Inapplicability of undue payment claim barred by prior final judgment annulling disputed transfers under insolvency law

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 29 iunie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să o oblige pe aceasta din urmă la restituirea sumei de 1.244.907,47 RON, reprezentând plata nedatorată pe care a efectuat-o către pârâtă.

În drept, a invocat art. 1341 alin. (1) din C. civ., art. 18, 46, 49, 77, 86 şi 103 din Legea nr. 85/2006, art. 64 din Legea nr. 85/2014, precum şi art. 109 alin. (1) şi art. 111 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1620 din 5 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a opera plata nedatorată.

În acest sens, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 223 din 18 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 292 din 9 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost constatată nulitatea operaţiunilor de plată, totalizând suma de 1.244.907,47 RON, efectuate de reclamantă, în calitate de administrator special al debitoarei C. S.A., către pârâta B. S.A., stabilindu-se faptul că această plată nu este o operaţiune permisă de art. 49 din Legea nr. 85/2006, fiind efectuată fără aprobarea administratorului judiciar, fără respectarea limitelor dreptului de administrare şi fără să fie în folosul societăţii debitoare, nefiind nici autorizată de judecătorul-sindic sau de comitetul creditorilor.

Împotriva acestei hotărâri, la 14 octombrie 2019, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., a formulat apel, solicitând admiterea căii de atac, arătând, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile privind plata nedatorată.

Prin decizia civilă nr. 579 din 15 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul societăţii reclamante.

La 17 iulie 2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 579 din 15 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 1.244.907,47 RON.

În considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a cerinţelor de motivare impuse de art. 425 alin. (1) din acelaşi cod, pe considerentul reluării statuărilor primei instanţe, fără prezentarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării propriei soluţii.

Din perspectiva motivului de nelegalitate cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de Legea nr. 85/2006, instanţa de apel reţinând greşit că nu ar fi incidente dispoziţiile privind plata nedatorată.

Recurenta afirmă că sunt îndeplinite în cauză cerinţele art. 1341 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.

Astfel, condiţia existenţei unei plăţi este îndeplinită având în vedere că recurenta, în calitate de administrator special al C. S.A., a efectuat, în perioada iulie 2013 - octombrie 2014, plăţi din contul propriu către pârâtă, nu în nume propriu, ci în considerarea datoriilor pe care C. S.A. le avea către pârâtă, în vederea susţinerii procedurii de reorganizare. Aceste plăţi nu au fost niciodată datorate de recurentă, neexistând vreun contract între părţi.

Cu privire la condiţia existenţei unei plăţi a cărei stingere se urmăreşte, recurenta o consideră îndeplinită având în vedere că nu a datorat personal nicio sumă pârâtei, nefiind încheiat un contract sau alt raport obligaţional cu aceasta.

Recurenta apreciază că este inechitabil să fie obligată la plata unor servicii de care nu a beneficiat, această plată fiind considerată nulă prin dispoziţiile judecătorului-sindic.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că esenţa plăţii nedatorate o constituie eroarea, prin urmare, plata trebuia efectuată din eroare, în doctrină şi în practică existenţa acestei condiţii fiind numai relativă pentru admisibilitatea acţiunii în restituire.

În speţă a existat eroare cu privire la plată încă de la momentul efectuării ei, având în vedere că a apreciat că administratorul judiciar al debitoarei C. S.A. a solicitat să facă astfel de plăţi în numele şi pe seama acesteia, motiv pentru care s-a conformat, nedorind să fie trasă la răspundere. Pe cale de consecinţă, toate condiţiile privind plata nedatorată sunt îndeplinite, fiind îndreptăţită să i se restituie sumele avansate pentru C. S.A.

Recurenta arată că plăţile au fost efectuate din contul propriu, iar nu din activele C. S.A., debitoarea nedeţinând suficiente lichidităţi pentru a acoperi creanţa pe care o avea pârâtă, aspect dovedit cu extrasele de cont.

Un alt aspect pe care îl subliniază recurenta este acela că, la momentul efectuării plăţilor, pârâta figura înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei C. S.A. cu suma de 238.236,38 RON.

La data de 16 octombrie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, raportat la prevederile art. 8 din Legea nr. 85/2006, arătând că hotărârile curţii de apel sunt definitive. Prin urmare, decizia recurată nu este susceptibilă să fie atacată cu recurs. De asemenea, a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că aspectele evidenţiate de societatea reclamantă nu conţin precizări care să reflecte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare solicitând respingerea apărărilor formulate şi a excepţiilor invocate de intimată, precum şi admiterea recursului astfel cum a fost el formulat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii căii de atac se arată că greşit a fost invocat art. 8 din Legea nr. 85/2006, deşi a fost citat art. 9 din această lege. Pe de altă parte, potrivit art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., cererea ce formează obiectul cauzei nu intră în situaţiile de excludere de la exercitarea căii de atac a recursului.

