea utilă şi liniştită a folosinţei spaţiului închiriat, raportat la art. 1789 şi art. 1786 din C. civ., faţă de considerentele expuse cu privire la interpretarea clauzei contractuale prevăzute de art. 9.2, clauză care impune recurentei obligaţii pe care aceasta nu le-a îndeplinit, context în care partea nu este în măsură să invoce incidenţa dispoziţiilor art. 1556 din C. civ., privind excepţia de neexecutare a contractului şi care statuează că, atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

Înalta Curte reţine că aprecierile recurentei-pârâte privitor la faptul că locaţiunea a încetat de drept urmare imposibilităţii folosirii imobilului conform art. 1818 din C. civ., precum şi efectele corespondenţei dintre părţi cu referire la rezilierea sau suspendarea contractului, nu reprezintă critici de nelegalitate întrucât privesc situaţia de fapt a cărei stabilire este atributul instanţelor devolutive, iar nu a instanţei de casaţie.

În mod similar, chiar dacă reclamanta a susţinut că, prin decizia atacată, au fost încălcate art. 1272 alin. (1) şi (2), precum şi art. 1790 din C. civ., criticile privesc, nu legalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia.

Aspectele de fapt invocate de recurentă şi care privesc modul de derulare a relaţiilor contractuale dintre părţi nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, întrucât vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, iar nu legalitatea deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a învederat că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt incidente şi din perspectiva faptului că legea specială a fost interpretată greşit, deoarece conform art. 30 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, obligaţiile de obţinere a avizelor sunt în sarcina proprietarului clădirii, fiind acte de dispoziţie care intră în atributul dreptului de proprietate, prin urmare, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere completarea prevederilor contractului de închiriere cu dispoziţiile acestui act normativ.

Înalta Curte reţine că această interpretare a unor clauze contractuale clare şi neechivoce cu privire la obligaţiile părţilor prin prisma unor norme speciale ce reglementează procedura de obţinere a autorizaţiei de securitate la incendiu nu este conformă contractului deoarece implică o modificare unilaterală şi substanţială a efectelor acestuia, astfel cum părţile au convenit, locatorul fiind ţinut de o obligaţie pe care nu şi-a asumat-o prin contract.

Or, deşi recurenta se prevalează de dispoziţii legale cu caracter imperativ privind desfăşurarea activităţilor reglementate prin lege, obligativitatea acestora nu vine în conflict cu cele statuate de părţi prin clauza contractuală prevăzută la art. 9.2., al cărei conţinut este valid în condiţiile în care nu s-a invocat nulitatea acesteia în raport cu normele legale de care partea se prevalează.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1366/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, reţinând culpa procesuală a părţii, Înalta Curte, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei suma de 10.306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, din documentele justificative depuse de aceasta rezultând achitarea de către A. S.R.L., prin transfer bancar, doar a acestei sume şi nu a întregii valori a facturii fiscale depuse la dosar (potrivit listei de tranzacţii emise de C. S.A., sub nr. de referinţă x din data de 16.11.2021, factura nr. x/15.11.2021 a fost achitată numai parţial).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1366/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L., suma de 10.306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.