CASCO insurance liability for loss of use of vehicle following delayed compensation for total economic loss

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa în data de 19 mai 2016, sub nr. x/2016, şi apoi declinată în favoarea Tribunalului Constanţa, astfel cum a fost modificată la termenul din 19 iunie 2019, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 281.291,56 de RON reprezentând lipsa de folosinţă a autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, pentru perioada 07.09.2014 şi până în prezent, reprezentând contravaloarea ratelor de leasing plătite, precum şi a sumei de 26.100 de RON reprezentând impozitele locale plătite în perioada 2014-2015, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitelor, precum şi cheltuielile de judecată legate de proces. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea asigurătorului la plata sumei de 240.793,40 de RON reprezentând echivalentul închirierii unei maşini similare celei asigurate, sumă la care se adaugă 26.100 de RON reprezentând impozitele locale plătite în perioada 2014-2015 şi dobânda legală aferentă obligaţiilor principale.

În drept, a invocat prevederile art. 1350 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1163/28.06.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea modificată, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Societatea A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 53 din 26 februarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1163/28.06.2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 53 din 26 februarie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal reclamanta Societatea A. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Astfel, decizia recurată este contradictorie deoarece mai întâi se arată că ar fi "întemeiată critica reclamantei cu privire la aprecierea primei instanţe, potrivit căreia suma pretinsă prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este exclusă explicit de la despăgubire, prin clauza instituită prin art. 7.2.2. pct. (Vi) ...".

Cu toate acestea, în paragraful imediat următor se arată că, în realitate, prejudiciul invocat de reclamantă ar fi datorat unei pierderi de venit ca urmare a întreruperii folosirii bunurilor, din moment ce se invocă faptul că bunul a trebuit să fie înlocuit cu altul, luat în leasing, prejudiciul cauzat prin fapta culpabilă a asigurătorului, în condiţiile art. 1350 din C. civ., trebuind să fie reparat integral.

Prin urmare, a opinat recurenta, mai întâi instanţa de apel îmbrăţişează argumentul său, pentru ca mai apoi să reţină faptul că, în realitate, sumele solicitate reprezintă "pierderi de venit", adică tot lucrum cessans, aşa cum de altfel reţinuse şi prima instanţă.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a susţinut că este vorba despre un raţionament contradictoriu, care trebuie îndreptat pe calea recursului, urmând ca instanţa de recurs să valideze interpretarea corectă sub acest aspect, în sensul că pretenţiile solicitate reprezintă daune-interese compensatorii, respectiv damnum emergens, necesare acoperirii cheltuielilor, pe care recurenta a fost nevoită să le susţină ca urmare a faptei ilicite contractuale a părţii adverse, fapta ilicită constând în plata cu întârziere a indemnizaţiei de despăgubire.

Recurenta-reclamantă a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi în legătură cu această problemă de drept, indicând decizia nr. 282/30.01.2015 şi decizia nr. 1731/15.10.2019 (pronunţată în dosarul nr. x/2016).

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor substanţiale referitoare la răspunderea civilă contractuală, respectiv la principiul reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, instanţa de apel a ignorat parcursul cronologic al evenimentelor, precum şi argumentele părţii reclamante care făceau trimitere la situaţia asigurărilor RCA. Din aceasta perspectivă, a susţinut recurenta, dacă instanţa ar fi interpretat principiul eadem ratio în situaţia asigurărilor RCA, atunci ar fi observat că situaţia de fapt incidentă în speţă a fost reglementată în mod expres de către legiuitor.

Recurenta a arătat că în art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 26 din Norma nr. 26/2016 privind asigurările auto din România se prevede în mod expres că asigurătorul RCA achită şi prejudiciile constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a autoturismului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a acestuia, pe baza opţiunii asiguratului. De asemenea, în cadrul celor două acte normative sunt prevăzute şi principalele criterii de despăgubire, iar în art. 26 alin. (2) din Norme se menţionează neechivoc faptul că perioada maximă pentru calcularea lipsei de folosinţă poate fi şi perioada cuprinsă între data constatării avariilor şi data înaintării ofertei de despăgubire, în situaţia daunei totale economice.

Pe cale de consecinţă, în cadrul asigurărilor RCA se observă că legiuitorul, în mod expres, a validat legătura de cauzalitate dintre neplata indemnizaţiei de despăgubire la termen, inclusiv în cazul daunei totale, stabilind atât criteriile pentru plata lipsei de folosinţă, cât şi perioada în care aceasta poate fi solicitată.

Or, atât timp cât un asigurător RCA, care primeşte o primă de asigurare infinit mai mică decât unul CASCO, este obligat prin lege să achite şi contravaloarea lipsei de folosinţă, inclusiv în cazul neachitarii la termen a indemnizaţiei de despăgubire în situaţia daunei economice totale, recurenta opinează că nu există niciun argument pentru ca asigurătorul CASCO să beneficieze de un tratament preferenţial atât timp cât plata indemnizaţiei de reparaţii sau a despăgubirii pentru dauna economică totală, reprezintă obligaţiile principale, esenţiale, ale acelui asigurător.