Referitor la excepţia nulităţii recursului arată că a invocat cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., iar criticile dezvoltate se încadrează în aceste două motive de nelegalitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, cu motivarea reţinută în această încheiere, şi a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În considerarea primului motiv de nelegalitate, aceasta a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., pe considerentul reluării statuărilor primei instanţe şi neprezentării motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării soluţiei primei instanţe de control judiciar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Ca atare, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, se observă faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a deciziei pronunţate, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.

Nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi, deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragr. 29 din cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragr. 61 din cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragr. 29 din cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragr. 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezentul dosar.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Articolul 6 din Convenţie include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv: pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006); pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei indicate, noţiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura această critică ca nefondată reţinând că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se realizează prin silogisme logico-juridice, de natură a explica hotărârea luată, care nu presupune în mod necesar un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci doar la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze sau să determine soluţia adoptată în cauză.

În situaţia în care motivele de apel reiau problemele dezbătute în faţa primei instanţe, cum este cazul în speţă, prima instanţă de control judiciar poate prelua din argumentele primei instanţe, dacă le confirmă validitatea, fără ca prin această poziţionare a instanţei de apel să se aducă atingere garanţiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătoreşti.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost respinsă pe considerentul neîndeplinirii condiţiilor privind plata nedatorată, pe fondul reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din sentinţa civilă nr. 223/18.01.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, prin care a fost admisă acţiunea promovată de lichidatorul judiciar al C. S.A., constatându-se nulitatea operaţiunilor de plată în sumă totală de 1.244.907,47 RON efectuate de A. S.R.L., în numele debitoarei C. S.A., către intimata-pârâtă B. S.A., plăţi pe care recurenta-reclamantă le consideră nedatorate.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În acest sens, prezumţia puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Or, în condiţiile în care efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat obligă instanţa de judecată să ţină cont de cele dispuse prin sentinţa civilă nr. 223/18.01.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă pronunţată în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 292 din 9 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reluarea de către instanţa de apel a argumentelor primei instanţe, pe acest aspect, nu încalcă principiile motivării hotărârii judecătoreşti.

Verificând în cauza dedusă judecăţii respectarea acestor principii şi analizând considerentele deciziei atacate, prin prisma limitelor învestirii instanţei de apel, fixate, în mod obiectiv, prin introducerea cererii de apel, precum şi modul de desfăşurare a procesului în faţa primei instanţe de control judiciar, concretizat în decizia recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că au fost respectate dispoziţiile procesuale privind motivarea hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de Legea nr. 85/2006, precum şi cerinţele art. 1341 alin. (1) din C. civ., instanţa de apel reţinând greşit că nu ar fi incidente în cauză dispoziţiile privind plata nedatorată.

Şi această critică este nefondată, instanţa de apel reţinând în mod corect că nu sunt îndeplinite cerinţele plăţii nedatorate prin raportare la sentinţa civilă nr. 223/18.01.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Astfel cum s-a arătat deja, prin această hotărâre judecătorească, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 292/09.10.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei C. S.A., în contradictoriu cu părţile din cauza pendinte, constatându-se nulitatea operaţiunilor de plată în sumă totală de 1.244.907,47 RON efectuate de recurentă, în numele debitoarei C. S.A., către societatea pârâtă Electrica Furnizare S.A.

În ceea ce priveşte această plată, considerată de recurentă ca fiind nedatorată, s-a constatat că este lovită de nulitate absolută deoarece nu a reprezentat o operaţiune permisă de art. 49 din Legea nr. 85/2006, fiind efectuată fără aprobarea administratorului judiciar, fără respectarea limitelor dreptului de administrare şi fără să fie în folosul societăţii debitoare, nefiind nici autorizată de judecătorul-sindic sau de comitetul creditorilor.

În consecinţă, întrucât prin respectiva hotărâre judecătorească a fost anulată plata sumei de 1.244.907,47 RON - care este solicitată şi în prezentul dosar -, reţinându-se că a fost achitată din patrimoniul societăţii debitoare, iar nu din fonduri proprii ale plătitorului, cum eronat susţine recurenta, natura acestei plăţi nu mai poate fi schimbată deoarece se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, prin anularea de către instanţă a respectivei plăţi s-a statuat asupra regimului său juridic şi, prin urmare, aceasta nu mai poate fi considerată ca fiind o plată nedatorată în condiţiile art. 1341 alin. (1) din C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 579/2020 din 15 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, Înalta Curte va respinge şi cererea intimatei-pârâtă B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere că nu s-a făcut dovada efectuării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 579/2020 din 15 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.