Recurenta-reclamantă a susţinut că paralela cu legislaţia asigurărilor RCA este extrem de importantă întrucât ea nu face altceva decât să sublinieze că legiuitorul a validat prin lege, în mod expres, legătura de cauzalitate, adică acel element apreciat ca nefiind îndeplinit de către instanţa de apel în cauza pendinte.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că instanţa de fond a ignorat situaţia de fapt derulată în mod cronologic, subliniind, din această perspectivă, că numai în cadrul dosarului nr. x/2015, prin hotărârea definitivă reprezentată de decizia civilă din data de 25 mai 2018, s-a stabilit că este vorba de daună economică totală. Prin urmare, până în acel moment, reprezentarea societăţii reclamante a fost aceea că se regăsea în faţa unor avarii ce puteau fi reparate, nicidecum în faţa unei daune economice totale.

Mai mult, instanţa de apel a ignorat chiar şi conţinutul expres al contractului de asigurare CASCO încheiat între părţi, din Condiţiile generale contractuale rezultând faptul că există o distincţie vădită între noţiunile de avarii parţiale, dauna tehnică totală şi daună economică totală.

Pe cale de consecinţă, în raport cu aceste argumente, recurenta a susţinut că devine evident faptul că a existat o legătură de cauzalitate între neinstrumentarea dosarului de daună timp de 4 ani, cu consecinţa, în primul rând, a neclarificării situaţiei autoturismului, iar mai apoi, a neplăţii despăgubirii cuvenite pentru dauna economică totală constatată judiciar, şi necesitatea asigurării de către reclamantă a folosinţei unui alt autoturism pentru activităţile curente ale societăţii.

A arătat recurenta că a făcut pe deplin dovada îndeplinirii şi a acestui element al răspunderii civile contractuale, în raport cu situaţia de fapt incidentă, fiind astfel îndreptăţită să pretindă lipsa de folosinţă a autoturismului avariat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1350 din C. civ., învestind instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală, sub forma obligării pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului asigurat ca urmare a neplăţii la termen a indemnizaţiei de asigurare.

În cadrul recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Întrucât criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează în fapt lipsa considerentelor deciziei recurate cu privire la reproşurile formulate de reclamantă prin cererea de apel referitor la maniera în care prima instanţă a apreciat asupra riscurilor asigurate, cu trimitere la art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 26 din Norma A.S.F. nr. 26/2016 privind asigurările auto din Romania (în realitate, Norma nr. 39/2016), acestea vor fi analizate de instanţa de recurs în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile părţii vizând, în realitate, una dintre ipotezele reglementate de legiuitor, şi anume lipsa considerentelor pe acest aspect.

Înalta Curte constată întemeiate criticile recurentei prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat va fi analizat, pe de o parte, din perspectiva considerentelor contradictorii conţinute de decizia atacată cu privire la vocaţia reclamantei de a pretinde daune-interese compensatorii sub forma lipsei de folosinţă a autoturismului avariat, prin raportare la clauzele contractului de asigurare. Pe de altă parte, analiza se va grefa şi pe faptul că instanţa de apel nu a motivat decizia atacată în ceea ce priveşte critica părţii reclamante vizând aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului sub forma lipsei de folosinţă a bunului asigurat, cu referire la art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 şi la art. 26 din Norma A.S.F. nr. 39/2016 privind asigurările auto din Romania.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii. O astfel de situaţie se întâlneşte atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiată critica reclamantei cu privire la aprecierea primei instanţe, potrivit căreia suma pretinsă prin acţiunea ce face obiectul dosarului pendinte este exclusă explicit de la despăgubire prin clauza instituită prin art. 7.2.2 punctul (Vi) din Condiţiile generale de asigurare pentru persoane juridice, anexă la Poliţa de asigurare facultativă a autovehiculelor seria x/18.11.2013, clauză potrivit căreia "B. S.A. nu acordă despăgubiri pentru prejudicii indirecte, altele decât cele acoperite în mod expres în baza Poliţei, cum ar fi (...) pierderile de venit/profit ca urmare a întreruperii folosirii bunurilor", ulterior, tot instanţa concluzionează că, în realitate, prejudiciul reclamat ar fi datorat tocmai unei pierderi de venit ca urmare a întreruperii folosirii bunurilor.

Este fondată şi critica recurentei potrivit căreia prima instanţă de control judiciar nu a motivat hotărârea atacată, deşi prin cererea de apel au fost formulate critici punctuale în această privinţă, şi prin raportare la prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 26 din Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, conform cărora asigurătorul RCA acoperă şi prejudiciile reprezentate de lipsa de folosinţă a vehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opţiunii persoanei prejudiciate, fiind prevăzute criteriile în funcţie de care se determină cuantumul unui astfel de prejudiciu, societatea reclamantă susţinând că, dacă instanţa de judecată s-ar fi aplecat asupra interpretării eadem ratio cu situaţia asigurărilor RCA, ar fi observat că situaţia de fapt incidentă în speţă este reglementată fără echivoc de legiuitor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Aşadar, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat la analiza unor critici însemnate ale societăţii reclamante formulate în calea de atac apelului, motiv pentru care, în lipsa unei devoluări totale a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunţate în apel.

Raportat la aceste dispoziţii normative, care obligă instanţa de judecată la expunerea în mod clar şi logic a argumentelor care au fundamentat soluţia adoptată, Înalta Curte le reţine incidenţa cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor, pe de o parte, şi la nemotivarea deciziei, pe de altă parte, vicii care atrag casarea deciziei atacate, ca urmare a încălcării exigenţelor menţionate.

Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 501 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 53 din 26 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Constatând că nu se pune, în acest moment, problema acordării cheltuielilor de judecată, acestea urmând să fie avute în vedere de instanţa de rejudecare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 53 din 26 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.